Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mentalitate socialistă de Gheorghe CeauŞescu

O ştire de la sfârşitul lunii iulie arată că ne aflăm aproape de încheierea totală a unei, din nefericire, mult prea lungi epoci istorice: dictatorul Cubei, Fidel Castro, şi-a delegat atribuţiile pe termen nelimitat fratelui său Raul. Indiferent cum vor evolua lucrurile, starea de sănătate a omului nostru de la Havana arată că sfârşitul ineluctabil se apropie şi, împreună cu el, şi regimul socialist cu care şi-a fericit compatrioţii. Generaţia mea a înregistrat cu stupoare eşecul avut de adversarii lui Castro la Plaja Giron, când preşedintele Kenedy n-a acceptat să arunce în joc aviaţia Statelor Unite spre a lichida aventura castristă, ceea ce pentru noi, tinerii de atunci, a fost o decizie eronată care ne-a descumpănit, căci sperasem că, prin lichidarea socialismului cubanez, se va destrăma întreg lagărul sovietic. Apoi a urmat criza rachetelor, când am fost convinşi că acelaşi Kennedy va exploata teama pe care a manifestat-o în ultima clipă Hruşciov. N-a fost să fie aşa: singurul lucru câştigat de americani a fost eşuarea mişcării ofensive a sovieticilor care, dacă ar fi amplasat rachetele în Cuba, ar fi dat o lovitură posibil decisivă în confruntarea lor cu lumea liberă. Americanii n-au luat însă iniţiativa în ciuda retragerii hruşcioviene, ci s-au complăcut în raporturile cu lumea comunistă mai departe în politica de containment de la care nu s-au abătut până la alegerea lui Ronald Reagan ca preşedinte al USA, singurul preşedinte american hotărât să lichideze imperiul sovietic.

Fidel Castro a supravieţuit prăbuşirii Uniunii Sovietice şi căderii comunismului în Europa. De fapt, comunismul a fost pentru el, ca şi pentru toţi conducătorii ţărilor din lagărul socialist, un instrument de propagandă pentru menţinerea unor regimuri despotice, în fapt satrapii ale Kremlinului. Situat în afara marilor curente istorice, Fidel Castro s-a putut salva din naufragiul care a cuprins sistemul pus la punct de Kremlin, profitând de faptul că Washingtonul aşteapta ca dictatorul să cadă de la sine. Ineluctabil, momentul se apropie.

Am avut ocazia să vizitez paradisul socialist al fraţilor Castro în toamna lui 1998, când am participat la un simpozion organizat de fundaţii occidentale împreună cu Academia din Havana despre evoluţiile de după Războiul Rece. Cuba este un tărâm binecuvântat: peisaje edenice, vegetaţie luxuriantă, o climă extraordinar de plăcută, femei splendide, plaje aurii presărate cu palmieri. Din când în când câte un uragan le aminteşte cubanezilor că există forţe faţă de care până şi socialismul este neputincios. Dar nu despre ce este şi, mai ales, ce ar putea fi Cuba dacă n-ar fi beneficiat de ideologia clasei muncitoare vreau să scriu în rândurile de faţă, ci despre cum se manifesta socialismul într-un moment când el dispăruse aproape în întregime în Europa. Mă aflam la Havana în calitate de reprezentant al unei ţări democratice care însă, datorită unei prea lungi existenţe sub comunişti, puteam observa şi înregistra altfel decât un occidental realităţile. Un european venit în vacanţă sau la un simpozion stă într-un hotel de lux unde beneficiază de tot confortul occidental, hotel aflat la oarecare distanţă de oraş şi, în consecinţă, nu poate cunoaşte viaţa reală a cubanezilor decât dacă face eforturi deosebite. Poţi avea o vacanţă de vis la preţuri modice.

Primul lucru care m-a frapat a fost starea deplorabilă în care se găseau clădirile din centrul Havanei. Pe marginea mării, pe o lungă distanţă, se găseau case care în vremuri mai bune au arătat splendid, dar care, sub domnia lui Castro, ajunseseră într-o mizerie greu de descris; nu puteai crede că cineva poate locui într-un asemenea loc; şi, cu toate acestea, acolo stăteau, claie peste grămadă, foarte mulţi oameni. Dacă te dăpărtai de mal, vedeai clădiri restaurate mai ales de spanioli şi puteai admira câteva capodopere ale stilului colonial (utilizez timpuri trecute dintr-un scrupul posibil exagerat: poate în prezent sunt mai multe clădiri restaurate şi estetica străzilor ameliorată). în ultima zi a simpozionului, Academia din Havana a oferit o recepţie în clădirea Institutului de Literatură denumit "Jose Marti", poetul preferat al lui Fidel Castro. Casa foarte frumoasă, cu o grădină uluitoare; dar gazdele ofereau faimoasa băutură "Cuba libre" - rom cubanez amestecat cu pepsi, o băutură fără niciun haz - şi cafea în pahare de plastic! Iar, dacă vreo nevoie omenească te îndrepta spre toaletă, îţi pierea cheful existenţei. Şi era vorba de Academie, nu de o instituţie oarecare.

A doua zi după sosire, am discutat cu reprezentanţii Academiei chestiuni organizatorice. Gazdele ne-au cerut să ne limităm comunicările la maximum cincisprezece minute şi ne-au anunţat că traducerea va fi consecutivă; cu alte cuvinte, timpul alocat fiecărui referat susţinut de un străin se reducea la şapte minute şi jumătate. Evident am protestat şi, după îndelungi tratative, am înregistrat marea "victorie": gazdele au acceptat ca traducerea să fie simultană, aşa că aveam un sfert de oră fiecare la dispoziţie. Evident că nu ne-am jenat să depăşim substanţial timpul alocat. Dar traducătorii nu se aflau într-o cabină, aşa cum se procedează în orice ţară civilizată, ci stăteau în sală la un loc cu participanţii, o sală de altminteri de mici dimensiuni, astfel încât spaniola se suprapunea englezei şi invers; aşa se făcea că ieşea un talmeş-balmeş, o harababură de nedescris. "Ciudat", dar nu s-au pus întrebări de către cubanezi şi nici nu s-au făcut comentarii. Tot noi, străinii am preluat şi această sarcină. Tovarăşii lui Fidel aveau mare grijă ca vorbele noastre să ajungă cât mai puţin la urechile participanţilor autohtoni, deşi aceştia erau bine selecţionaţi în baza vigilenţei socialiste. De altminteri, singura şedinţă care a avut loc într-o sală demnă de o asemenea reuniune şi s-a bucurat de prezenţa unui public numeros a fost la deschidere, când preşedintele parlamentului cubanez, un apropiat al fraţilor Castro - nu i-am reţinut numele -, a rostit o importantă cuvântare pigmentată cu permanente insulte la adresa americanilor, insulte formulate într-un stil de o vulgaritate care să-l umple de invidie şi pe preşedintele Partidului România Mare; a fost prima oară şi, sper, şi ultima când n-am văzut niciun tânăr, cu excepţia deschiderii, la lucrările simpozionului.

Cu câteva zile înainte de simpozion bântuise pe-acolo un uragan. Uraganul este o realitate fără legătură cu ideologiile şi sistemele politice. Efectele sale se vedeau cu ochiul liber. Din pură curiozitate l-am rugat pe un cercetător cubanez să-mi spună impresiile despre acest fenomen meteorologic. Răspunsul a fost aiuritor: cu toată seriozitatea, interlocutorul meu mi-a spus: "La Santo Domingo au murit din cauza uraganului patru sute de oameni. La noi, patru: unul era beat, altul s-a înecat în piscină, ceilalţi doi sufereau de boli grave"! Şi am mai pus o întrebare: am vrut să ştiu cât de mulţi bolnavi de sida există pe insulă. Am fost privit cu mirare; sida într-o ţără socialistă nu există; după care mi s-au servit unele precizări de ordin "ştiinţific": "există două tipuri de sida, una europeană cu care te mai poţi descurca; alta americană care nu-ţi lasă nicio şansă"!

La hotel, ori de câte ori ieşeai din lift, indiferent de etaj, te ciocneai de o persoană bine clădită care se-nvârtea pe acolo aparent fără nicio treabă. Dacă voiai să utilizezi telefonul, trebuia mai întâi să anunţi recepţia că doreai să-l pună în funcţiune. Şi apoi urma marea jecmăneală: calculau într-un mod ininteligibil costul convorbirilor, încât întotdeauna aveai de plătit mult mai mult decât era tariful pe care-l găseai scris în prospectul hotelului. Cât priveşte confortul, chiar dacă era vorba de un hotel de lux, se întâmpla ca, pe neaşteptate, să nu mai curgă apa. Dacă întrebai recepţia, ţi se spunea că este o defecţiune minoră care se va repara urgent. Şi dura toată ziua.

Telefonul mai avea încă o funcţie importantă pentru cubanezi, în afara celei de comunicare la distanţă. Faptul este strict autentic şi a fost pomenit şi de Fidel Castro într-o cuvântare. La televiziunea din Cuba se puteau vedea discursurile tovarăşului Fidel Castro, filme cu viaţa şi activitatea revoluţionară a tovarăşului şi telenovele. Oamenii se dau în vânt după acestea. Dar, ca-n socialism, te poţi trezi brusc, în plină telenovelă, când acţiunea e mai palpitantă, cu o întrerupere a curentului electric! Ce face în această situaţie un om al muncii din Cuba? Telefonează unui prieten care locuieşte în alt cartier sau chiar în alt oraş unde curentul circulă în continuare; şi ce face prietenul? Credeţi cumva că povesteşte telenovela? Nici vorbă: aşează receptorul telefonului la difuzorul televizorului, astfel încât telespectatorul lipsit de imagine să poată auzi banda sonoră a telenovelei.

Cam aşa se înfăţişa paradisul lui Castro. Mă îndoiesc că s-a schimbat ceva esenţial. Socialismul a distrus o insulă care ar putea fi o minune a Pământului, un loc unde ar merita să-i duci pe extratereştri, de ne vom vizita vreodată cu ei. N-o să mai dureze mult până când regimul se va prăbuşi. Dar câţi ani îi vor trebui Cubei să-şi revină din marasmul în care a zvârlit-o modelul sovietic? Cât va dura să ajungă la o mentalitate modernă, demnă de oameni liberi, când vedem câte dificultăţi întâmpinăm noi, românii, în lichidarea sistemului care ne-a subjugat aproape o jumătate de secol? Şi, parcă, avem alte tradiţii şi alt spirit decât locuitorii insulei în care se complăcea atât de mult Hemingway.

Din nefericire, socialismul perverteşte grav mentalitatea. Vedem la noi cum niciun domeniu şi nicio categorie n-a scăpat de acţiunea sa destructivă. La şaisprezece ani de la răsturnarea lui Ceauşescu, simţim încă din plin amprenta spiritului moscovit. De câte ori nu sunt alese în chip democratic în diferite funcţii nulităţi caracteristice vechiului regim? Nimeni nu mai impune în fruntea catedrelor universitare, a unor instituţii academice, persoane de slabă factură intelectuală şi morală; şi totuşi, prin vot liber exprimat, aşa se întâmplă prea adesea. Şi culmea, cei care şi-au dat votul în chip aberant recunosc că au votat strâmb. Şi apoi rutina care a cuprins în mare parte corpul profesoral: sunt prea multe locurile unde orice încercare de a readuce lucrurile pe un făgaş european sunt blocate de cei care sunt incapabili de a-şi îndeplini datoria de dascăl şi rămân tributari unei rutine care-i face să păstreze stereotipuri ideologice socialiste. Cum a reacţionat societatea civilă când s-a formulat acuzaţia, din nefericire îndreptăţită, că tratatul de istorie publicat de Academia Română conţine capitole plagiate? Aşa ceva este fără precedent! Socialismul a pervertit şi cea mai importantă instituţie culturală a ţării. Speranţa este în tânăra generaţie, cu condiţia ca ea însăşi să nu fi fost atinsă de acţiunea malefică pe care vechiul spirit o exercită prin reprezentanţii săi actuali asupra ei.

Când vedem cât de greu se mişcă la noi lucrurile, oare cât le va trebui cubanezilor pentru a şterge definitiv şi irevocabil spiritul care, în chip pervers, le-a fost inoculat de fraţii Castro?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara