Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Meridiane de ---

Lincoln şi controlul presei

Este titlul unei cărţi recente a lui Harold Holzer recenzate în numărul din 6 noiembrie al „The New York Review of Books”. În secolul XIX existând doar presă scrisă, controlul ei de către politicieni garanta o bună imagine a acestora. Lincoln s-a dovedit un adevărat maestru în materie. Principalele lui mijloace de a controla ziarele erau, susţine Holzer, în număr de cinci. Cel dintâi consta în a infiltra presa cu informaţii plauzibile, dar care îl serveau. Altul era cooptarea ziarului la cauza lui. La nevoie, ziarul sau conducerea lui erau „cumpărate”, plătite, cu alte cuvinte, prin interpuşi de către oamenii preşedintelui. Şi dacă asta nu reuşea, se trecea la represalii. În fine, Lincoln avea şi metode mai subtile de a câştiga partida cu presa. Recenzentul vorbeşte de outmaneuvering, ceea ce se poate traduce prin încercarea de a manevra presa în mod subtil, ocolind-o, bunăoară. De exemplu, trimitea la mai multe ziare acelaşi comunicat, pentru a nu lăsa nici unuia exclusivitatea, obligândule în felul acesta să le publice, măcar unele din ele, ceea ce ducea la un mod de a se adresa direct cititorilor. „


Matisse şi cei patru hoţi români

Originar din comuna Carcaliu, Dobrogea, Radu Dogaru, 30 de ani, s-a aflat în fruntea unei bande de hoţi care au reuşit să fure din Muzeul Kunshal din Amsterdam mai multe pânze de mare valoare, între care un Matisse estimat, numai el, la 2,5 milioane de euro. Furtul avea loc în octombrie 2013 şi dura mai puţin de trei minute. Mult mai mult le-a luat însă hoţilor plasarea şi vinderea tablourilor. Ideea furtului le-a venit oarecum pe nepregătite. N-aveau idee de cum pot fi vândute tablouri atât de cunoscute şi nici care era piaţa. Au adus operele în România, la fel de uşor cum le-au sustras din Muzeu, dar apoi lucrurile s-au încurcat. Interpolul a dat de hoţi şi i-a arestat, nu şi de tablouri. Despre Matisse, mama lui Dogaru, pretinde că l-ar fi ars. Cercetările au găsit urme în cenuşă, nu şi dovezi că e vorba de „Cititoarea în alb”, opera lui Matisse, reprodusă ulterior în toată presa din lume. Despre celelalte – „Cap de Arlechin” de Picasso, două peisaje de Monet, un Gauguin şi două portrete de Meyer de Haan şi, respectiv, Lucien Feud – nu se ştie nimic. Doar valoarea totală: 18 milioane de euro. „


Michel Tournier a împlinit 90 de ani

Cel mai mare romancier francez contemporan, Michel Tournier, a împlinit 90 de ani pe 19 decembrie trecut. În deceniul 1980-1990, era citat mereu între primii romancieri nobelizabili. În Pleiade, va intra anul viitor. Recunoscut drept cel mai puternic romancier, nu s-a bucurat nici de premii, nici de faima altora mai puţin merituoşi. Ca membru în juriul Goncourt, a acordat premiul în 1978 lui Modiano, Nobelul de astăzi. Nu-şi aduce aminte de şedinţele juriului decât că se mânca prea mult în timpul deliberărilor nesfârşite. Retras de ani buni la Choiseul, nu mai scrie şi nu mai publică. Tot ce a avut de spus, a spus vreme de 30 de ani, între 42 şi 72. Debutant târziu, a ţinut la un abandon precoce. Merge greu în cârje. Nu-şi mai părăseşte proprietatea ca înainte, când răspundea solicitărilor diferitelor şcoli de a se întâlni cu elevii. Discuţiile cu cei mici le-a cules într-o carte absolut încântătoare. Nici helicopterul preşedintelui Mitterrand nu mai aterizează la Choiseul ca altădată, când preşedintele şi romancierul discutau despre Goethe şi, cum îi spune Tournier unui jurnalist care l-a vizitat la aniversare, despre înălţimea arinilor. Se ştie că romanul cel mai bun al lui Tournier se inspira dintr-un poem al lui Goethe intitulat „Regele arinilor”. „


Comunismul şi bibliotecile

„The Christian Science Monitor” din 18 octombrie publică un material legat de campania partidului comunist chinez contra, citiţi bine, bibliotecilor publice. Câteva zeci au fost închise în ultima vreme, în special unele aparţinând unui ONG specializat pe probleme educative. Jumătatea de explicaţie dintr-un comunicat oficial se referă la cultul „individualismului” pe care bibliotecile cu pricina l-ar întreţine. Revolta tinerilor din Hong-Kong a pus autorităţile de la Beijing pe jar. Tot ce este ONG a devenit ţinta atacurilor puterii comuniste. Intelectuali, avocaţi, susţinători ai drepturilor omului reuniţi în astfel de ONG au avut şi au de pătimit. Unul dintre ei declară că, oricât ai vrea să nu calci linia roşie, lucrul nu e posibil, de vreme ce nimeni nu mai ştie unde se află această linie care desparte ce este permis de ce nu este. Mai ales când, vorba cunoscută şi la noi înainte de 1989, tot ce e permis e obligatoriu. „


Ziduri după Zid

„Courrier international” din 6-12 noiembrie publică un dosar referitor la apariţia, 25 de ani după dispariţia Zidului Berlinului, a numeroase alte asemenea ziduri, la propriu sau la figurat, care despart state sau jumătăţi de state. În timpul războiului rece, existau circa zece, astăzi sunt cincizeci. Un altul, format din trei rânduri de sârmă ghimpată, prevăzute cu fire de curent electric, separă enclavele spaniole din Maroc de Algeria, de-a lungul celei mai lungi frontiere din lume, 1600 de km. Israelul i-a pus la zid pe palestinieni, construindu-l din plăci mari de beton, înalte de doi metri. Bulgaria a construit o împrejmuire ubuesque, după cum scrie revista, din sârmă împletită, la graniţa cu Turcia, trecută periodic de grupuri de refugiaţi sirieni. 900 de km de frontieră între Arabia Saudită şi Iraq sunt pe cale de fi protejaţi printr-un zid. S-ar spune că globalizarea naşte ziduri despărţitoare. „


Surata 2, versetul 256

Revista londoneză în limba arabă, „Al-Hayat”, reia într-un articol de la sfârşitul lui septembrie argumentele pro şi contra legate de cel mai discutat şi disputat text din Coran, şi anume surata 2, versetul 256, despre care s-au scris de-a lungul vremii, mai exact din secolul XI şi până azi, biblioteci întregi. Chiar începutul versetului a prilejuit această avalanşă de interpretări şi polemici: „Nu există constrângere în materie de religie”. Unii comentatori, dintre care cel mai celebru este Fakhreddin Al-Razi (1150- 1210), susţin că versetul îi obligă pe musulmani să-i accepte pe „necredincioşi” printre ei. Alţii l-ar voi restrâns la o epocă anume şi la o regiune anume. Interesant este că au putut cădea de acord uneori şcoli coranice opuse, cum ar fi aceea sufită a lui Ibn-Arabi de la răscrucea secolelor XII şi XIII, înclinată în general spre toleranţă, şi aceea contemporană, fondată de un musulman radical, egipteanul Sayyid Qotb (1906-1966), executat din ordinul lui Nasser. Extremele se ating.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara