Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Un mare desenator modern

Oexpoziţie pariziană din vara aceasta (iunie-septembrie) îl aduce în atenţia publicului şi a criticii pe Louis Soutter (1871- 1942), unul din marii desenatori moderni, pe care însă istoriile artei îl ignoră. Comentatorul din „Le Monde” din 28 iunie ne informează că Soutter face parte din acea categorie de artişti plastici pe care comoditatea specialiştilor i-a numit autori de „artă brută”, fiindcă nu s-a priceput cum altfel să-i clasifice, amatori, singulari sau „nebuni”, ca Jean Dubuffet, între alţii. Soutter, de altfel, şi-a petrecut ultimele două decenii din viaţă într-un azil, care, în pofida titulaturii, nu era psihiatric, ci rezervat bătrânilor fără sprijin. Soutter avea doar ceva mai mult de 50 de ani când a fost internat. A murit cu 70 de ani în urmă. Expoziţia prezentă face dovada, care este, din păcate, necesară, că Louis Soutter a fost unul din cei mai mari desenatori din secolul trecut.


China prin ochii unui disident nevăzător

Cu cîteva zile în urmă, pe blogul „New York Review of Books” a apărut integral un interviu cu disidentul chinez Chen Guangcheng, care, deşi nevăzător, a reuşit, printr-o complicată reţea de prieteni şi rude, să fugă din arestul la domiciliu şi ulterior, prin intervenţii la nivel înalt, să-şi părăsească ţara natală şi să ajungă în SUA, luna trecută. După ce va urma la New York un curs despre drepturile persoanelor cu dizabilităţi, Guangcheng se va întoarce în China, unde ar urma să schimbe legislaţia pe aceeaşi temă. Pînă atunci, însă, recomandăm călduros materialul din NYRB, în care activistul vorbeşte foarte deschis despre regimul abuziv din China, dar şi despre un aer al schimbării care vine nu din oraşele ceva mai informatizate, ci din mediul rural, unde pauperizarea şi abuzurile s-au adunat, neobservate, dar şi inconturnabile, decenii la rînd. Iată cîteva mostre din dialog: „Cei aflaţi la putere au renunţat la conştiinţă şi la moralitate pentru a-şi urma interesele. Dacă nu vor să se spună adevărul, nimeni nu îndrăzneşte să-l spună”; sau: „Aspiraţia oamenilor pentru bunătate sau conştiinţa adînc împlantată în minţile oamenilor nu pot fi distruse prin violenţă”.


A murit Roger Garaudy

Nume odios, Roger Garaudy s-a ilustrat ca un negaţionist feroce, care nu s-a mulţumit să numere victimele abatoarelor naziste, clasificându-le sub raport etnic, spre a „dovedi” că evreii nu formau (nici măcar!) majoritatea, dar a tras concluzia că abatoarele n-au funcţionat niciodată (la întreaga capacitate!) din pricina, Dumnezeule!, lipsei de combustibil! Tot o criză, s-ar zice! La începutul anilor 1960, fostul membru al PCF, mai apoi convertit la islam, publicase un mic eseu care s-a bucurat de succes în URSS şi în ţările comuniste: „Pentru un realism fără frontiere”. El este autorul sintagmei deseori folosite mai târziu de asociaţiile civice de medici sau de ziarişti care acţionau pretutindeni în lume. Ideea eseului era una din acele banalităţi oportune de care artiştii din democraţiile populare aveau absolută nevoie ca să evite clişeele ideologice. Astăzi e greu de înţeles că, pentru a putea discuta liber despre poezia lirică, de exemplu, era necesar să se admită faptul ca realismul (concept ideologic fundamental şi universal în marxism) să fie restrâns la anumite specii artistice şi considerat inaplicabil în altele. Dacă romanul putea fi realist, lirica nu putea îndeplini o astfel de condiţionare. Realismul fără frontiere conducea, oarecum împotriva titulaturii, la libertatea de a-i stabili frontiere. Ce păcat că disidentul comunist din anii 1960 a devenit mai apoi negaţionistul fără scrupule şi pseudo-savantul în istoria religiilor!


