Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---



Când „fostele“ au cuvântul

Câteva dintre „fostele” soţii sau prietene ale artiştilor s-au pus pe povestit. Au păţit-o, între alţii, Leonard Cohen în timpul vieţii, ceea ce îi lasă o speranţă de replică, şi J.D. Salinger, după moarte, ceea ce îl lasă mut. Celebrul prozator american citise întâmplător în „New York Times” o recenzie despre una din cărţile sale semnată de o tânără studentă, pe numele ei Joyce Mainard. Joyce avea 18 ani, Salinger, 53. El i-a scris câteva rânduri, apoi s-au cunoscut. Relaţia lor a fost scurtă şi pasionată. Asta se întâmpla în 1972. După patruzeci de ani, Joyce Mainard, autoare a şapte romane apreciate în SUA, continuă să fie chestionată în legătură cu perioada petrecută alături de Salinger. Nu se dă în lături să-şi mărturisească gustul amar pe care relaţia i l-a lăsat, deşi se arată agasată de faptul că întrebările se referă mai mult la Salinger decât la ea. „În definitiv, viaţa mea nu constă numai în Salinger”, exclamă ea cu prilejul unui interviu acordat revistei „Le Nouvel Observateur” din 1 februarie. „Există şi copiii mei, şi cărţile mele; e tot atât de adevărat că voi rămâne veşnic aceea care a trăit, foarte tânără fiind, dureroasa experienţă”. Cum spuneam, nu putem conta şi pe versiunea lui Salinger.


D’ale sondajelor de opinie

Nu e vorba de un sondaj de opinie politică. Un săptămânal francez publică în ultimul său număr pe ianuarie un sondaj referitor la nivelul de viaţă al francezilor, luând drept criteriu timpul liber. Respondenţii, cu vârste cuprinse între sub 18 şi peste 50 de ani, sunt întrebaţi dacă profită mai mult, mai puţin sau la fel ca părinţii lor de vacanţe în ţară şi respectiv în străinătate sau de week-end-uri şi, apoi, dacă merg la spectacole sau la restaurant mai des, mai rar sau la fel ca părinţii lor. În absolut toate cazurile, procentul celor care consideră că îşi folosesc mai spornic timpul liber îl depăşeşte pe acela al celor care cred că părinţii lor au fost mai norocoşi, ceea ce presupune un standard financiar mai ridicat astăzi decât ieri. În schimb, la întrebarea principală şi anume dacă se consideră mai satisfăcuţi sau mai puţin satisfăcuţi decât părinţii lor de viaţa pe care o duc, iarăşi fără excepţie respondenţii se declară mai puţin satisfăcuţi. Ce putem să credem? Că părinţii erau mai modeşti în pretenţiile lor? Că urmaşii sunt prea pretenţioşi? Că timpul liber contează prea puţin în viaţa oamenilor? Sau că sondajele reflectă o contradicţie în gândirea şi în declaraţiile majorităţii celor chestionaţi, indiferent de vârstă?


Memoriile lui Fidel Castro

Cine credea că motivul pentru care Fidel Castro l-a lăsat în locul lui la conducerea Cubei pe fratele lui, Raul, fiindcă nu mai era în stare să conducă el însuşi s-a înşelat amarnic. Dictatorul s-a retras din viaţa politică fiindcă socotea că a venit timpul să-şi scrie memoriile. Primul volum se află deja în librăriile (pe cale de a se privatiza, desigur) de la Havana. El se referă la perioada dintre 25 mai şi 6 august 1958, când a avut loc bătălia din munţii din sud-estul ţării, care se va dovedi decisivă, dintre armata lui Batista formată din 10.000 de soldaţi şi cei 300 de „barbudos” din jurul lui Castro. Volumul al doilea va reprezenta culesul roadelor acestei prime şi uluitoare victorii, pe care Castro însuşi o compară cu aceea de la Thermopile din anul 480 înainte de Christos: cucerirea Capitalei la 1 ianuarie 1959. Cartea abundă în detalii remarcabile, de ordin militar şi nu numai. Excepţionale sunt fotografiile care însoţesc cele 700 de pagini de text, hărţile şi scrisorile scanate. Comentatorul lui „Le Point” din 26 ianuarie de unde iau informaţiile remarcă prezenţa modică a referinţelor la şi a imaginilor cu Che Guevara. Fidel i l-a preferat monstrului pe Raul, foarte tânăr încă, cu mustaţa abia mijită, îndrăgostit de mitraliera lui. Suntem curioşi să citim urmarea acestor luni eroice şi anume anii de teroare pe care Fidel Castro i-a impus poporului care îl primise cu braţele deschise, ca pe un eliberator. Dictaturile comuniste s-au proclamat, toate, eliberatoare, ca să se dovedească mai sinistre decât cele pe care le-au înlocuit. Nu numai sub raport politic, dar şi sub raport social, economic şi moral: comunismul a reuşit performanţa de a aduce ţările pe care le-a eliberat la sapă de lemn. Cuba lui Batista exporta zahăr, Cuba lui Castro importă. Mărturia lui Fidel este esenţială, nefiind vorba de un dictator semianalfabet ca aceia din Coreea de Nord, ci de un intelectual cultivat, catolic iezuit, care a stat de vorbă de la egal la egal cu Papa Paul al II-lea. Vom citi şi vom vedea.


Un alt fel de film despre Ocupaţie

Peste aproximativ o lună de zile, pe Arte, este programat un film al lui Volker Schloendorff intitulat „Marea în zori”, un colaj documentar despre executarea de către nazişti în octombrie 1941 a câtorva zeci de prizonieri de război francezi aflaţi în lagărul de la Choisel. Execuţia a fost ordonată de către însuşi Hitler, ca represalii la asasinarea unui ofiţer german de către doi tineri comunişti din Mişcarea de Rezistenţă. Filmul a fost prezentat în premieră la Festivalul Audiovizualului de la Biarritz şi a provocat comentarii contradictorii. După cum scrie Pierre Assouline în „Le Monde des Livres” din 3 februarie, filmul îi înfăţişează pe ofiţerii nemţi implicaţi de ordinul lui Hitler în execuţie într-o lumină diferită de aceea consacrată. Generalul-şef al trupelor de ocupaţie refuză să joace rolul unui „măcelar”, iar căpitanul Ernst Jünger îi cere lui Sacha Guitry să consemneze pentru istorie atrocitatea. Doi scriitori, unul francez, altul german, sunt aşadar martori ai unui eveniment care a rămas în memoria Franţei. Titlul filmului e împrumutat de Schloendorff dintr-un vers al poetului Robert Desnos, deportat el însuşi la Büchenwald şi mort la Theresienstadt în 1945: „Nimeni altul decât tine nu va vedea marea în zori…” Uitaţi-vă, aşadar, pe Arte, vineri 23 martie la ora 20,30, la „Marea în zori”.


„Engleza ne distruge gândirea“

Cel puţin aceasta este părerea lingvistului francez Claude Hagège în cartea, recent apărută, intitulată Contra gândirii unice. „Orice limbă este purtătoarea unei gândiri”, scrie autorul. A admite cvasi supremaţia englezei înseamnă a renunţa la conţinuturile culturale vehiculate de celelalte limbi. Situaţia ar fi aceeaşi în cazul predominanţei în lumea actuală a muzicii pop sau rock, devenite „un instrument foarte puternic de omogenizare şi de sterilizare a creativităţii”. Când lea tradus studenţilor lui texte la modă, Hagège a constatat că aceştia nu înţeleseseră de fapt nimic din cântecele care îi fascinau. Mai ales fiind vorba de copii sau de adolescenţi, engleza şi rockul ar juca un rol deculturalizant. Îmbogăţirea prin contact a limbilor presupune confruntarea lor critică, nu însuşirea papagalicească a uneia, a englezei americane, în primul rând, care ilustrează modul de viaţă american, impunându-l fără rezervă unor oameni ale căror concepţii şi tradiţii culturale diferă de cele care stau la baza culturii de peste ocean. O fi sau n-o fi aşa?


Henry Miller şi Maurice Nadeau

Treizeci de ani au corespondat scriitorul american şi eseistul francez. Începutul relaţiei lor este în 1930, când Tropicul Cancerului este tipărit, pentru prima oară, în Franţa. În SUA romanul va fi publicat în 1961 şi va fi imediat interzis. Mai puţin puritani, francezii aveau totuşi cenzorii lor morali, care s-au repezit asupra romanului, cum o mai făcuseră, tot atunci, şi la apariţia unui roman al lui Boris Vian. Maurice Nadeau a creat cu acea ocazie un comitet de sprijin pentru Miller din care făceau parte Gide, Bataille, Breton, Eluard şi alţii. În plus, Nadeau a strâns fonduri care să-l ajute pe Miller să trăiască în ţara care îl recunoscuse prima. Aşa s-a legat prietenia dintre cei doi. Miller a devenit un mare iubitor al Franţei şi i-a învăţat limba, în care sunt, de altfel, scrise epistolele către Nadeau. Instalat definitiv în 1947 la Big Sur, în California, pe malul Pacificului, la jumătatea distanţei dintre San Francisco şi Los Angeles, romancierul începe corespondenţa cu Nadeau care va dura până în 1978, cu doi ani înainte de moartea romancierului american la vârsta de 89 de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara