Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Tânărul Cioran

În „Carnets de l’Herne” au apărut vara trecută, pentru prima oară în franceză, trei culegeri cuprinzând eseuri ale lui Cioran scrise în anii 1932-1941, care se adaugă celor traduse ceva mai demult de regretatul Alain Paruit în volumul „Apologie de la barbarie” în Edition de l’Herne. Patrice Bollon le consacră o cronică foarte pertinentă în „Le Magazine littéraire” din iulie-august. Sunt mai multe observaţii interesante în articolul jurnalistului francez. Una este că există o continuitate subtilă între afirmaţiile tânărului Cioran, acela din epoca berlineză şi bucureşteană, şi părerile eseistului „convertit” la limba şi la cultura franceze de după război. Cititorul român cunoştea această continuitate, cel francez o ignora. O a doua remarcă priveşte ideile pro-fasciste ale junelui simpatizant al lui Hitler. În linia unor cercetători actuali ai ideologiei fasciste, nu ar fi vorba de pure „aberaţii”, ci de „una dintre virtualităţile, vai, ale frumoasei gândiri occidentale şi el explică în mod clar caracterul conştient şi aşezat al aserţiunilor celor mai delirante, acelea ale tânărului Cioran”. De altfel, Cioran nu s-a despărţit niciodată pe de-a-ntregul de idei precum ale prietenului său francez de-o viaţă, Maurice Bardèche (1907-1998), cumnatul lui Robert Brasillach, subtil specialist în Stendhal şi Bloy, dar „fascist şi negaţionist convins”. În al treilea rând, Bollon oferă o interpretare interesantă a „elogiului barbariei” făcut de Cioran în eseurile româneşti din tinereţe. Barbaria, ca întoarcere la elementaritatea şi la autenticitatea fiinţei umane e o formă de anti-intelectualism, ca şi fascismul, cu precizarea că Cioran nu dă acestuia din urmă interpretarea doctrinară curentă, subliniindu-i îndeosebi „mediocritatea” capabilă a galvaniza masele, spre deosebire de „spiritul înşelător, de claritatea care secătuieşte sau de domnia paralizantă a ideilor”, dar semnalându-i totodată riscurile. În fine, nici antisemitismul lui Cioran n-ar fi unul „fundamental”, în viziunea jurnalistului francez: „Percepţia cioraniană a evreilor, foarte alambicată, în acelaşi timp anti şi filosemită, era un pliu cultural, un efect în oarecare măsură al tradiţiei (româneşti)”. În acest buzunar al istoriei noastre ar fi văzut Cioran rolul evreilor în societatea românească: nu o cauză a „mizeriei” noastre dintotdeauna, ci doar o „întârziere a orei solemne a României”. Ultimul citat este din „Schimbarea la faţă a României”.


Prezenţe româneşti

Volumul Anei Blandiana, Patria mea A4 (Editura Humanitas, 2010) s-a bucurat, pe parcursul anului 2015, de nu mai puţin de cinci traduceri. În engleză, a apărut la Editura Bloodaxe, Londra, cu titlul My native land A4, în spaniolă şi catalană s-a publicat la Pretextos Madrid (Mi patria A4) şi Jardins de Samarcanda, Barcelona (La meva patria A4), în italiană la Aracne, Roma – La mia patria A4 şi, în fine, în poloneză, la Gdansk (Moya ojczyna A4). Un succes care, de bună seamă, merită semnalat.



Marea doamnă a teatrului armean

Am primit cu profundă tristeţe vestea dispariţiei la Erevan, pe 24 noiembrie, a celebrei actriţe Varduhi Varderesian, născută la Focşani, în 1928, dar stabilită în Armenia după cel de-Al Doilea Război Mondial, în urma propagandei comuniste de repatriere a armenilor. Provenea dintr-o familie care, în 1915, în timpul Genocidului Armean, se refugiase în România ospitalieră.
Din fericire, visul tinerei Varduhi Varderesian de a se consacra carierei teatrale s-a împlinit în Armenia, unde, după ce a traversat câţiva ani de dificultăţi materiale, a absolvit Studioul Teatrului Dramatic din Leninakan (azi Gyumri), cel de-al doilea oraş important al ţării, cu profunde tradiţii culturale, unde a şi jucat până în 1958. Succesele repurtate în primii ani pe scenă i-au permis să se mute pe prima scenă a capitalei armene, la ceea ce astăzi poartă numele de Teatrul Naţional Academic „Gabriel Sundukian”. Acolo a evoluat alături de cei mai mari actori, ajungând foarte curând o vedetă iubită şi aclamată de publicul din ţară şi de cel dintr-o serie de ţări, cu prilejul turneelor.
Au rămas celebre interpretările lui Varduhi Varderesian în piesa Pentru onoare a clasicului armean Alexandr Şirvanzade (ulterior ecranizată), în Otello de Shakespeare, în Fata fără zestre de N. Ostrovski, dar şi în spectacole cu piese de Eduardo de Filippo, Cronin, Casona, Dostoievski, Arthur Miller, Garcia Lorca, Dürrenmatt etc.
Un rol de referinţă din cariera actriţei a fost cel al puştiului Johnny din Inima mea e pe înălţimi de William Saroyan, piesă cunoscută şi la Bucureşti din montarea de la Teatrul „Bulandra”. Am avut şansa de a o putea admira pe Varduhi Varderesian în acest rol travesti, de compoziţie, pe care l-a interpretat vreme de şaptesprezece ani şi despre care marele poet armean Paruyr Sevac scrisese că este „personajul cel mai saroyanesc”, interpretarea actriţei însemnând „o lumină totală, o seninătate care se răsfrânge în sufletul spectatorului. Nicio grimasă, nicio mişcare inutilă, nicio intonaţie de prisos (...) Este greu să-ţi imaginezi un alt Johnny.”
O cunoscusem pe Varduhi Varderesian cu prilejul unei vizite la Bucureşti, când realizasem un interviu pentru „Nor Ghiank”. Am revăzut-o apoi la Erevan în 1974, când am admirat-o în piesa lui Saroyan, dar şi în câteva piese din dramaturgia armeană contemporană.
Alte succese memorabile din cariera actriţei au fost Ranevskaia din Livada de vişini (Cehov), prinţesa Mariam din Zeii cei vechi a dramaturgului armean Levon Şant. La sărbătorirea a 50 de ani de teatru, actriţa strălucise în spectacolul Monolog, după nuvela Simonei de Beauvoir.
În octombrie 2005, am întâlnit-o pe Karine Khodikian, pe atunci ministru-adjunct al Culturii, cunoscută prozatoare şi autoare a unor piese de teatru, căreia i-am tradus ulterior câteva proze scurte, precum şi piesa Nu trageţi! Sunt deja moartă, care s-a jucat vreme de un an la Cluj. Domnia sa mi-a vorbit atunci despre o piesă pe care i-o dedicase Doamnei Varderesian şi care urma să se joace în acele zile de către o trupă particulară pe scena Teatrului „Paronian”. Premiera absolută avusese loc în primăvară la Los Angeles. Am asistat la premiera erevaniană cu Mamă, nu eşti singură. Varduhi Varderesian şi-a dat întreaga măsură a măiestriei sale artistice în rolul principal – mama unei familii destrămate în urma unor dificultăţi materiale şi a emigrărilor, piesa încheindu-se totuşi cu o rază de speranţă. Spectacolul a fost primit cu ovaţii şi cu multă emoţie, căci oglindea o realitate contemporană cu care se confrunta societatea armeană, mesajul piesei fiind destul de trist, căci eroina spunea, la un moment dat, că „o mamă trebuie să se obişnuiască cu singurătatea.”
Varduhi Varderesian s-a bucurat de cele mai înalte titluri onorifice, de ordine şi medalii ale Statului şi ale Bisericii din Armenia, dar mai ales de dragostea şi afecţiunea compatrioţilor săi.
Tot atunci, în 2005, am făcut un amplu interviu cu venerabila artistă (vezi vol. II din Cu şi despre armeni), cu care prilej am evocat îndelungata sa carieră, dar am discutat şi despre volumul său autobiografic Basmul vieţii mele, publicat cu doi ani în urmă. Îl citisem cu nesaţ înainte de a pleca la Erevan şi am profitat de ocazie să-l comentăm. Vorbea minunat româneşte. Îşi aducea aminte cu nostalgie de anii 1930, când învăţase la Şcoala Armeană din Bucureşti, despre dascălii săi, dintre care unii au avut un destin tragic, căci fuseseră deportaţi în Siberia după război. Îl avusese profesor de istorie şi geografie pe Levon Garabet Balgian, devenit ulterior episcop al Bisericii Armene din România, iar mai târziu Vasken I, Catolicos şi Patriarh Suprem al tuturor armenilor la Sf. Scaun de la Ecimiadzin. Acesta mergea adeseori la spectacolele actriţei şi, la un moment dat, îi dăduse să recite câteva fragmente, pe care le tradusese el însuşi din celebra scriere medievală armeană Cartea plângerii de Grigor Narecaţi în faţa unei delegaţii cu înalţi prelaţi români. De altfel, recita versuri ale poeţilor români la toate manifestările culturale organizate de Asociaţia de Prietenie Armenia- România.
Deşi trăia în patria-mamă, firele care o legau pe Varduhi Varderesian de România nu se destrămaseră. „Uneori – îmi spunea Doamna Varderesian – iau versurile lui Eminescu şi lectura lor îmi provoacă o dulce tristeţe. Am impresia că în interpretarea mea actoricească există un anume izvor ce provine din România, pe care am să-l păstrez cât am să trăiesc. Nu se uită niciodată locul unde te naşti.”
A purtat în suflet dragostea şi dorul de România, unde visa să vină într-o zi şi să recite Eminescu în armeană şi în română.
N-a fost să fie aşa...

Madeleine Karacaşian

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara