Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

O nouă formă de protest

Puţini au auzit, chiar şi în Italia, de Antonio Manfredi, până când, de curând, acesta a patentat o formă bizară de protest. Domnul cu pricina nu e o persoană fără merite. Din contra: fiind el pasionat de arta contemporană din ţara lui, a avut ideea de a solicita unor artişti opere de pictură şi sculptură, pe care le-a expus într-o sală de la parterul unei şcoli din orăşelul Casoria din Campania, devenită din 2005 încoace Muzeu de Artă Contemporană. Directorul fondator şi cele câteva persoane care îl ajutau sunt voluntari. Puţinele resurse financiare provin din vânzarea biletelor de intrare: 3 euro fiecare. Cei aproximativ 3 000 de vizitatori anual, faceţi socoteala, nu aduceau suficienţi bani pentru acoperirea cheltuielilor curente. Mai dădea câte ceva şi primăria. O dată cu criza, fondurile s-au împuţinat până la a-l obliga pe inventivul domn Manfredi să tragă obloanele. Acesta a fost motivul ineditului său protest: cu încuviinţarea artiştilor, desigur, el a început să le dea foc, unuia după altul, exponatelor din muzeu. N-a ars deocamdată decât câteva, dar e decis să nu se oprească până când oficialităţile culturale nu vor observa că 0,41% din bugetul statului consacrate culturii nu reprezintă mai nimic în raport de necesităţi. Şi alte muzee italiene, de la Roma sau Napoli, pe cale să fie închise, şi-au făcut auzit protestul. Chiar dacă nici unul nu este atât de original ca acela al domnului Antonio Manfredi.


Epistolele lui Joyce către Nora

Nora Barnache este frumoasa irlandeză de care James Joyce s-a îndrăgostit în 1904 şi pe care o va lua în căsătorie în 1931. Epistolele pe care i le-a adresat, reunite abia acum în volum, datează din 1907 şi, respectiv, 1909. Cele dintâi arată, dincolo de pasiunea stârnită în tânărul viitor scriitor, şi faptul că imaginea Norei marchează numeroase personaje feminine din cărţile lui Joyce, de la Oameni din Dublin la Veghea lui Finnegan. Cele din 1909 reprezintă apogeul unei iubiri, în acelaşi timp, platonice şi concupiscente, bântuită de fantasme de care scriitorul însuşi se ruşinează după ce le aşterne pe hârtie şi le expediază din Dublinul, unde trăia încă, la Trieste, unde se afla Nora şi unde se va stabili şi el mai apoi. Nu lipsesc momentele de euforie mistică, destul de neobişnuite în scrisul atât de calculat al lui Joyce. Nu se cunosc eventualele epistole de răspuns ale Norei.


Viaţă de lingvist

Cu ocazia publicării culegerii Ultimelor lecţii de la Collège de France ale marelui lingvist francez Emile Benveniste (1902- 1976), intelectualii din Hexagon au aflat, nu fără uimire, că savantul n-a avut ceea ce se cheamă de obicei viaţa unui savant, din contra, a avut una plină de neprevăzut şi chiar aventuroasă. S-a născut la Alep, în Siria, încă provincie otomană, din părinţi evrei (primul nume al copilului este Ezra), tatăl fiind născut la Smirna, în Turcia iar mama, la Vilnius, în Lituania. Unsprezece ani mai târziu, când părinţii se stabilesc în Bulgaria, viitorul lingvist învaţă la o şcoală rabinică din Paris. Îl aflăm la 22 de ani în India şi din nou la Paris, cosemnatar (împreună cu Breton, Éluard şi Aragon) al manifestului suprarealist „La Révolution, d’abord et toujours”. E arestat în Maroc şi apoi e prizonier de război, în 1941, dar evadează şi ajunge bibliotecar la Universitatea Elveţiană de la Fribourg. La bătrâneţe, e interesat de semiotica grupului Tel Quel, pe care o anticipase. Între timp, se pasionase de idiomurile rare, vorbite cândva sau în prezent în locurile cele mai neaşteptate de pe glob, cum ar fi hitita, tokariana, sogdiana şi, nu în ultimul rând, sanskrita, originea tuturor limbilor indo-europene, la care putem adăuga câteva idiomuri indiene. Soarta a vrut ca vorbitorul atâtor limbi să fie incapabil de a mai articula un singur cuvânt, în urma unui atac cerebral suferit cu şase ani înainte de moarte, petrecându-şi ultima parte a vieţii, el, care colindase planeta, paralizat, într-un cărucior. Tocmai el, care spunea cândva: „Cu mult înainte de a servi la comunicare, limba serveşte la viaţă”. A plătit scump acest adevăr.


Polemică în jurul romanului

„Să privim lucrurile pe partea bună: Franţa este, neîndoielnic, singura ţară în care, în plină campanie prezidenţială, scriitorii sunt în stare să se certe într-un mare cotidian de seară pe tema dacă romanul realist ţine de populism sau de puritanism”, scrie romancierul Frédéric Beigbeder în „Le Monde”, cotidianul de seară la care se referă (Franţa nu este totuşi singura ţară aflată în această situaţie: în România, tot în campanie electorală, se discută despre roman. A se vedea editorialul şi Ochiul magic). Interlocutorii sunt Michel Crépu şi Charles Dantzig. Cel din urmă acuzase romanul francez contemporan de a fi „aservit reportajului”, în loc să-şi vadă de „realitatea” lui, care nu este aceea de toată ziua. Ehe, de când disputa asta a avut loc la noi! Întrebaţi-l pe Radu Cosaşu ce e cu „viziunea reportericească” pe care un critic i-o reproşa, lui şi lui Nicolae Ţic, în vara lui 1962! Sigur, comparaison n’est pas raison, cum spunea un strămoş al lui Beigbeder: una era ieşirea din realismulsocialist dorită de criticii anilor 1960, alta, pledoaria criticilor francezi din secolul XXI în favoarea unei literaturi în care „redarea” (cine mai ţine minte cuvântul?) realităţii să nu pună în pericol ficţiunea romanescă. Beigbeder are însă dreptate să afirme că, în fond, romancierul nu-şi propune nici să scrie despre realitatea zilelor lui, nici să inventeze o realitate de neunde. Îşi propune, pur şi simplu, să scrie un roman. Despre ce? Asta îl priveşte numai pe el. După Balzac sau Zola, e caraghios să pretinzi romancierului să închidă ochii la problemele sociale, iar după Stendhal, să le ignore pe cele politice (împotriva propriei afirmaţii dintr-o pagină celebră din romanul Roşu şi Negru). Dar e tot aşa de caraghios să-l condiţionezi de actualitatea de ultimă oră, fiindcă aşa cere moda, cum ar fi un fapt divers oarecare, eventual, foarte, foarte violent.


Mărturia unui supravieţuitor

Sub acest titlu, ziarul „Le Monde” din 19 aprilie publică un amplu comentariu la cartea unui nordcoreean scăpat ca prin minune dintr-un lagăr de concentrare de pe râul Daedong, unde se născuse şi unde îşi petrecuse primii 23 de ani de viaţă. Tot ce ştia ţinea de îndoctrinarea forţată. N-avea decât o vagă idee de ce se petrece afară. I se băgase în cap că imperialiştii americani vor răul ţării lui, pe care o respecta o lume întreagă. Nici măcar de Kim Ir Sung nu va auzi, până când numele îi va fi rostit cu prilejul uneia din execuţiile publice la care miile de prizonieri erau obligaţi să asiste, inclusiv copiii. La 14 ani, Shin Dong-hyuk asistă la execuţia publică a mamei şi a fratelui său, acuzaţi de uneltire contra Marelui Conducător. Se pare că atât fiul, cât şi tatăl îi denunţaseră pe mamă şi pe frate, după ce fuseseră torturaţi. Într-o bună zi, când avea 23 de ani, în ianuarie 2005, se strecoară printr-o spărtură a gardului de sârmă prin care trecea curentul electric şi reuşeşte să ajungă, după o lună, în China şi, de acolo, în Coreea de Sud iar apoi în SUA. Când mergea în neştire spre graniţă, prin zăpadă, nu cunoştea pe nimeni care l-ar fi putut ajuta, în ţara lui şi, cu atât mai puţin, în China. Norocul i-a surâs. Cartea, Evadat din lagărul de concentrare nr.14, o va scrie împreună cu un ziarist american. Shin Dong-hyuk este cel dintâi nord-coreean care povesteşte într-o carte despre existenţa celor aproape 200 000 de concetăţeni ai săi aflaţi în lagăre mai întinse decât Los Angelesul şi care durează de mai bine de o jumătate de secol, având o viaţă mult mai lungă decât lagărele naziste şi gulagul sovietic la un loc.


Manuscrise necunoscute ale lui Saint-Exupéry

Într-un lot de scrisori autografe ale unui colecţionar, care a dorit să rămână anonim, a fost descoperit un manuscris necunosut al lui Antoine de Saint-Exupéry, mai exact o ciornă conţinând variante ale capitolelor XVII şi XIX, precum şi câteva pagini inexistente în versiunea tipărită a Micului Prinţ. Manuscrisul pare a data din 1941, fiind aşadar anterior celui de la Biblioteca Naţională a Franţei, aceluia considerat definitiv şi aflat la Pierpont Morgan Library din New York. În acelaşi pachet a mai fost descoperit un manuscris al lui Saint-Exupéry din 1932 despre Patagonia, în care autorul îşi relatează formarea ca etnolog şi ca aviator. Ambele manuscrise vor fi scoase la licitaţie pe 16 mai la Paris. Suma de pornire a fiecăruia este apreciată între 40 şi 60.000 de euro. Micul Prinţ este opera franceză cea mai tradusă şi mai bine vândută. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara