Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Ce fel de oameni sunt scriitorii?

Nu e o întrebare retorică, aşa cum ar putea părea, ci una la care încearcă să răspundă, aflăm din Le Nouvel Observateur, un supercalculator. Maşinăria concepută de IBM are şi un nume, Watson (vreo legătură, poate, cu ajutorul celebrului detectiv?) poate să-i „citească” pe autori după ce parcurge un text scris de ei, lung de cel puţin 100 de cuvinte, în limbile engleză sau spaniolă. Redactorii de la Nouvel Obs s-au amuzat livrându-i lui Watson texte de Camus, Flaubert, Molière, Corneille, Voltaire, Zola, Jules Verne, Stendhal, Sartre şi Hugo. Ce iese: pe Camus nu-l prea interesează reuşita, Flaubert e cam naiv, spre deosebire de Molière, Corneille e sociabil, Voltaire e calm şi sincer, ca şi Zola, ispitit, în plus, de traiul bun (doar îşi făcuse casă de vacanţă!). Despre Jules Verne calculatorul spune, fără să se înşele, că avea multă imaginaţie, deşi sceptic şi insensibil, ca şi Stendhal. Hugo e, şi el, destul de sever. Sigur că, pornind de la un ispititor joc de vacanţă, la urma urmei, ne putem pune o mulţime de probleme. Contează traducerea, dat fiind că Watson nu ştie franceză? Contează opera literară din care i s-a dat să citească? Genul, perioada? Oricum ar fi, ultraperformanta jucărie a celor de la IBM încearcă să astâmpere o curiozitate firească: ce fel de oameni sunt scriitorii. Pornind de la cărţile lor, ceea ce nu e puţin lucru.


Problemele universităţilor

Nu de mult, în The New York Review of Books, Andrew Delbanco a publicat, pe baza unei bibliografii respectabile, o analiză a sistemului universitar american, din perspectiva unui deziderat istoric, acela de a avea cât mai mulţi tineri absolvenţi de studii superioare. Totuşi, Delbanco demonstrează, cu cifre, că numărul lor scade şi, mai mult, tinerii au un acces diferenţiat la educaţie, în funcţie de posibilităţile financiare ale familiei. Educaţia superioară e o investiţie, asupra rentabilităţii căreia planează semne de întrebare, existând voci care susţin că mai bine joci la loto decât să plăteşti taxe de studii. Evident, sunt exagerări, însă problemele din sistem, care să descurajeze o astfel de investiţie, importantă pentru multe familii, nu lipsesc. În universităţi, atât în cele publice, cât şi în cele private, se copiază frecvent la examene, provocările şi încurajă rile lipsesc, standardele sunt scăzute. Una din cărţile la care Delbanco face referire pune punctul pe i vorbind despre o convenţie tacită între universităţi şi studenţi ca fiecare să nu ceară prea mult de la celălalt. Iar problemele vin din chiar misiunea generică a universităţii, de a crea cunoaştere, transmiţând, în acelaşi timp, ceea ce se ştie deja. Astfel, noi domenii de studiu se tot adaugă celor vechi, şi costurile cresc încontinuu. Iar strategiile de tăiere a lor – profesori cu grade mai mici, prost plătiţi, supraaglomeraţi şi fugăriţi între nenumărate norme – glosează amar Delbanco, nu le convin decât directorilor financiari. Sunt lucruri care ne sună dureros de cunoscut şi, din păcate, analiza lui Delbanco nu vine cu soluţii-minune. Însă dezbaterea reală, sprijinită pe cărţi serioase care discută mutaţiile sistemului universitar din America şi, mutatis mutandis, de peste tot, face diferenţa între preocupare reală şi văicăreală fără temei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara