Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Confluenţe

Semnalăm apariţia, acum ceva vreme, la Editura Tracus Arte, a unui volum bilingv, românitalian, cuprinzând o selecţie de autor din poeziile Annei Santoliquido, profesoară de engleză la Universitatea din Bari, scriitoare şi traducătoare, o prezenţă activă în viaţa culturală a Italiei şi participantă entuziastă la congrese şi jurii internaţionale. Volumul de faţă, a cărui versiune românească şi postfaţă i se datorează colegului nostru Răzvan Voncu, întregeşte un palmares semnificativ de tălmăciri ale poetei în engleză, spaniolă, sârbocroată, cehă, greacă, slovenă, armeană, chineză, albaneză, franceză, maghiară, arabă, germană, rusă, macedoneană şi turcă. Este de citit postfaţa – un mic studiu de literatură comparată, în care motive din Nichita Stănescu sau din Blaga îşi găsesc ecouri în sensibilitatea acestei poete meridionale. Cităm şi noi, asemenea postfaţatorului, poemul care dă titlul volumului, Casa de piatră, străbătut de liniştea şi simplitatea vechilor mituri: „Am revăzut/ după ani şi ani/ casa de piatră/ învelită în soare/ şi în nemişcare./ Timpul/ în tăcere/ şi-a cioplit/ povestea/ pe faţadă/ pentru a o oferi în dar/ ochilor curioşi/ ai străinilor în vacanţă./ Şi vechiul platan/ continuă să-şi picteze/ tabloul/ cu umbra răcoroasă/ care de mulţi ani/ bucură/ pietrele înroşite/ şi resturile/ unei uşi/ de-acum ponosite./ Scaunul/ e încă acolo/ martor/ în demnitatea sa/ de piatră./ Nu mai e cea/ care cu basmaua neagră/ şi cu părul alb/ scruta cerul/ asemeni unei rugăciuni..../ Totul avea o aromă/ de istorie consumată,/ de regret./ Am regăsit viaţa/ într-un smoc de iarbă/ crescut miraculos/ într-o crăpătură./ Am vorbit cu pietrele/ despre frumuseţea/ vieţii/ şi a dragostei.” O nostalgie universal valabilă, după un sat de nicăieri, ducând dincolo de timpuri şi mode. Şi semnul unor confluenţe de care se cuvine să ţinem seamă.


Festivalul de Jazz de la Eilat, ediţia de iarnă

Staţiunea israeliană Eilat, de la Marea Roşie, a găzduit, între 11 şi 13 februarie, cea de-a şasea ediţie de iarnă a Red Sea Jazz Festival.
Organizată, în mod tradiţional, de către promotorul şi criticul de jazz Dubi Lenz, ediţia de anul acesta a fost apreciată drept cea mai bună de până acum, datorită numelor de pe afiş, dar şi paletei muzicale abordate.
E foarte greu să reuşeşti să fii eclectic în jazz – gen muzical în care eclectismul e la el acasă –, rămânând, în acelaşi timp, convingător şi evitând clişeele. Anul acesta, Lenz a pus laolaltă jazz mainstream, influenţe mediteraneene şi orientale, sunete cubaneze, muzică voodoo şi nuanţe pop, într-un amestec de formaţii şi interpreţi din Statele Unite, Europa şi din Orientul Mijlociu.
Au fost prezenţi, de pildă, trioul american format din organistul Larry Goldings, chitaristul Peter Bernstein şi bateristul Bill Stewart, cvartetul ucraineano-israelian condus de pianistul Ruslan Sirota (cu un tânăr chitarist, Nizan Or, care a făcut senzaţie la numai 17 ani), cvintetul new-yorkez DogCat Ensemble, condus de acordeonistul Uri Sharlin, sau duo-ul alcătuit din percuţionistul Yinon Muallem (originar din Israel, dar rezidând în Turcia) şi pianistul american Guy Mintus.
Nota comună a festivalului, încă de la înfiinţare, este explorarea zonelor „gri” de la marginile fiecărui stil muzical, în încercarea de a crea punţi şi dialoguri, prin care universalitatea jazzului să se afirme, iar creativitatea să izbucnească. Au rezultat trei zile fierbinţi, de muzică din multe zone ale lumii, care s-au întâlnit pe o scenă reputată pentru dechidere şi experiment.


Aventuri cu un Picasso falsificat

La începutul lunii februarie, agenţia turcă de presă Anatolia anunţa că poliţia din Istanbul a recuperat un tablou de Picasso, furat anul trecut dintr-o colecţie particulară americană.
Deghizaţi în cumpărători de opere de artă, poliţiştii turci au purtat mai multe serii de „negocieri” cu hoţii, mai întâi într-un hotel din Istanbul, apoi pe un iaht. Iniţial, traficanţii cereau 8 milioane de dolari pe tablou, dar ulterior suma a fost redusă la 7 milioane. În momentul în care poliţiştii au localizat tabloul (care se afla depozitat pe iaht), i-au arestat pe hoţi şi au recuperat lucrarea.
Stupoare, însă. După vizionarea fotografiilor tabloului recuperat la Istanbul, Fundaţia Picasso din Paris a anunţat că este vorba de... un fals, originalul aflându-se în siguranţă, în colecţia Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York. Tabloul în cauză, „Femeie care se îmbăiază”, este un portret al Dorei Marr, iubita artistului din anii ‘40.
Fosta directoare a Muzeului Picasso din Paris, Anne Baldassari, a confirmat şi ea că tabloul recuperat de poliţiştii turci este un fals, originalul, provenit din colecţia MoMA, fiind expus în 2006, în cadrul expoziţiei „Picasso – Dora Marr” organizate de muzeul parizian.
Dincolo de epopeea unui fals care a pus pe jar poliţia din Statele Unite şi din mai multe ţări europene (şi care a prilejuit poliţiştilor turci o acţiune demnă de un film de aventuri), rămâne o întrebare gravă cu privire la amploarea îngrijorătoare pe care o are fenomenul falsificării operelor de artă. Când tablouri aflate în colecţii private respectabile, pe care profesioniştii furturilor de opere de artă le consideră autentice, se dovedesc a fi false, ne întrebăm câte dintre operele pe care le admirăm, în muzee şi galerii, mai sunt adevărate.
Chiar şi în ţara noastră!...


Goethe în miniatură

La Princeton University a apărut o ediţie a operei lui Goethe pe care specialiştii nu ştiu cum s-o categorisească: drept o farsă modernă sau drept un pas înainte în receptarea poetului german. La mijloc e amănuntul deconcertant că ediţia numără... un singur volum, intitulat The Essential Goethe. E drept, volumul numără 1000 de pagini, dar să reduci pînă într-atît opera lui Goethe, cînd numai Faust ocupă, într-o ediţie pretenţioasă, peste 2000 de pagini, reducerea aceasta aduce a mutilare drastică. Motivaţia invocată de Mathew Bell, exegetul însărcinat cu selecţia textelor, se referă la afurisita letargie în care a nimerit publicul britanic: nimeni nu mai stă să citească o operă de zeci de volume cîte numără o ediţie obişnuită din Goethe, şi atunci singura soluţie stă în scurtarea stanţelor neamţului pînă la esenţă. Aşa se face că Egmont, Iphigenia, Tasso, Faust, Wilhelm Meister şi Călătoriile în Italia sînt expediate în 850 de pagini, consideraţiile despre artă în 40 de pagini, iar eseurile despre ştiinţă şi filosofie în 100 de pagini. Nici un rînd din Werther, din Götz von Berlichingen sau din Afinităţi elective, iar din Teoria culorilor s-a păstrat un fragment minor. Dacă o asemenea manieră de a-l edita pe Goethe e un pas înainte, atunci nu poţi să nu-ţi aminteşti de o butadă amară: progresul e drumul cel mai scurt spre dezastru.


Semnal

A apărut, la un deceniu după Dicţionarul maghiar-român, volumul al doilea, Dicţionarul român-maghiar, avându-i ca autori pe Lazar Edit şi Roman Gyozo, secondaţi de colaboratorii lor, Marilena Popa, Bogdan Ibolya şi Nitsch Ilona.
Printr-un susţinut efort de actualizare s-a ajuns ca actualul volum să cuprindă 120.000 de cuvinte-titlu, al căror număr, după mărturisirea autorilor, s-ar fi putut extinde.
Destinat tuturor categoriilor de utilizatori, de la elevi, studenţi, traducători, lingvişti, scriitori, până la specialişti în diferite domenii, precum economie, sociologie, IT, Dicţionarul... este un instrument util, înlesnind accesul rapid la termenul echivalent în toate domeniile, de la cuvintele arhaice, ori folclorice, regionalisme, arhaisme sau termeni de argou, până la neologisme şi termeni tehnici, expresii de uz comun sau specifice sferei culturale. (Georgeta Hajdu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara