Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Mentorii și „formatorii“ lui Cornel Regman de Florina Lircă-Moldovan

Pentru Cornel Regman, personalitatea unui critic nu se formează sub influența unui singur maestru călăuzitor. Ea este mai degrabă rezultatul unui îndelung proces modelator la care participă, într-o complementaritate perfectă, mai mulți factori de „alcătuire intelectuală“ (Cornel Regman). El singur își așază „începuturile“ critice sub cupola a doar doi „stimulenți“: G. Călinescu și climatul întâlnirilor cerchiste. Dar adevărații patroni spirituali ai edificiului său de interpretare „constructivă“, pe care el a preluat-o cu conștiința menirii de a o transforma în adevărat sacerdoțiu, sunt mai mulți. Asimilând lecția organicistă și istoricistă a lui Lovinescu și cea profund-critică maioresciană, preferând precizia și exactitatea diagnozei lui P. Constantinescu și expresia seducătoare a lui Șerban Cioculescu, admirând personalitatea lui G. Călinescu și interesul pentru documentare la Vladimir Streinu, Cornel Regman se comportă, de câte ori e nevoie, inclement și justițiar ca Paul Zarifopol.
Rolul criticii, cum îl înțelege Cornel Regman, e de sorginte maioresciană: intervenție în dinamica prezentului literar și determinare a unei schimbări, a „unei direcții noi“; mai precis, o critică de directivă, de orientare. În locul acestui concept de critică, interesată, la vremea lui Maiorescu, mai mult de conduita scriitorilor și mai puțin de literatura propriu-zisă, Regman îl preferă pe cel lovinescian, tot formator, reprezentând însă o critică estetică aplicată la obiectul literar. Dar reușita identificării cu spiritul operei, grație intuiției, precum și critica atitudinală, manifestată în sensul demascării abaterilor literare de la „legile bunului-gust“ și al înlăturării artei contrafăcute sunt calitățile lovinesciano-maioresciene ale altei autorități critice, Pompiliu Constantinescu.
Numai că Pompiliu Constantinescu – modelul său critic, de altfel – nu e deloc, în opinia discipolului, un maestru al stilului; preocupat de diagnosticarea „admirabilă“ (Cornel Regman) și exactă a calităților operei literare, cu rigoare profesională și precizie în diagnoză, acesta le transferă, la nivel lingvistic, într-o formulare conceptuală abstractă și tehnică. Regman denumește această abilitate când „meșteșug formulatoriu“ ori „expertiză bibliologică“, când „referate radioscopice“ sau „adevărate proceseverbale de contravenție adresate autorului“, uneori terminologie „sterilizată ca un instrument chirurgical“ (Cărți, autori, tendințe, 1968, pp. 312-331). Private de stil, dincolo de cel al sobrietății, cronicilor lear lipsi, în viziunea lui, „a treia dimensiune“ – înțelegerea omenescului –, foiletoanele riscând astfel să devină uneori „șurubărie de lămuriri abstracte“, „mașinării nu prea complicate“, „adevărat sistem de țevi“. Când apar exagerate, observațiile tânărului analist – de nici douăzeci și opt de ani la momentul când îi analizează mentorului critica – nu reprezintă altceva decât pornirile firești ale unui spirit dezinhibat și lipsit de complexe, în parte călinescian. De fapt, pentru Regman, la fel ca pentru Călinescu, „criticul adevărat e și el scriitor ș...ț încât – explică el într-un interviu luat de Radu Mareș, publicat în „Tribuna“, nr. 24/1980 – dacă ideile se pot demoda, metodele perima, în afara lor, sau în ciuda acestei fatalități, câtimea de personalitate rămâne, urma înzestrării nu se șterge atât de ușor“.
Tot ce-l apropie pe Cornel Regman de G. Călinescu îl distanțează, după cum se vede, de Pompiliu Constantinescu. Coordonata istoricistă a operei, diferită însă de a criticului interbelic care o privește „geografic“, e și calitatea lui E. Lovinescu. „Ceea ce i-a lipsit în bună parte lui Pompiliu Constantinescu a fost – clarifică Regman în studiul său din 1947 – tocmai înțelegerea vie a epocilor și a generațiilor în raporturile lor cu zodia particulară a fiecărei opere de artă, acea foire a vieții și acel zumzet istoric ce stăruie în preajma fiecărei cărți“ (Cărți, autori, tendințe, p. 331). Or, raportarea istorică a criticului literar – prin selecția și ierarhizarea valorilor culturale – este, de la Călinescu încoace, un fapt la fel de firesc precum acela în care istoricul literar, căutând să-și alcătuiască scara de valori, apelează la judecăți de valoare specifice criticii literare.
Pentru Cornel Regman, un critic autentic este implicit și un bun istoric literar. De altfel, predilecția pentru raportarea factorului estetic la contextul istoric în care se manifestă este de sorginte cerchistă. Spre deosebire de Lovinescu, care disocia între privirea „scurtă și mărginită“ a criticului și avantajul „perspectivei“ pe care o are istoricul literar, cerchiștii nu concep actul critic în afara simbiozei celor două atitudini. În acord cu această idee – exprimată de O. Cotruș în revista „Familia“ (1966) –, prima operație (a istoricului) trebuie să fie, în accepția lui Cornel Regman, situarea operei literare într-un gen proxim – „fie acesta creația anterioară a scriitorului, fie genealogia unei probleme sau o familie de temperamente“ (Cică niște cronicari…, 1970, p. 9). Ca imediat după aceea să vină rândul criticului care să identifice unicitatea creației ori măcar promisiunea ei.
Principiile de interpretare agreate de Cornel Regman își găsesc ascendentul, de asemenea, în tradiția „cărturărească“ a lui Șerban Cioculescu. Spirit raționalist ca și el, erudit, criticul interbelic este dat ca exemplu pentru pluralitatea perspectivelor critice, nu mai puțin însă pentru originalitatea expresiei. Adept al criticii cu sistem, explicativprincipială, Regman încearcă să o conjuge, prin exemplul lui Șerban Cioculescu, cu critica personală, „creatoare“ a lui Călinescu, care dă seamă despre subiectivitatea interpretului.
Reprezentat îndeobște în culori plumburii, portretul critic al lui Cornel Regman pare a sta mai puțin în apropierea maeștrilor critici pe care a dorit să-i urmeze și mai mult în preajma efigiei de persona non grata a lui Paul Zarifopol. Cum ambii au fost suspectați de cele mai nesuferite metehne, obiectivitatea exprimată tranșant le este considerată de unii colegi rea-intenție, corectitudinea le este confundată cu „demonii negației“, iar perseverența și fermitatea cu care s-au opus erorii trece drept maliție. Cât despre umor și ironie, acestea sunt adesea percepute drept simple unelte bune de reglat conturi. Nu doar Paul Zarifopol, ci și Cornel Regman a mizat în promovarea axiologiei literaturii pe relativismul valoric lovinescian, încercând să surprindă diversitatea talentelor și nuanțele operelor, dar înainte de orice autenticitatea estetică.
Actul critic al lui Cornel Regman nu se înscrie, de fapt, într-o singură descendență critică; a fost considerat „maiorescian“, „(Pompiliu) constantinescian“, „cioculescian“, de puține ori „lovinescian“ și, mai rar, „călinescian“, însă dificila reprezentare în cadre fixe se datorează originalității sale și dorinței de individualizare. E, nici vorbă, o „sinteză unică“, aparținând unei familii critice, în mare parte interbelice. Iar acest fapt îl mărturisește singur: „Deși, personal, mă găseam în situația unuia care stă sub puterea vrăjilor (iar aceste vrăji aveau un singur nume: G. Călinescu), hrana mea se alcătuia firesc, iar spiritul încorpora ca pe ceva de la sine înțeles îndemnuri felurite, care se întregeau și, mai ales, mențineau o stare de echilibru“ (Ibidem, p. 291). Ceea ce îl apropie de critica dintre cele două războaie mondiale nu e eclectismul practicilor critice sintetizate în propriul demers, ci tocmai coerența și rigoarea gândirii sale estetice care le reconfigurează într-o nouă constelație critică. În concepția lui Al. Cistelecan, el este „ultimul cronicar interbelic“ prin „critica sa dialogală“, „maliția inteligenței“ și ofensiva dusă pentru gust, obiectivitate și adevăr în critică. La care se adaugă (auto)disciplina expresiei pe cât de riguroasă, pe atât de jovială, disprețul pentru „vorbele fără acoperire“ și bombastice, ținuta independentă, sobră și totodată fermecătoare.

Textul de față este un mic extras dintr-o amplă teză de doctorat, finalizată și susținută în 2013, la Tg-Mureș, sub coordonarea d-lui prof. univ. dr. Al. Cistelecan. Cercetarea – în prezent, în curs de publicare – este, la bază, o monografie dedicată lui Cornel Regman și merituoasei sale activități de critic literar, desfășurate pe terenul actualității literare (cum bine se știe) timp de aproape șase decenii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara