Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Inspiraţia lui Shakespeare

Nu demult, The Independent se întreba dacă nu cumva ierburile au contribuit la talentul pus de Shakespeare în piesele lui, bazându-se pe descoperirea unui profesor de antropologie de la o universitate sud-africană, care ar fi găsit urme de canabis pe câteva pipe dezgropate din grădina lui Shakespeare. Acelaşi profesor, Thackeray, citează Sonetul 76, cu referirile sale la ierburi care aduc inspiraţia, ca o posibilă probă. Mai rezervat se dovedeşte James Shapiro, profesor la Columbia University şi cunoscut cercetător al vieţii lui Shakespeare, care nu e convins că din acele pipe chiar a fumat Shakespeare (se poate, de pildă, să le fi aruncat cineva peste gard), iar lectura pe care o face Thackeray sonetului i se pare trivială. Semnificaţia ierburilor e mult mai nuanţată, Shakespeare referindu-se, spune Shapiro, la fibrele din care se ţes veşmintele, aşadar e o forţare să credem că face aluzie la un termen despre care nici nu ştim dacă avea, în epocă, înţelesul de acum. Oricum ar fi, poezia e încă supusă unor lecturi în căutare de senzaţional, omul interesând, iată, mai mult decât opera lui.


Clişeul drapelului roşu

Pe 2 mai 1945, un soldat sovietic agită drapelul roşu pe clădirea Reichstag-ului. Fotografia face istorie, devenind simbolul luptei contra nazismului. Însă, scrie Le Nouvel Observateur, epocala imagine are o istorie secretă. În aprilie 1945 Stalin le-a cerut fotografilor Armatei Roşii să imortalizeze victoria asupra Germaniei lui Hitler. Evgheni Khaldei, pe atunci tânăr fotograf de război, lucra pentru Tass, principala agenţie de presă din URSS. Fotograful a rememorat, pentru Arte, circumstanţele în care a luat aşa-zisul instantaneu. Agenţia de presă a comandat trei drapele, care au fost puse în puncte strategice din Berlin: la aeroportul Templehoff, pe poarta Brandenburg şi pe Reichstag. Primele două fotografii aveau un defect: nu se vedea Berlinul. Aşa că fotografia în care un soldat de 20 ani agită drapelul cât mai sus posibil pe Reichstag, în vreme ce alţi doi îl ţin de picioare, a fost aleasă de agenţie. Nu, însă, fără retuşuri. Unul dintre soldaţi avea ceasuri la ambele încheieturi, aşa că un ceas a trebuit să dispară. De asemenea, Khaldei a exagerat tonurile de gri şi negru, dând imaginea unui Berlin care era încă sub asediu. Numele celor trei soldaţi eroi, care au făcut istorie, au fost alese, s-a dovedit abia în 1995, arbitrar de Stalin. Sau poate că nu, ei fiind, în varianta oficială, un georgian şi doi ruşi când, în realitate, în aprilie 1945, când s-a arborat, efectiv, steagul sovietic pe Reichstag, cei care l-au ţinut erau un ucrainian, un soldat din Belarus şi unul din Dagestan. Un trio cam incomod, se pare, pentru propaganda vremii. Care l-a înlocuit fără regrete. Aşa s-a scris istoria.


Mitologie şi suspans

Henning Ahrens, născut în 1964 la Peine (Niedersachsen), trece drept un autor de succes în literatura horror din Germania. A debutat în 2002 cu Lauf Jäger lauf! (Aleargă vînătorule, aleargă!), o meditaţie romanescă, vădit macabră, despre pacostea pe care tehnica o aduce asupra spiritului, a continuat în 2004 cu romanul Langsamer Walzer (Vals greoi), în paginile căruia Berlinul e scena unui război postapocaliptic, pentru a atrage atenţia în 2007 cu Tiertage (Zile de animal), o lamentaţie izbutită, în registru pesimist, despre destinul absurd al speciei umane. De curînd a publicat al patrulea roman, Glantz und Gloria. Ein trip (Glantz şi Gloria. O călătorie, Editura S. Fischer, Frankfurt am Main, 176 pag), unde protagoniştii sînt un bărbat aflat la criza vîrstei mijlocii, în căutarea unui sens în viaţă, şi o doctoriţă de ţară, al cărei nume e chiar Gloria, cei doi intrînd într-un lanţ de enigme presărate cu simboluri mitologice, după cea mai sigură reţetă a suspansului întreţinut cu mijloace livreşti. Cartea abundă în citate din Gottfried Benn, Rilke şi Nietzsche, cărora li se adaugă o puzderie de amănunte extrase din cele mai sofisticate jocuri electronice. Pentru canicula acestei luni estivale, volumul poate fi recomandat ca însoţitor într-o vacanţă pe o insulă grecească sau ca antidot fistichiu în după- amiezele plicticoase. Dar mai mult nu i se poate pretinde, fiindcă unde nu e nici Dumnezeu nu cere.


De la Bucureşti la Zürich

În iulie 2015, Premiul Ingeborg Bachmann destinat scriitorilor germanofoni a fost decernat în incinta teatrului din Klagenfurt, al şaselea oraş ca mărime din Austria. Lista nominalizaţilor a numărat zece femei şi patru bărbaţi, pentru ca în urma dezbaterilor juriului, numărul finaliştilor să se reducă la trei. Doar pura întîmplare a făcut ca toţi trei să fie... femei. Pînă la urmă, premiul cel mare i-a revenit scriitoarei germane Nora Gomringer, din Bamberg, născută în 1980. Pe locul doi s-a situat scritoarea austriacă Valerie Frisch din Graz, pentru ca locul trei, şi asta e marea surpriză pentru noi, să-i revină Danei Grigorcea, o româncă stabilită la Zürich, al cărei text despre România anilor de tranzi- ţie a plăcut juriului prin atmosfera grotesc-şarmantă a etosului bucureş- tean. Nominalizarea a surprins-o chiar şi pe Dana Grigorcea, care a mărturisit la conferinţa de presă că nu e la curent cu tribulaţiile din critica literară contemporană. Oricum, un nume pe care editorii români îl pot urmări de acum încolo.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara