Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Stéphane Hessel şi-a găsit naşul

Cititorii meridianelor au aflat despre cel mai de seamă bestseller din Franţa ultimului an şi anume broşurica lui Stéphane Hessel, nonagenarul supravieţ uitor al Rezistenţei, intitulată Indignaţi-vă!. Ea se află în topuri de aproape 20 de luni. Porunca pe care o conţine a ajuns până pe Wall Street. Ne-am întrebat, când am semnalat-o, de ce a trezit atâta interes, fiind din cale-afară de banală şi de plicticoasă. Probabil, graţie injoncţiunii din titlu. Încurajat de succes, Hessel a mai scris două broşurici în acelaşi stil, Angajaţivă! şi Trăiţi!. La rubrica sa din „Le Point” din 5 aprilie, Patrick Besson consacră broşuricilor un pamflet, pe cât de amuzant, pe atât de ţeapăn: „Trei porunci în doi ani; fostul rezistent nu şomează. E un motoraş de porunci. În fapt, cititorii par să fie cei care le solicită. Îţi vine să crezi că ceea ce aşteaptă ei este să li se poruncească. Au fost de prea multe ori întrebaţi ce cred: acum vor să li se spună ce să facă. Atât de rătăciţi spiritual, că, fie şi pentru a trăi, au nevoie de autorizaţie. Trăiesc, fiindcă mi-a poruncit Hessel”.


„Jurnalul particular“ al lui Léautaud

De la Paul Léautaud (1872-1956) a rămas, nepublicat niciodată până astăzi, un jurnal intim, consacrat în cea mai mare parte vieţii sexuale a autorului. E vorba de acele pagini din jurnalul scriitorului pe care ultima lui soţie şi editoare, Marie Dormoy (1886-1974), le-a cenzurat. Paginile cu pricina se referă la anul 1935. Alte pagini cenzurate se referă la anul 1933, dar ele au mai cunoscut o ediţie cu decenii în urmă. Parcurgând pasajele reproduse de „Le Nouvel Observateur” de la jumătatea lui aprilie, ne dăm seama că Marie Dormoy avea oarecare dreptate să nu publice toate mărturisirile scriitorului, chiar dacă motivele ei nu sunt neapărat şi cele ale noastre. Léautaud se dovedeşte un obsedat sexual, notele lui zilnice având o valoare biografică şi prea puţin una literară. După cărţi precum cele ale unor Daniel Pennac sau Marie Darieussec, foarte bine vândute, despre care am relatat la rubrica noastră de meridiane, ne dăm seama că interesul aproape exclusiv al presei literare franceze pare a se îndrepta de ani buni încoace spre scrieri „decoltate”, în care experienţa sexuală a autorilor este singura care contează. „Toate femeile sunt nebune şi detracate”, scrie autorul Jurnalului particular (titlul aparţine editoarei) într-una din puţinele consideraţii… teoretice. În ce le priveşte pe cele… practice, îi scutim pe cititorii noştri de exemple.


O biografie a lui Osip Mandelstam

A fost nevoie de un critic german ca să scrie prima biografie serioasă a unuia dintre cei mai mari poeţi ruşi din secolul XX, alături de Anna Ahmatova şi Alexander Blok, şi anume Osip Mandelstam (1891-1938). Dispărut într-o groapă comună, ca atâţia alţii, după o detenţie de trei ani în munţii Urali şi alţi câţiva în Gulag, poetul a fost reabilitat abia după căderea comunismului şi a URSS. Memoriile soţiei sale, Nadejda, au fost editate în Occident în anii 1970, odată cu scrierile lui Şalamov şi Soljeniţin despre gulag. În aceiaşi ani, cartea Nadejdei intitulată, nu fără legătură cu prenumele autoarei, Contre tout espoir, circula pe ascuns şi în ţara noastră. Osip Mandelstam se numără printre foarte puţinii scriitori care au refuzat să accepte cel mai mic compromis cu politica lui Stalin. În versuri foarte transparente ca mesaj, poetul îl acuza pe „cel mai iubit fiu al popoarelor”, al poporului sovietic inclusiv, de a fi vinovat de „ecarisaj” în lumea satului, comparându-l cu un „mare gândac”. Biografia, semnată de Ralph Dutli, a fost tradusă de curând în franceză şi comentată în „L’Express” din 11-17 aprilie ca o remarcabilă contribuţie la cunoaşterea poetului şi a generaţiei sale. Nu se putea o mai binevenită apariţie în plină campanie electorală în care radicalul de stânga Mélanchon, care consideră că a vorbi de dictatură comunistă în Cuba reprezintă o calomnie, se bucură de aprecierea unei treimi din electoratul studenţesc al Sorbonei. Cu condiţia ca biografia să facă parte din bibliografia obligatorie, ceea ce nu e deloc sigur.


Elvis Rromano

În perioada 14.04 - 20.05, Galeria Naţională de Artă Zachęta din Varşovia găzduieşte proiectul „Emotikon”, curatoriat de Maria Morzuch şi semnat de Robert Rumas şi Piotr Wyrzykowski. Proiectul a rezultat din călătoriile celor doi în jurul Mării Negre, prin Turcia, Georgia, Ucraina şi România. Dacă în Ucraina cei doi au reţinut povestea unui ofiţer de marină despre perioada sovietică şi pe cea a unui imam despre minoritatea tătarilor crimeeni, protagonistul român a fost Elvis Rromano – uşor de ghicit: un imitator al „regelui rock’n’roll-ului”, în limba romani. Cum era, îşi aminteşte curatoarea, până în 2008, când a dispărut, şi Jimmy Ekho, „The Arctic Elvis”, care cânta muzica lui Presley în limba inuktitut. Elvis Rromano – Tudor Lakatos pe numele său real –, este profesor la o şcoală din Şomcuţa Mare. În interviul pe care cei doi i l-au luat cu un an în urmă, Lakatos vorbeşte despre situaţia romilor, spunând că România „nu e ţara noastră”: romii sunt neamuri voiajoare, iar sedentarizarea forţată a făcut ca această cultură nomadă să aibă de suferit. Într- o cultură purificată de nomadism, romii provoacă uneori marginile lumii stabile, spune el, fiind poate incapabili s-o accepte până la capăt. „Nu e ţara noastră” dă şi titlul textului curatorial al proiectului.


Hobsbawm despre Judt

În revista „London Review of Books” din 26 aprilie 2012, Eric Hobsbawm publică un articol amplu în memoria colegului său istoric Tony Judt, de care, după cum remarcă încă din incipitul textului, l-au despărţit uneori ideologiile; cei doi aveau însă în comun, spune Hobsbawm, convingerea că „politica este cheia deopotrivă către adevărurile şi către miturile noastre” – o convingere pe care Ill Fares the Land, penultima carte a lui Judt, o probează, poate, mai mult ca oricare alta. Textul nu păcătuieşte nicio clipă prin patetism sau complezenţă, ba dimpotrivă: Hobsbawm se exprimă ocazional critic la adresa gândirii istoricului de origine britanică, fie ea manifestă în cărţi, fie în prestaţia de intelectual public a acestuia. Iată unul dintre pasajele cele mai polemice: „Postura pe care a adoptat-o în secolul XXI nu a fost atât cea a unui istoric, cât mai degrabă a unui «intelectual public», un adversar strălucit al autoiluzionării, garnisit cu jargon intelectual, cu temperamentul aprins al unui polemist natural, un comentator critic independent şi neînfricat al problemelor lumii. Părea original şi radical mai ales din postura de apărător destul de ortodox al «lumii libere» împotriva «totalitarismului» în timpul Războiului Rece, în special în anii ’80. Dar în faţa guvernelor şi-a ideologilor care citeau victoria şi dominaţia lumii în căderea comunismului, a fost suficient de onest cu sine cât să admită că vechile truisme şi sloganuri trebuiau lepădate după 1989”.


Mein Kampf, roman

Jurnalul online „Eurozine” semnalează, în luna aprilie, printr- o recenzie, cea mai nouă apariţie de senzaţie din literatura sârbească: romanul Mein Kampf, de Svetislav Basara (Laguna, Belgrad, 2011). Cartea îşi propune să expună resorturile puterii neo-fasciste instalate, în opinia autorului, în Serbia; recenzentul, croatul Ivan Telebar, ne încurajează să nu-l expediem prea lesne drept propagangadă, fie ea şi bine intenţionată: „Acest Mein Kampf antifascist nu e un simplu pamflet, căci misiunea sa nu e una restrictivă. Basara permite din loc în loc câte un ocol narativ şi-şi construieşte personajele cu grijă; acestea luptă, fiecare în felul său, pentru propriul lebensraum în Camera Patru a secţiei de neurologie. Basara şi personajele sale sunt deopotrivă conştienţi de cât de inutilă le este rezistenţa. Dar aici e de găsit şi victoria lor.” 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara