Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Participarea românească la Târgul de Carte de la Praga

În perioada 12-15 mai 2016, la Palatul Expoziţional din Praga s-a desfăşurat cea de-a 22-a ediţie a Târgului de Carte – „Svìt knihy” (Lumea cărţii). Buna colaborare între organizatorii cehi, pe de o parte, şi instituţiile româneşti (Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român), pe de altă parte, a permis şi în anul acesta participarea câtorva scriitori români la această prestigioasă manifestare. Poeţii Răzvan Ţupa şi Iulian Tănase au citit din ultimele lor volume (Corpuri relaţionale, şi, respectiv, Teoria tăcerii), iar prozatoarele Ana Maria Sandu şi Ioana Bâldea Constantinescu, din romanele lor apărute recent (Aleargă, şi, respectiv, Dincolo de portocali). La standul românesc, aflat în partea centrală a Palatului, a avut loc şi lansarea unor noi traduceri din literatura română. Filozoful Ciprian Vălcan a prezentat cartea de eseuri Metafizica bicicliştilor, scrisă împreună cu Dana Percec şi tradusă în cehă de Hana Herrmannová (Metafyzika cyklistù, Praha 2015), iar graficianul Adrian Barbu a lansat versiunea cehă a biografiei unui eroic pilot ceh din Al Doilea Război Mondial, Aripi de oţel, scrisă de artist sub formă de bandă desenată, după mărturiile istorice strânse de Jiøí Šitler, fostul ambasador al Cehiei în România (Ocelová køídla, traducere de Jiøí Našinec, Praha 2015). În ultima zi a Târgului a ajuns de la Bucureşti poetul, publicistul şi traducătorul Mircea Dan Duţă, aducând trei numere proaspăt tipărite ale revistei Romano- Bohemica (editată de Facultatea de Limbi Străine, redactorul-şef: Sorin Paliga), dedicate atât traducerilor din poezia şi proza contemporane cehe în limba română, cât şi traducerilor „în sens invers”, adică din literatura română de azi în limba cehă. Întâlnirea traducătorilor s-a desfăşurat sub un titlu elocvent: „Víme o sobì”, adică „Ştim unii de alţii”.

Libuše Valentová


Ecouri

În ediţia sa din 28 aprilie, La Quotidiana, revista comunităţii romanşe din Elveţia, publică o notă despre articolul O evocare a lui Gion Deplazes, semnat de Magdalena Popescu-Marin în numărul 13/2016 al României literare. Relatarea din pagina doi a revistei romanşe rezumă articolul omagial, alături de un facsimil din România literară. Sunt ecouri care, fireşte, nu pot decât să ne bucure.


Concursul „Ingeborg Bachmann“

În fiecare an oraşul austriac Klagenfurt găzduieşte concursul de lectură publică „Ingeborg Bachmann”, cîştigătorul primind un generos premiu de 25.000 de euro. Condiţia participării e citirea unui text inedit, în limba germană, pe care juriul îl va judeca în direct, sub camerele posturilor de televiziune ORF (Austria) şi 3sat (Germania). Cei invitaţi să intre în întrecerea calofilă sînt în număr de 14, la fel ca anul trecut, cu deosebirea că distribuţia pe sexe din 2015 a stîrnit reacţii de nemulţumire, femeile fiind privilegiate în chip vădit, dovadă că din 14 participanţi 10 aparţineau sexului frumos. În consecinţă, anul acesta juriul s-a hotărît să-i mulţumească pe toţi, alegînd soluţia egalităţii reprezentative: şapte scriitoare şi tot atîţia scriitori. Dintre femei, nemţoaicele Ada Dorian, Isabelle Lehn, Astrid Sozio und Julia Wolf, austriaca Stefanie Sargnagel şi britanica Sharon Dodua Otoo. Dintre bărbaţi atrag atenţia austriacul Marko Dinic, nemţii Selim Özdogan, Bastian Schneider şi Jan Snela, elveţianul Dieter Zwicky. Laureata de anul trecut a fost o femeie, Nora Gomringer, iar gurile rele prevestesc acelaşi deznodămînt în privinţa genului şi anul acesta. Şi să mai spună cineva că esteticul, păzit chipurile de imperativul autonomiei, e scutit de ingerinţe ideologice.


Între kitsch şi melodramă

Deşi Cătălin Dorian Florescu scrie în germană şi e cetăţean elveţian, noul său roman, Bărbatul care aduce norocul (Der Mann, der das Glück bringt, Editura C. H. Beck, München, 2016) se inspiră cu precădere din etosul românesc. Protagonista se numeşte Elena şi nu a apucat să-şi cunoască prea bine mama, despre care ştie doar că s-a născut în Delta Dunării în 1920. Pandantul ei masculin, Ray, creşte într-un orfelinat din New York, fără să ştie mare lucru despre părinţii lui. Nici măcar nu poate spune din ce ţară europeană au emigrat în America la începutul secolului XX. Ajuns la maturitate, Ray îşi descoperă virtuţi de actor, pe care şi le pune în lumină într-un teatru improvizat în pivniţa unei case din New York. Cititorului nu i se spune de la început ce legătură poate fi între Elena şi Ray, pînă cînd, în capitolul al şaselea (din opt cîte numără cartea), Elena se hotărăşte să facă o călătorie în America, pentru a împrăştia cenuşa mamei peste Oceanul Atlantic. De aici încolo ficţiunea capătă o pronunţată tentă istorică, fiindcă Elena ajunge în metropola americană cu o zi înaintea lui 11 septembrie 2001. Îi e dat să fie martora pe viu a evenimentelor, refugiindu-se tocmai în pivniţa în care se află sediul teatrului în care Ray îşi etalează talentul histrionic. Kitsch sau simplă melodramă, aceasta e intriga romanului. Restul se mărgineşte la o naraţiune sentimentală despre dragoste, moarte şi strămoşi. Sîrguincios şi tenace, Cătălin Dorian Florescu nu duce lipsă de cititori. Nu acelaşi lucru se poate spune despre valoarea literaturii pe care o pune pe hîrtie.


Cenuşa fachirului

Columbienii ştiu să preţuiască posteritatea scriitorilor lor. De curînd, urna cu o parte din cenuşa lui Gabriel García Márquez a fost depusă în oraşul Cartagena, unde romancierul mărturisea că, dacă ar fi putut, „ar fi trăit toată viaţa”. Autorul Veacului de singurătate a murit în 2014 la vîrsta de 87 de ani în Mexic, autorităţile columbiene reuşind abia acum să intre în posesia unei părţi din cenuşa lui. Urna a fost depusă, în cursul unei ceremonii fastuoase, în peristilul fostei Mînăstiri „La Merced” din Cartagena, unde astăzi se află un departament al Universităţii locale. În peisajul Cartagenei, Gabriel García Márquez găsea, ca în nici un alt loc, motive de inspiraţie pentru realismul magic, acea pendulare între ficţiune şi realitate din arta căreia şi-a căpătat notorietatea. La ceremonia de înhumare, rectorul Universităţii, Edgar Parra, a declarat că „cenuşa nemuritorului s-a întors acasă”. Vrînd să fie solemn, rectorul a reuşit să fie doar oximoronic, de o cenuşă a nemuririi neputînd fi vorba decît la fachiri sau la mistici. Márquez nu a fost nici una, nici alta, ci doar un mare scriitor. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara