Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Un călău familist

Intre 1927 şi 1945, Heinrich Himmler a întreţinut cu soţia lui, Marga, cu care a avut o fiică, la care Marga s-a refugiat după război şi în casa căreia a murit, o corespondenţă regulată. Scrisorile au fost publicate în Germania, graţie unei nepoate a demnitarului hitlerist, politolog la Universitatea Humboldt din Berlin, după ce au fost recuperate, nu se ştie cum, de la un supravieţuitor al Holocaustului stabilit în Israel. Marga e infirmieră. Heinrich e membru al partidului hitlerist. Marga îi urăşte pe evrei. Himmler îi expediază în lagăre şi îi gazează. Marga urăşte democraţia. Himmler, ca şef suprem al SS şi Gestapo, îi arestează şi îi torturează pe democraţi. „Profită de vizita la Dachau şi salută-i pe toţi din partea mea”, îi scrie în 1941 nevasta de-o viaţă asasinului deo viaţă, într-o epistolă mustind de greşeli de ortografie. (Unde s-a mai pomenit aşa ceva?). „Heil Hitler!”, vine replica banalului asasin, pe care îl vedem într-o fotografie de familie din 1935, în costum cenuşiu ca el însuşi, cravată în dungi, ochelari cu ramă groasă, ţinând pe umăr o, probabil, undiţă şi zâmbind cu toată gura. Fetiţa blondă cu codiţe e, desigur, Gudrun, fiica cuplului, şi mama lui Katrin, editoarea corespondenţei. Nici biografia de anul trecut a lui Peter Longerich, nici scrisorile schimbate de-a lungul a două decenii de Marga şi de Heinrich nu reuşesc să rezolve enigma combinaţiei de banalitate şi bestialitate care îi caracterizează pe atâţia dintre liderii nazişti. Banalitatea răului, cum spunea Hanna Arendt, sau răul banalităţii? Sinistră alternativă!


Cele mai frumoase universităţi

Huffington Post face un top al celor 13 (sic!) cele mai frumoase clădiri universitare din lume, bazându-se pe datele furnizate de Emporis, o cunoscută companie germană care adună şi publică date despre clădiri, la nivel mondial. Pe primul loc e clădirea Bibliotecii Universităţii Autonome din Madrid, într-adevăr spectaculoasă, construită în 1953 şi incluzând, în colecţiile ei, peste 400.000 de cărţi. A doua e Universitatea Cornell din SUA, cu o clădire de laboratoare, care nu are geamuri până la etajul zece, pentru a asigura condiţiile necesare experimentelor ştiinţifice. Campusul Universităţii din Torino, care găzduieşte 5000 de studenţi, ocupă a treia poziţie a topului, în faţa Facultăţii de Istorie de la Cambridge. Pe ultimul loc e cea mai veche universitate care a intrat în competiţie, Universitatea Catolică din Leuven, a cărei bibliotecă a fost construită în 1928. În rest, topul e dominat de clădiri moderne (cea mai nouă e din 2013!), ultrafuncţ ionale, ultra-avangardiste. Chiar şi bătrânele doamne subscriu, deci, la provocările modernităţii.


Săraca Academie Franceză!

Un ziarist francez, Daniel Garcia, a avut buna idee, după ce a ezitat un timp, de a nu-şi refuza editorul care îi solicitase o carte despre venerabila instituţie franceză creată de cardinalul Richelieu în secolul XVII şi însărcinată de urmaşul său, pe care el însuşi l-a făcut cardinal, deşi nu era preot, Mazarin, să unifice limba literară. În urma unei anchete meticuloase şi a cercetării arhivelor, Garcia a publicat la începutul anului cartea intitulată Cupolă şi dependinţe. Anchetă asupra Academiei Franceze. Titlul i-a fost sugerat de marea cupolă cu o cruce subţire deasupra a palatului Mazarin din Paris, unde Napoleon a instalat Academia, găzduită iniţial prin voinţa lui Colbert la Luvru. Palatul de la numărul 23, rue Conti, pe malul stâng al Senei, vizavi de Luvru, este şi azi sediul Institutului Franţei, creat tot de Napoleon, ca o „pălărie” administrativă pentru Academia propriu-zisă şi pentru cele patru surori mai mici ale ei, Academiile de Arte-Frumoase, de Litere, de Stiinţe ale naturii şi de Stiinţe morale şi politice. Pus sub „protecţia preşedintelui Republicii” şi „administrându-se liber”, Institutul e condus de un Cancelar, în persoana lui Gabriel de Broglie, unul dintre cei mai puternici oameni din Franţa, care nu dă socoteală nimănui, nici Curţii de Conturi, darmite autorului anchetei pe care a refuzat sistematic să-l primească. Dincolo de numeroasele abuzuri financiar-contabile, estimate la milioane de euro, Garcia a făcut o listă a averilor Institutului, cele mai multe revenind Academiei mari. Ele provin din donaţii, care au debutat tot în vremea lui Napoleon, dar au luat amploare după 1969, când Malraux, ministru al Culturii sub De Gaulle, a creat o Fundaţie a Franţei care gerează de atunci banii şi obiectele intrate în patrimoniul Institutului. Patrimoniul actual, inventariat de Garcia, întrece orice închipuire. Iată doar o fă- râmă din ea: castelul de la Chantilly, unul din cele mai frumoase din Franţa, castelul de la Langeais, abaţia regală de la Chaalis, muzeele Marmottan, Jaquemart, Claude Monet de la Giverny, cu colecţiile lor de artă cu tot, biblioteci, imobile sau apartamente, din care doar în Paris sunt închiriate 90, păduri, lacuri, terenuri agricole şi altele. Se pare că venerabilii membri ai Academiei Franceze au aflat cât de bogaţi sunt din cartea lui Garcia.


Un dicţionar al dadaismului

Cu ocazia reeditării Dicţionarului dadaismului al lui Georges Hugnet, Philippe Sollers scrie în „Le Nouvel Observateur” de la sfârşitul lui februarie o recenzie interesantă. Lucrurile principale despre dadaism se ştiu. Ceea ce reţine atenţia este o paralelă pe care autorul recenziei o face între „spectacolul” pe care îl oferă Hugo Ball, Tristan Tzara şi ceilalţi artişti reuniţi pe 23 iunie 1916 în Cabaretul Voltaire de la Zürich şi istoria mare a Europei intrată de doi ani în focurile Marelui Război. Se întreabă, cu o teribilă ironie, Sollers: „Dada? În plin măcel al primului război mondial? În timp ce eroicii bărboşi se bat în tranşee? Când Franţa şi Germania se gâtuie şi se gazează reciproc? Cine sunt aceşti dezertori şi refractari ale că- ror nume, astăzi, în plină comemorare morbidă, nimeni nu se gândeşte să le pronunţe? Nebuni, agitaţi, străini apatrizi, care au ales numele mişcării lor împotriva artei şi societăţii la întâmplare, dintr-un dicţionar. Dada! Mai are cineva idee despre ce e vorba?” Chiar aşa: câtă cutezanţă la aceşti aventurieri uitaţi cu totul! Cu menţiunea, totuşi, că insolenţa lor a schimbat cursul literaturii şi artei la fel cum eroismul bărboşilor a schimbat cursul istoriei lumii.


Un romancier vânat de Fraţii Musulmani

Alaa-el-Aswany este cel mai cunoscut romancier egiptean. A publicat recent un roman intitulat „Automobil Club Egipt”, a cărui acţiune se petrece în 1946, în timpul lui Faruk, ultimul suveran al unui Egipt sub administrare europeană. După părerea romancierului, alternativa politică era aceeaşi acum şapte decenii ca şi azi: autocraţie sau libertate. Într- un interviu, autorul se referă la dificultăţile pe care le-a avut, din cauza cărţilor sale, cu Fraţii Musulmani, veniţi la putere după ce a fost înlăturat Mubarak de către militari şi izgoniţi de către aceiaşi militari, ca urmare a haosului din ţară datorat fanatismului lor religios şi incompetenţei economice. Dificultăţi de care Aswany n-a fost scutit nici în timpul regimului militar, nemulţumit de imaginea pe care i-o creează romanele lui. Comandouri ale Fraţilor l-au agresat până şi în cabinetul lui medical, Aswany fiind stomatolog, unde îşi practica meseria, dar unde şi-a scris majoritatea romanelor. A fost nevoit să-şi facă o casă departe de Cairo, ca să poată trăi şi scrie liniştit. Întrebat de reporterul de la „Le Nouvel Observateur” dacă Fraţii musulmani îl urmăreau din cauza a ce scria în romanele sale, Aswany răspunde: „Ei nu citesc literatură. Cine citeşte literatură nu poate deveni Frate Musulman iar cine e Frate Musulman nu e interesat de literatură. Fraţii sunt organizaţi pe grupări cu structură de tip fascist. Liderii lor alcătuiesc liste de cărţi care trebuie citite începând cu copiii de 14-15 ani. Problema lor este convingerea că islamul sunt ei şi că aceia care sunt contra lor sunt şi contra islamului.”


În urma liderilor

Un artist plastic, Isaac Cordal, a creat, în trei luni, o instalaţie cu titlul Follow the leaders. Perspectiva, ironică, este aceea a sfârşitului capitalismului, prin colapsul sistemului financiar. Opera lui Cordal, întinsă pe aproape 250 de m2, în Nantes, înfăţişează sute de businessmeni îngropaţi până la brâu în dărâmături, clădiri de birouri prăbuşite şi lămpi stradale care încă luminează dezastrul. Pe site-ul personal artistul scrie că instalaţia este despre inerţia societăţii, care se ia orbeşte după oamenii de afaceri aflaţi în poziţii cheie în lume. Ce se poate întâmpla când liderii se înşală asupra direcţiei încearcă să aproximeze, cu mijloacele de prevedere ale artei, Isaac Cordal. Si avem motive să ne temem că arta este, uneori, vizionară.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara