Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Charles Aznavour a primit o stea la Hollywood

După cum aflăm din presa franceză, fiind într-un turneu dincolo de Atlantic, pe 27 octombrie, cântăreţul şi actorul Charles Aznavour, care a concertat cu mare succes în primăvara aceasta şi la Bucureşti, a primit în Statele Unite o recompensă care onorează angajamentul său faţă de comunitatea armeană din Los Angeles.
În vârstă de 92 de ani, artistul a declarat în limba engleză că este „foarte onorat şi foarte fericit” să primească această recompensă, care seamană cu stelele de pe „Hollywood walk of fame”.
El a profitat de această ocazie, pentru a evoca – cu o ironie crudă – Genocidul Armean, încă nerecunoscut de către Turcia.
Pentru a vorbi despre această crimă, comisă în 1915, Charles Aznavour a ales ironia, spunând: „Ceea ce mă amuză mult este că Turcia a ratat ceva. Ei nu au nici un mare căntăreţ. Aş fi fost un cântăreţ turc, dar astăzi sunt un cântăreţ francez. (Părinţii artistului erau orignari din Georgia şi Turcia. N.A.) Ceea ce dovedeşte că genocidurile nu servesc la nimic. Întotdeauna există supravieţuitori...” (M.K.)


Autorităţile suedeze l-au declarat în mod oficial mort pe Raoul Wallenberg

Timp de decenii întregi, soarta diplomatului suedez Raoul Wallenberg, cel care a salvat peste 20.000 de evrei maghiari în timpul Holocaustului, a rămas învăluită în mister.
Luat prizonier de Armata Roşie în 1945, în cursul ofensivei ei din Ungaria, diplomatul suedez a dispărut, în circumstanţe neelucidate, în întunericul spaţiului concentraţionar sovietic. Nici familia sa, nici autorităţile de la Stockholm nu au fost informate asupra motivelor arestării (Wallenberg era diplomatul unui stat neutru şi se afla angrenat într-o operaţiune de salvare a evreilor central-europeni, cunoscută Aliaţilor). De-abia în 1957, la un an de la faimosul Raport secret al lui Hruşciov de la Congresul al XX-lea al PCUS, guvernul sovietic a informat familia că diplomatul decedase în închisoare, în urma unui atac de cord, survenit în circumstanţe neprecizate, la 17 iulie 1947. Nici măcar locul morţii nu a fost, însă, indicat.
Cu toate acestea, după prăbuşirea URSS, cercetătorii suedezi au descoperit documente de arhivă, provenind de la KGB, conform cărora Raoul Wallenberg se afla încă în viaţă, la 6 zile de la data morţii, comunicată în 1957.
Acum, urmaşii diplomatului – proclamat „Drept între popoare” de către statul Israel şi onorat în numeroase ţări – au solicitat Autorităţii Fiscale din Suedia, la 71 de ani de la dispariţie, să îl declare oficial mort. Conform legii suedeze, Raoul Wallenberg a fost declarat mort, iar data convenţională a decesului a fost fixată, potrivit aceleiaşi legi, la cinci ani de la ultima informaţie oficială privitoare la el: 31 iulie 1952.
Cotidianul israelian „Yedioth Ahronoth”, în ediţia sa de duminică, 30 octombrie a.c., afirmă însă că familia şi autorităţile suedeze vor continua să investigheze circumstanţele dispariţiei lui Raoul Wallenberg, precum şi informaţiile conform cărora diplomatul ar fi fost văzut în viaţă, de mai multe ori, mult după data morţii oficiale.
Este încă una dintre poveştile tragice ale celui de-Al Doilea Război Mondial, care nu se încheie, iată, nici măcar acum, la atâţia ani de la.prăbuşirea comunismului...


Între elevaţie şi abjecţie

În ciuda sonorităţii flamande a numelui, Günter de Bruyn e neamţ sadea, fiind născut la Berlin în 1926. Pecetea pe care locul de naştere şi-a pus-o asupra spiritului se regăseşte în interesul pe care l-a arătat mereu pentru istoria Prusiei, din răsturnările căreia s-a inspirat în alegerea intrigilor livreşti. La vîrsta de 90 de ani, Günter de Bruyn nu se poate plînge că nu a fost un scriitor răsfăţat, primind o cohortă de premii al căror nume provine chiar de la autori pe care i-a admirat în tinereţe, şi în edecul cărora s-a aşezat singur de-a lungul vieţii: Lion Feuchtwanger, Thomas Mann, Jean Paul, Heinrich Böll sau Theodor Fontane. Nonagenar, de Bruyn a avut prilejul de a vedea Poarta Brandenburgului în timpul Republicii de la Weimar, pe vremea lui Hitler şi apoi în cursul nefastului RDG, al cărei cetăţean a fost pînă la căderea Zidului Berlinului. Notorietatea şi-a căpătat-o tîrziu, după 1990, cu volume de istorie romanescă, în cuprinsul cărora biografiile unor personaje celebre odinioară, dar aproape uitate azi, au fost readuse în atenţia cititorilor. De pildă, soarta deloc netedă a emancipatei contese Elisa von Ahlefeldt, a cărei căsătorie cu generalul prusac von Lützow nu a împeidicat-o să se dedice unui copios adulter cu scriitorul Karl Immermann, pentru ca în răgazul furat între soţ şi amant, să găsească destul timp pentru a însufleţi un foarte căutat salon literar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
De curînd, Günter de Bruyn a publicat la Editura S. Fischer volumul Păcătos şi sfînt. Neobişnuita viaţă a poetului Zacharias Werner, a cărui bază documentară a stat în corespondenţa şi notiţele de jurnal pe care Werner, un bard contemporan cu Goethe, născut la Königsberg în 1768, le-a ţinut în cursul vieţii. Zacharias Werner a început prin a scrie piese de teatru într-o apăsată tentă romantică, numai că virtutea prin care avea să se afirme în ochii apropiaţilor nu a fost atît talentul dramaturgic, cît pasiunea împinsă pînă la viciu pentru femei. Werner era un silen nestăpînit, a cărui patimă pentru mironosiţe îi tulbura nopţile, ocupîndu-i minţile cu asupra de măsură. Pînă aici nimic deosebit, numai că o extremă o atrage de obicei pe alta, urmarea fiind că Werner, convertindu-se la catolicism, a intrat într-o transă mistică în care spera să-şi găsească alinare pentru numeroasele escapade ce-i încărcaseră conştiinţa. Noaptea silenul păcătuia şi ziua se căia, sufletul fiindu-i sfîşiat între patimă şi remuşcare, dar de fiecare dată Werner era sincer pe de-a-ntregul. Cînd păcătuia, o făcea cu ardoarea posedatului, cînd se căia, o făcea cu devoţiunea sfîntului. De aici şi titlul volumului lui de Bruyn: Păcătos şi sfînt. Se înţelege, de înzestrarea literară a lui Werner avea să se aleagă praful, poetul trădîndu-şi talentul de dragul unei vocaţii şi mai profunde: a fi satir şi înger deopotrivă. Balansul între cele două extreme a culminat cu hirotonirea lui Werner, care abandonează masa de scris pentru peroraţia de amvon, astfel că din 1814 şi pînă în 1823, anul morţii, Werner va fi un dăruit prelat catolic, oficiind liturghii în bisericile din Viena, în faţa unei mulţimi numeroase, căreia predicile pe care preotul le ţinea la sfîrşitul slujbelor îi servea drept obiect de bîrfă pentru toată săptămîna. A rămas de pomină predica în care Werner s-a lansat într-o diatribă fioroasă împotriva celui mai spurcat şi infam organ din trupul omenesc, căruia după ce i-a enumerat toate porcăriile la care se poate deda, a ţinut să-i arate forma sub ochii enoriaşilor. Drept care, cu o îndrăzneală care i-a îngheţat pe credincioşi, i-a întrebat dacă vrea să le arate odiosul membru. O doamnă pudică, însoţită de copii, l-a implorat să nu-l arate, dar Werner, sfidîndu-i rugămintea, şi-a scos limba în faţa tuturor, întărîndu-şi gestul cu vorbele: „Iată spurcatul membru: limba!” Cel puţin aşa povesteşte Günter de Bruyn episodul în volumul Păcătos şi sfînt.
După 1990, la fel ca în cazul Christei Wolf, s-a dovedit că Günter de Bruyn fusese informator STASI. Cînd şi-a recitit notele informative pe care le-a găsit în dosare, pe Günter de Bruyn l-a apucat deznădejea, dîndu-şi seama că uitase multe din neplăcutele rapoarte pe care le scrisese. Memoria îi juca feste, dovedindu-i o dată în plus că îmbătrînise. Günter de Bruyn nu şi-a negat nciodată trecutul de informator şi nu a căutat să se disculpe. A recunoscut cu sinceritate totul, acesta fiind motivul hotărîtor pentru care publicul german nu l-a caterisit din rîndul autorilor vrednici de a fi citiţi. Una peste alta, un scriitor aparte, aflat, în ciuda vîrstei, în vîrful preferinţelor din acest sfîrşit de an.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara