Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Memoriile unui hedonist de Gheorghe Grigurcu


Constantin Beldie (1887 - 1954) a fost un literat şi un factor administrativ în domeniul culturii noastre din prima jumătate a veacului al XX-lea. Vlăstar al unui patron de restaurante, cu vederi socialiste, care întreţinea relaţii cu remarcabile personalităţi ale vremii, s-a bucurat de o copilărie frumoasă, fiind dat la kleinkindergarten, primind acasă lecţii de franceză, germană şi engleză, urmînd apoi o şcoală de dans şi chiar una de velocipedie. A învăţat la Şcoala Sfîntul Sava, în continuare la Gimnaziul Gheorghe Şincai, pentru ca, după o întrerupere a studiilor (semn de răsfăţ!), să absolve Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti în 1912. A fost unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui C. Rădulescu-Motru. În 1908 devine secretar la periodicul filosofului, Noua Revistă Română, funcţie pe care o va ocupa pînă în 1916. Această activitate îi prilejuieşte cunoaşterea apropiată a lumii literare şi ştiinţifice a timpului. În 1919 va fi secretar de redacţie al altei reviste conduse de Rădulescu-Motru, Ideea europeană, în raza căreia organizează o serie de conferinţe de răsunet, susţinute în diverse oraşe din ţară de personalităţi precum Octav Onicescu, Mircea Florian, Ramiro Ortiz, Virgil Bărbat, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu, Nae Ionescu. Ultimul număr al revistei apare în 1928. Alte funcţii deţinute de harnicul C. Beldie: director al Societăţii "Reforma Socială" (1919-1924), director comercial la "Centrala Cărţii S.A." (1924-1928), director la Editura "Cultura Naţională" (1924-1928), conducător al Imprimeriei Naţionale (1930-1932), subdirector şi director la Direcţia Recensămîntului General al Populaţiei (1930-1932), secretar general al Loteriei de Stat (1932-1935) etc. A desfăşurat şi o activitate constantă de cadru didactic, din 1913 pînă în 1947, predînd limba română, educaţia profesională şi organizarea ştiinţifică a muncii. După pensionarea intervenită la împlinirea vîrstei de 60 de ani, pînă la sfîrşitul zilelor sale, străbate o perioadă materială grea nevoit fiind a lucra în calitate de corector la diverse tipografii şi chiar a-şi vinde biblioteca. Marea pasiune a lui C. Beldie a reprezentat-o publicistica. Tipăreşte două broşuri scrise într-un stil flamboaiant, Ce vrem şi Glossa spiritului cărturăresc ambele din 1918, prevestitoare ale existenţialismului nostru interbelic, în care se pronunţă în astfel de accente antiintelectualiste: "Lucrarea se înfăţişează ca un efect al crizei intelectuale şi morale pe care tinerimea de astăzi o poartă în sînul său ca pe un vierme. Elementele acestei crize sînt cunoscute. Ea constă în acea evidentă slăbiciune organică, pe care o imprimă tinerimii noastre culte o prea exclusivă şi exotică deprindere intelectualistă; în acea insuficientă pregătire sau prea timpurie lasitudine, pe care această tinerime le manifestă în faţa Vieţii". Sau: "După secoli de orgie intelectualistă, spiritul omenesc pierdu farmecul, nevinovăţia şi toate darurile Instinctului cel drept şi sigur; şi, cu capul greoi, el se împleticeşte încă pe ultimele cărări ale unui Labirint, ce singur şi-a creat". C. Beldie a fost şi un traducător, în ritm susţinut, din literatura franceză, între autorii săi preferaţi numărîndu-se Anatole France, Jean Richepin, Villiers de l'Isle Adam, Jean Moréas, J. Barbey d'Aurevilly, Charles Baudelaire, Remy de Gourmont. În Noua Revistă Română îi semnalează, în 1915, pe Tudor Arghezi şi pe G. Bacovia, dar îl respinge în acelaşi an pe Aron Cotruş, cu menţiunea "versuri jalnice".
Personalitatea lui Constantin Beldie, aşa cum ni se prezintă în volumul său de Memorii, publicat la un respectabil răstimp de la moartea sa, este a unui bon viveur intelectualizat, care savurează în egală măsură plăcerile terestre ca şi pe cele ale spiritului. E un produs caracteristic al perioadei care s-a numit la belle époque, format în duhul unor Anatole France, Pierre Louys, Gabriele d'Annunzio, ilustrînd, aşadar, o mixtură de cărturărie şi senzualitate. Omul era un mare amator de aventuri galante, avînd la activ, se zicea, sinuciderea cîtorva dintre iubitele sale. Propensiunea mondenă l-a dus probabil la o neglijare a creaţiei literare, risipită şi puţin semnificativă pînă la paginile memorialistice, aşternute la bătrîneţe, care par a răscumpăra atenţia redusă arătată pînă atunci operei proprii, concurată de slujirea creaţiei altora. Înaintea "trăirismului", al cărui precursor, fie şi modest, a fost, C. Beldie dă frîu liber fluxului vitalist al fiinţei sale predipuse la o erotică exaltată, la un sibaritism al simţirii ce se reflectă în oglinda unui intelect analitic. C. Beldie e un hedonist. Confesiunea sa senzuală, de "mare berbant", aşa cum singur se recunoaşte, e fără ocol, luminată de luciditatea specifică seducătorului de vocaţie: "Am fost iubeţ de felul meu o viaţă întreagă şi n-am fost un gelos". Condamnarea geloziei apare convingătoare din perspectiva acestui jouisseur supravegheat: "Gelozia este un parazit, o ciupercă pe obrazul pur al dragostei, un cancer pe inimă. Gelozia, spunea A. France, este ca sarea presărată pe gheaţă: lucrează şi topeşte toată fiinţa noastră. Şi, la fel ca şi gheaţa, te topeşti pînă în noroi. E un chin şi este o ruşine. Eşti condamnat să ştii tot şi să vezi tot. Da! Da! Să vezi tot! Fiindcă a-ţi închipui ceva, este ca şi cum l-ai vedea; ca şi cum l-ai vedea fără să ai măcar putinţa să-ţi întorci privirea de la el, sau să închizi ochii". În schimb, e promovată "prietenia" cu femeile, care - să admitem - nu e decît un instrument al seducţiei: "Am cultivat (...) şi pînă la urmă acea devotată şi admirativă prietenie amoroasă cu femeile, plină de mărturisiri şi nu lipsită de voluptăţi şi aventură, ocolind cu bunul meu simţ şi umor ţărănesc, ravagiile pasiunei devastatoare, dezgustătoare". Ceea ce e mărturisit din nou, pe un ton de incantaţie, puţin mai la vale: "Am fost şi am rămas foarte sensibil la farmecul şi atracţia feminină, acel izvor de feerii interioare; şi am fost prietenul şi confidentul femeilor (un lucru de care duc atîta lipsă!), camaradul şi fratele lor de cruce, introdus de aceea, în toate tainele culcuşului lor, cu carnea şi sîngele meu şi al lor confundate într-un amestec noptatec de sărutări şi îmbrăţişări, de şoapte, gemete, ţipete şi vaiete repede înăbuşite, ca într-o noapte valpurgică mai răsunînd încă de antice vrăji şi luxurii păgîne, de abandonuri nu oricui hărăzite, de mistere şi iniţieri nu oricui dezvăluite". Fireşte, legăturii conjugale îi este preferat libertinajul, fiind paradoxal proslăvită "statornicia" condiţiei de amant: "Marile rătăciri sentimentale sînt relevate în istorie şi celebrate în literatură; pe cîtă vreme cronica tuturor timpurilor trece cu vederea, nu insistă sau chiar dispreţuieşte, după cuviinţă, legăturile conjugale oricît de respectabile ale marilor oameni. Iar bărbaţii sînt totdeauna mai statornici ca amanţi decît ca soţi. Şi, cu toate astea, amantele noastre sfîrşesc blestemîndu-ne că nu le-am luat de neveste, iar nevestele noastre că de ce le-am luat". Pe deasupra scrupulelor morale, pluteşte mentalitatea egotică a Don Juan-ului înnăscut, acelaşi dincolo de "mode şi timp". La mare cinste se află tertipurile ce se înveşmîntă în forme cît mai apropiate de onorabilitate. E de relevat caracterul pragmatic, "raţionalizarea" aventurii, care poate fi dirijată sau stopată în numele "prieteniei". În felul acesta e admirată, precum o mare "descurcăreaţă", celebra Ninon de Lenclos, înfăţişată prin mijlocirea unor citate din Saint-Simon ("Ninon a avut totdeauna un singur amant de fiecare dată, iar adoratori cît lumea. Cînd se plictisea de unul, i-o spunea de la obraz şi lua altul, celălalt devenind prietenul ei. A avut printre prietenii ei nume ilustre şi din toate categoriile, avînd darul să-i ţină pe toţi şi să-i păzească de orice rivalitate între ei...") şi din Voltaire: "Bărbaţii o părăseau cu greu, dar ea se descotorosea de ei uşor, rămînîndu-le însă cea mai bună prietenă, fiindcă socotea amorul ca pe o simplă partidă de plăcere care nu angajează la nimic, iar prietenia ca pe cel mai sfînt lucru din lume". Dar cu osebire savuroasă ne apare o descriere burlescă a unui alai nupţial similicanin, fixat în apa tare valahă a unui amestec de deriziune şi parşivă consimţire, demn de pana lui Mateiu. Steaua balcanismului se aprinde în atmosfera unor atari rînduri, risipind asupră-le sclipirea-i echivocă: "Şi atunci, unde să mai găsim sau să mai fie cu putinţă spectacolul sută în sută de necrezut la care am fost eu însumi un actor sau un figurant norocos, acum douăzeci şi cinci de ani, cînd prin grădina Sf. Gheorghe ne aţineam după o femelă în dezmăţ, ziua nămiaza mare, un cîrd întreg de bărbaţi, şi mai tinerei şi mai bătrîiori, şi mai spălaţi şi mai nederetecaţi, dar toţi vrăjiţi parcă de foşnetul fustelor ei, de legănatul ei obraznic pe şolduri şi de mirosurile iuţi pe care le lăsa dîră în urma ei, această servitoare fugită de la stăpîn şi bătînd acum ceamburul pe uliţele Bucureştiului, ca într-o junglă erotică răsunînd tăcut şi înfundat de mîrîitul, de miorlăitul, de grohăitul tuturor chemărilor sexuale de pe lume. Nuntă cîinească pe uliţa mare, cu dulăi de curte şi cu javre de apartament, îmbăloşaţi după o căţea în călduri, şi printre care mă nimerisem şi eu, cel din urmă şi, de aceea, primit cu uitături de bestii lubrice stingherite într-o pornire unică de care ascultam cu supunere laolaltă şi geloşi unul pe altul". S-ar zice că e un pasaj apocrif din Craii!
Fundalul pe care se desfăşoară subiectul, cu precădere literar, însă în respectabilă parte şi eroticesc, al Memoriilor de care ne ocupăm îl alcătuieşte tabloul Bucureştilor de altădată. E un Bucureşti la sfîrşit şi la început de secol, în galopantă evoluţie. Prima sa fază e una "patriarhală", caragialescă am spune, ghidîndu-ne după doza de umor ce intră în descrierea sa, apreciat, în pofida distincţiei între mahala şi "centru" (distincţie atît de relativă în lumea Miticilor omniprezenţi!), pentru "dulceaţa vieţii" şi "pitorescul promiscuităţilor": "Viaţa în Bucureştiul de atunci era patriarhală, leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea, iar oraşul avea faţa unui tîrg mai procopsit, infestat de venetici şi, de aceea, mult colorat; şi cu două lumi deosebite, care se ignorau reciproc şi de departe: una, similievropenească prin gusturi, lux, maniere şi petreceri, cosmopolită prin interese, viţii şi tradiţii, purtîndu-şi frivolitatea prin cîteva localuri şi cluburi exclusive, într-un patrulater îngust de cîteva străzi, "Micul Paris"; dincolo de care începea, brusc, cealaltă lume, mai greu de definit în diversitatea ei cu caractere tipice locale, lumea adevăraţilor bucureşteni, mahalagii care călcau Calea Victoriei o singură dată pe fiecare an, în serile cu iluminaţii de Zece Mai". Deschizînd ochii asupra universului la apusul secolului al XIX-lea, "stupidul secol", cum l-a numit Léon Daudet, memorialistul nostru îi consemnează aspectele cu un fior de istorie trăită. Este vorba de ultimii "muscali cu cauciuc" din Piaţa Teatrului Naţional, "monumentali eunuci în lungi livrele de catifea neagră şi grea, megalici şi obezi, deşi lactovegetarieni, cu glas de femei şi feţe încreţite de babe, dar cu superbe echipaje cu cai negri sau bălani, după pofta muşteriului", de ultimul tramvai cu cai, "care oprea graţios la scară în faţa casei, cînd cucoanele noastre, cu rochii împiedicate şi cu pălării "cloche", îi făceau semn vizitiului, ridicînd umbreluţa lor de mătase şi cu mîner lung de baga", de ultimii sacagii, "cu lumînărica de ceară aprinsă şi lipită de doaga butoiului lor pe roate, strigînd: "Apă de pomană, apă!"", precum şi de ultimii spoitori, "în şalvari arnăuţeşti, tăbărîţi cu tot tribul în cap cu bulibaşa cel mătăhălos, pletos şi bărbos, pe maidane, lîngă ziduri, unde femeile lor, cu fustele învoalate prinse în şold, frecau de zor cu picioarele - rotindu-se pe călcîie ca în cine ştie ce dans ritual - tingirile şi tigăile de aramă ale mahalagiilor". Sortite unei rapide pieiri, atari imagini urbane fac loc modernităţii, înregistrate cu o egală vibraţie de firea "atentă şi curioasă după întîmplări şi lume de tot felul" a memorialistului, după cum el însuşi şi-o apreciază. Astfel apar adnotate primul automobil, "trosnind şi fumegînd cînd încerca să urce, cu toată lumea după el ca după urs, coasta Eforiei de pe bulevard", primele demonstraţii de cinematograf, "unde, printre reclame luminoase, se intercalau filme scurte reprezentînd intrarea senzaţională a unui tren în gară sau aventurile unui soţ fugărit de o nevastă iabraşă", primul gramofon ambulant, "purtat pe un căruţ ca o flaşnetă, apărut pe lîngă grilajul Cişmigiului", primul zbor aviatic, în Bucureşti, al lui Blériot, "eroul "sublim", după cum scria Charles Maurras la 1909, al primului zbor peste cei treizeci de kilometri ai Canalului Mînecii", primele audiţii radiofonice, "despre care, într-o adunare a "Uniunii Intelectualilor", în casa Didinei Cantacuzino, onoratul comitet, toţi granguri intelectuali, au început să rîdă prosteşte cînd le-am evocat însemnătatea viitoare a radiofoniei în relaţiile dintre popoare". Sub unghi artistic, după stilul Secession şi Moderne-Style, "conturat şi tarabiscotat, de la 1900", după futurismul lui Marinetti, care a trimis Noii Reviste Române "o lungă şi apologetică epistolă în chip de mesagiu, care însă n-a convins pe nimeni", după expresionismul ce ar fi fost lansat, de asemenea "fără succes", de Ideea europeană, după "arta neagră" şi după jazzul negrilor, "violent şi sincopat, zbucnit să-ţi taie respiraţia", se iveşte, în fine, cubismul, ce "avea să dezlănţuie cumplitele sale ravagii printre cîţiva pictori, sculptori, dar, mai ales, printre arhitecţii noştri, care, încurajaţi de tehnica sumară a betonului armat, au despuiat Bucureştii noştri, acest oraş al grădinilor, de orice farmec propriu locului şi climatului". Semn că poezia vechiului Bucureşti rămăsese nestinsă în sufletul memorialistului, care-şi făcuse un titlu de onoare din întîmpinarea şi încurajarea înnoirilor civilizaţiei.
Oprindu-ne asupra personajelor acestei scrieri evocatoare, ne dăm seama că C. Beldie se arată îndeobşte reticent faţă de scriitorii cu care a fost contemporan. Să fie în chestiune un resentiment secret al celui prea puţin realizat pe tărîm literar, redus la postura de animator şi administrator, apoi, în paginile memorialistice, la cea de martor? Ori de un realism ce divulgă implacabil datele umane dezamăgitoare ale unor personalităţi care apar, pentru noi, descărnate, prin îndepărtarea stratului existenţial ce va fi fost şi nesatisfăcător, restrînse la semnificaţiile artei şi ale ideii? Poate că ambele explicaţii sînt corecte, încăpînd într-o dispoziţie în genere cîrtitoare (nu altminteri ni se prezintă memoriile faimosului Saint-Simon, "niciodată prea blînd cu contemporanii săi", după cum îl glosează al nostru Beldie). Aflăm astfel că pe Nae Ionescu, în tinereţe, "nu-l prea lua nimeni în serios", deoarece "nu se prea lua el însuşi în serios", aparţinînd unei speţe antropologice înăcrite şi fără aplicaţie la muncă, nefiind mare lucru de capul lui nici mai tîrziu: "Ratat înainte de vreme şi pînă tîrziu pe timpul şederii lui în Germania, unde şi-a petrecut şase ani de cafenea müncheneză fără să-şi fi luat un doctorat oarecare ca cel din urmă dintre români, Nae Ionescu făcea totuşi faţă oricărei situaţii, cu scăpările şi piruetele proprii ratatului, unii i-au zis superior, dar, mai sigur, de o inteligenţă asimilatoare, ingenioasă şi, de aceea, cuceritoare, compensînd cu prisosinţă, ba chiar întrecînd inteligenţele noastre medii, ale celor din "galerie"".
Adrian Maniu ar fi parcurs drumul de la avangardă spre tradiţie din considerente carieriste: "Am păstrat închisă în amintire pulberea acestor ani îndepărtaţi petrecuţi în redacţie cu Adrian Maniu, fără ca să am curajul a trece mai departe pragul greu şi lunecos al carierei lui de mai tîrziu, de scriitor al neamului, al tradiţiei literare, naţională şi patriotică, - atîtea anticamere ale stilului de viaţă şi de creaţie oficial şi academic! Este, se spune, vîrsta înţeleaptă a poeţilor căreia Adrian Maniu trebuia şi el să-şi închine toate făgăduielile tinereţii sale culpabile de noutate şi îndrăzneală, cu o bănuială de aventură sublimă". F. Aderca apare prins între corzile prodigalităţii, facilităţii şi maimuţărelii: "Dar romanele, nuvelele, eseurile, foiletoanele, traducerile sau contrafacerile şi polemicele lui F. Aderca (tip arţăgos şi ritos, gata să-i sară capsa din senin din iarbă verde, dar numai pe pricini transcendente) l-au mînat mai departe, risipit şi excesiv, pe cărările blestematei de îndeletniciri vag denumită a "publicisticei" (cea mai rea primejdie a omului de talent), ajungînd la o adevărată industrie cu firme stridente ţintuite la poarta fragedei lui reputaţii literare (...), uluitoare prin mulţimea şi felurimea unei producţii de poligraf în pas sau maimuţărind actualitatea literară pe cît de senzaţională, pe atît de vremelnică". Pentru ca autorul Romanţelor pentru mai tîrziu să fie amendat pentru incapacitatea sa de a teoretiza (ca şi cum aceasta ar fi fost obligatorie pentru un poet): "Însuşi Ion Minulescu, care trecea de cap sau fruntaş al mişcării, nu s-a priceput niciodată să "teoretizeze" cît de cît, dincolo de grupul pestriţ şi întîmplător, de cafenea, de la "Academia Terasa", unde "Minu" îşi cheltuia toată verva şi bonomia lui de copil teribil al literaturii noastre".
Dar spre a încheia cronica de faţă, să relevăm următorul pasaj din Memorii, în care, punîndu-se sub scutul analogiei cu Ulise, autorul îşi mărturiseşte revenirea acasă, cu inima ostenită de aventurile şi tulburătoarele viziuni ale dragostei, într-o meşteşugită adaptare a mitologiei la trecutul său lasciv: "Asemenea lui Ulise, şi cam pe la vîrsta lui, mă întorc acum acasă cu inima obosită după aventurile şi vedeniile tulburătoare din cartea asta. Mă-ntorc, nu după douăzeci de ani de lupte, hoinăreli şi de culpabile plăceri, precum fiul lui Laerţiu, ci după patruzeci de ani de necredinţe permanente, în care timp am zăbovit, păgîneşte şi în afara legilor, nu opt sau nouă ani ca soţul Penelopei, ci de două ori cîte doisprezece ani, pe lîngă Circeea cu glasul melodios şi trupul plin de farmece, răcoros şi parfumat ca o rodie, şi a cărei frunte încărunţită i-o sărut acum în tăcere; şi pe lîngă Calypso, nimfa cu păr auriu şi buclat, cu trup şui de adolescentă, mult preferata celei mai cîntăreţe dintre muze, Euterpe, astăzi numai bine pregătită pentru greul sacrificiu al măritişului". Constantin Beldie ni se recomandă în relatarea vieţii sale drept un om "de modă veche", hrănit de partea hedonistă a clasicităţilor, un duşman al pedanteriei şi un "antiintelectualist" în numele acestora şi astfel un prevestitor sui generis al "trăirismului" febril al generaţiei ce i-a urmat. De prisos a mai insista asupra valorii informative a Memoriilor, potenţate de un condei ager, atractiv în caligrafia sa neconcesivă.
Constantin Beldie: Memorii, Ed. Albatros, 2000, 378 pag., preţ nemenţionat.