Unde mai există cenzură

Cazurile de cenzură din Iranul komeinist sau din ţări islamice neconvertite decât pe jumătate la democraţie au trecut în umbră cazuri similare din ţări comuniste. Simularea reformei în Cuba ne-a făcut să uităm că presa şi literatura continuă să nu fie libere în ţara celor doi fraţi Castro. Doar China, dintre ţările comuniste, are grijă să alimenteze suspiciunile de cenzură. Un caz niciodată evocat până în prezent vine din Vietnam. Nguyên Huy Thiêp (născut în 1950) este unul din cei mai mari romancieri din Vietnam. Înainte de liberalizarea regimului, obligată cât de cât şi de contextul economic şi politic internaţional, scriitorul şi-a ţinut opera la sertar. În prezent, el poate publica, dar e cenzurat şi, deşi tradus, i se interzice să părăsească ţara. O recentă culegere de povestiri tradusă în franceză arată de ce autorităţile vietnameze sunt vigilente: tabloul social e atât de sumbru, încât nu lasă nici o umbră de speranţă că schimbări esenţiale vor avea loc în viitorul imediat. Consecinţele războiului sunt îngrozitoare, ca şi unificarea ţării sub comunişti. Nici economia de piaţă nu găseşte graţie în ochii scriitorului: unul din protagoniştii prozei sale e un afacerist de tipul Ostap Bender care se îmbogăţ eşte din comerţul cu… excremente.


Doamna criticii germane

De curînd, Sigrid Löffler (născută pe 26 iunie) a împlinit 70 de ani, fiind considerată în Germania şi Austria un critic literar la care judecata de gust nu se lasă influenţată de preferinţa ideologică. De aici supranumele de die unbestechliche Anwältin der Literatur (avocata necoruptă a literaturii), cum au botezat-o unele ziare din presa germană. Ce surprinde la Sigrid Löffler nu e atît că e femeie, deşi critici literari de sex feminin sînt o veritabilă raritate, cît detaliul că autoritatea ei nu a avut de suferit în urma controverselor mediatice în care a intrat. Sub unghiul intrasingenţ ei pe care o pune în judecata de gust, doamna criticii germane e considerată opusul lui Marcel Reich- Ranicki, cu care a intrat de altfel în conflict în cadrul emisiunii culturale TV Cvartetul literar de la ZDF, în urmă cu 12 ani, cînd Sigrid Löffler a fost silită să pă- răsească postul de televiziune în august 2000. Iubind polemicile şi nesfiindu- se a intra în atenţia puritanilor corectitudinii politice, Sigrid Löffler a luat apărarea scriitorului austriac Peter Handke, după războiul ex-iugoslav, şi nu s-a dat în lături de a-l eticheta pe un alt scritor german, Martin Mosebach, drept un reacţionar catolic. Cum însă etichetele acestea nu spun mare lucru, decît cel mult că azi pînă şi critica literară e contaminată de noţiuni politice, ce rămîne pînă la urmă e prestigiul unei doamne pe care specialişii o consideră adevăratul maestru de ceremonii din spaţiul criticii de limbă germană.


Cărţi proscrise

La Editura germană „Galiani Berlin”, scritorul Werner Fuld a publicat de curînd Das Buch der verbotene Bücher (Cartea cărţilor interzise). După primirea elogioasă pe care masivul volum (350 de pagini) a avut-o, publicul speră la ceva mai mult decît o întreprindere menită unui succes facil. Cititorii sînt prea păţiţi în privinţa acelor tomuri comerciale în care, sub pretext că li se înfăţişează istoria cenzurii cărţilor, li se prezintă doar acea parte a cenzurii care convine autorului. Oricum, Werner Fuld susţine că din carte se desprinde o idee dominantă: victoria finală a cuvîntului asupra puterii politice, lucru de care ne îndoim ţinînd seama că în prezent sînt interzise mii de cărţi în lume şi în continuare sînt exilaţi scriitori sau declaraţi persona non grata (vezi cazul Günter Grass). Ambiţia lui Werner Fuld a fost de a descrie o tipologie exactă a cenzurii livreşti, ajungînd să schiţeze trei categorii de proscriere a tipăriturilor: interdicţia pe bază de ultragiu adus bunelor moravuri (Werther-ul lui Goethe, Lolita lui Nabokov, Florile răului de Baudelaire sau American Psycho de Bret Easton), interdicţia religioasă (autori intraţi sub stigmatul unei contrîngeri religioase, de la Luther pînă la Salman Rushdie) şi interdicţia ideologică (de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de Soljeniţîn pînă la Mein Kampf). Născut în 1947 la Heidelberg, Werner Fuld s-a remarcat în 2004 graţie volumului Die Bildungslüge (Minciuna educaţiei), în care propune nici mai mult nici mai puţin decît desfiinţarea studiului istoriei în şcoli. Motivul? Cultura scrisă e în declin, iar modelul Goethe a fost deja înlocuit de modelul Google. Copiii nu vor să audă de istorie, şi atunci să le facem pe plac. Noroc că instituţiile de învăţămînt nu-i fac pe plac lui Werner Fuld.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara