Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Lent, profund şi scump

Aerul macabru din Germania, unde cetăţenii au tot mai mult certitudinea că Angela Merkel vrea să le pună la încercare ultimii stropi de răbdare în materie de Willkommenskultur (cultura lui „Bine aţi venit!”), se răsfrînge asupra auspiciilor editoriale, dovadă două apariţii recente vobind despre moarte. Nu, nu e vorba de încă un atentat comis de emigranţi, ci de moartea unui obiect din care generaţii la rînd şi-au făcut un tabiet sine qua non. E vorba de ziarul de hîrtie, cărora atîţi profeţi sumbri i-au prevăzut decesul încă de acum 20 de ani. Şi totuşi ziarul tipărit s-a încăpăţînat să apară, chiar dacă cu preţul împuţinării publicului. Dar, de curînd, doi autori – Michael Angele cu volumul Der letzte Zeitungsleser (Ultimul cititor de ziare, Kiepenheuer&Witsch Verlag, Ebooks, 2016, 160 pag.) şi Michael Fleischhacker cu tomul Die Zeitung. Ein Nachruf (Ziarul. Un ferpar, Brandstätter Verlag, 2016, 150 pag.) – dau glas aceleiaşi marote triste: că cititorii de ziare sînt o specie pe cale de extincţie.
Numai că argumentele pe care Angele şi Fleischhacker le aduc, cu precădere statistice (goana tineretului spre internet în defavoarea hîrtiei tipărite, scăderea încasărilor etc.) nu au darul de a convinge. A ţine un ziar în mînă e un tabiet de ordin spiritual trăgînd după sine o puzderie de factori intimi, de la cafeaua sorbită în tihna dimineţii şi pînă la siesta binefăcătoare în care te cufunzi după răsfoirea cîtorva pagini cu miez. Vorba lui McLuhan, cum că mesajul e totuna cu mediul prin care el ajunge la tine, se adevereşte: ambianţa lecturii şi suportul textului nu pot fi separate de trăirea conţinutului. A spune că informaţia nu se schimbă în ciuda modificării suportului e la fel cu a susţine că fastfood-ul îţi dă aceeaşi bucurie culinară ca un restaurant cochet din mijlocul naturii. „Mai ieftin, mai repede, mai simplu”–, deviza celor care vor ca toate ziarele să se mute pe suport digitalic, echivalează cu sfîrşitul paradigmei culturale de tip occidental. Căci valorile cresc lent, profund şi scump, niciodată repede, ieftin şi pentru toţi. Culmea e că amîndoi autorii s-au afirmat în rubricile din hebdomadarul „Freitag” şi din cotidianul „Frankfurter Allgemeiner Zeitung”, detaliu care aduce fie cu o trădare, fie cu o abdicare. Să cobeşti în marginea unei meserii pe care ai săvîrşit-o cu pasiune aduce a capriciu ingrat din partea unor intelectuali cărora mediul gazetăresc nu le-a procurat satisfacţiile dorite. Oricum, cultura fără hîrtie e ca meciurile de box fără ring şi fără arbitru. Fiecare se smuceşte în toate părţile închipuindu-şi că e pugilist. În realitate, în absenţa ringului şi a arbitrilor de pe hîrtie, în lipsa cărora consacrarea pugilistului nu există, meciul e un eşec ce se petrece într-un vid de autoritate. De aceea, sîntem optimişti: ziarele de cultură vor rămîne pe hîrtie, drept semn de blazon şi ierarhie valorică. În fine, să ne amintim de cuvintele lui Arthur Miller: „Un ziar bun e dialogul naţiunii cu ea însăşi.” Sapienti sat.

Cursă de neoprit

Apropo de ziare, pe seama lui Thomas Bernhard circulă o anecdotă pe care apropiaţii au socotit-o mereu adevărată. Cititor împătimit de gazete, Bernhard se dădea în vînt după „Neuer Zürcher Zeitung”, căruia îi aştepta cu înfrigurare fiecare număr. Numai că ziarul apărea la Zürich, în vreme ce austriacul îşi petrecea mare parte a timpului la Ohlsdorf, o bucolică aşezare din Nordul Austriei. Dacă ziarul nu apărea pînă la prînz, Bernhard nu stătea pe gînduri: se arunca în maşină şi se repezea la Salzburg. Dar deseori nici acolo nu-şi găsea elixirul gazetăresc. Stîlcind între dinţi o înjurătură, Bernahard nu se dădea bătut: pornea mai departe la Bad Reichenhall, apoi la Bad Hall, ba chiar pînă la Steyr, posedat de dorinţa de a avea între degete rîvnitul obiect. Un simplu calcul ne arată că austriacul era în stare să străbată 350 de kilometri pentru a-şi vedea visul cu ochii. Dacă i s-ar fi cerut să bată acelaşi drum pentru o femeie, s-ar fi simţit lezat în onoarea de bărbat scrupulos. Anecdota nu spune dacă, în avîntul de a-şi găsi ziarul, Bernhard a ajuns vreodată la Zürich. La cît de irascibil şi imprevizibil era, nu ne-am mira să aflăm că patima ziaristică l-a împins pînă în oraşul elveţian.

De ce scoate Einstein limba?

Nu e o întrebare serioasă, deşi fotografia e celebră. Totuşi, Le Nouvel Observateur încearcă să răspundă, şi încă la rubrica „Ştiinţă”. Nu este vorba, aşa cum ne-am putea gândi, de un trucaj, ci de o fotografie reală, făcută pe 14 martie 1951, din greşeală. Einstein, care împlinea 72 de ani, sărbătorea la clubul Universităţii Princeton, cu câţiva prieteni. Când a ieşit, reporterii care-l aşteptau l-au fotografiat în maşină, încadrat de profesorul Frank Aydelotte şi de soţia acestuia. Arthur Sasse, de la agenţia de ştiri americană United Press International, l-a rugat să zâmbescă. Einstein a preferat să scoată limba, nebănuind, probabil, că fotograful va fi pe fază. Instantaneul, fără cei doi prieteni din poza iniţială, a apărut patru zile mai târziu în France Soir, cu titlul „La 72 de ani, Einstein scoate limba”. Spre sfârşitul vieţii, Einstein va mărturisi, legat de acest episod, că i-a fost totdeauna dificil să accepte conformismele, fapt evident în felul cum l-a surprins pe un fotograf care se aştepta, de bună seamă, la o atitudine mult mai solemnă. I-a comandat fotografului nouă copii ale pozei buclucaşe, pe una dintre ele oferindu-i-o prietenului său Howard K. Smith de la televiziunea ABC, cu dedicaţia: „Acest gest pe care-l vei iubi, fiindcă îi este destinat întregii omeniri. O persoană particulară poate face ceea ce nici un diplomat n-ar îndrăzni.” Poza cu dedicaţie a fost vândută în 2009 pentru suma de aproape 75.000 de dolari, ceea ce o face cea mai scumpă din istorie.

Medalii olimpice pentru artişti

Din 1912 până în 1948, aflăm din Huffington Post, sculptorii, arhitecţii, scriitorii şi muzicienii concurau şi ei la Olimpiadă. Totuşi, operele de artă trebuiau să fie legate de lumea sporturilor. Ideea i-a aparţinut lui Pierre de Coubertin, care vedea artele şi sportul ca făcând parte din acelaşi tot armonios. Juraţii erau dintre cei mai respectabili, de pildă Stravinsky, pentru lucrările muzicale, însă participanţii n-au fost chiar de primă mână (Coubertin însuşi a obţinut, sub pseudonim, o medalie pentru pictură). O explicaţie ar putea fi scepticismul artiştilor faţă de creativitate ca întrecere cu ceilalţi. Şi, fireşte, veşnica problemă a juriului. Pe de altă parte, regulamentul Olimpiadei încuraja amatorii, nu artiştii cu contract. Iniţiativa n-a avut prea mare succes, aşa că s-a oprit în 1948, şi toate medaliile acordate până atunci au fost eliminate din palmaresul olimpic. Soarta tristă a oricărei forme de artă angajată, indiferent cât de nobil ar fi scopul căruia i se dedică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara