Numărul curent: 39

Lecturi la zi:
Memoriile unei marionete de Gheorghe CeauŞescu

Editura Compania, instituţie care ne-a obişnuit cu cărţi importante editate în foarte bune condiţii, a publicat recent memoriile lui Petru Groza intitulate Adio lumii vechi, rămase până acum în manuscris.
           
Din punctul de vedere al dezvăluirii propriului caracter, sunt interesante memoriile lui Petru Groza. Zadarnic va căuta cititorul amănunte relevante pentru viaţa politică românească. Poate doar câteva fapte mărunte, e adevărat sugestiv descrise, referitoare la luptele duse de românii ardeleni înainte de primul război mondial sau la căderea guvernului Averescu în 1927. Din punctul de vedere al informaţiei istorice cartea lui Petru Groza nu are nici-o valoare. Dimpotrivă: ea induce în eroare cititorii, căci scopul nemărturisit al omului adus la putere de Vâşinski este de a ponegri tot ceea ce a fost semnificativ în România până la căderea ei sub stăpânirea tancurilor sovietice. Sigur, memoriile sunt un gen literar în care subiectivitatea îşi pune foarte puternic amprenta şi în care prea adesea sunt scoase în evidenţă aspecte negative ale contemporanilor; dar, un Argetoianu, de pildă, cu tot cinismul de care dă dovadă şi în amintirile sale, are şi cuvinte de apreciere despre realităţile pe care le-a trăit şi despre personalităţile pe care le-a cunoscut. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Petru Groza, fost ministru averescan şi mare bogătaş, nimic nu era vrednic de apreciat în România monarhică, cu excepţia partidului comunist. Nu există persoană evocată, fie că este vorba de Regele Ferdinand, de Ionel Brătianu, despre care susţine că era de familie fanariotă de unde o fi scos-o , de Iuliu Maniu, de Goga care să nu fie ponegrită. Iuliu Maniu n-a avut nici un merit în realizarea Unirii, Goga, "după Eminescu cel mai de seamă poet al nostru, cântăreţ al pătimirii poporului român sub Habsburgi", din care însă în mod ciudat nu pomeneşte decât poezia Clăcaşii probabil sub influenţa comunistă , "a trecut culmile Carpaţilor în 1914" şi a fost "îmbrăţişat de îndată de Caragiale, Coşbuc, Delavrancea" în ceea ce-l priveşte pe Caragiale, la acea dată, poate doar "prin spirichismus", vorba lui Nenea Iancu , dar în scurtă vreme a devenit "un biet fluture ameţit de lumina regală", Regele Ferdinand era un simplu handicapat etc. etc. În timpul guvernării Averescu din 1920, în calitate de ministru, Groza a propus un statut foarte generos pentru minorităţile din România; propunerea sa s-ar fi izbit de opoziţia ireductibilă a lui Take Ionescu care ar fi adoptat o atitudine ostilă faţă de unguri. Nu ştiu dacă europeanul Take Ionescu va fi avut această poziţie violent antimaghiară, dar ştiu în mod cert că între fruntaşii Partidului Poporului se afla P. P. Negulescu care, în calitate de ministru al Instrucţiunii, n-a acceptat cererea rectorului Universităţii din Cluj, Bogdan Duică, de a reprima dur un grav incident provocat de unguri la universitate. Ministrul averescan refuza cererea rectorului, deoarece guvernul dorea să creeze un climat de colaborare între români şi unguri, şi nu să sape o prăpastie între cele două popoare; în ceea ce priveşte cauzele incidentului, P. P. Negulescu a atras atenţia în discursul ţinut în Senat cu această ocazie că românii trebuie să înţeleagă şocul psihologic suferit de unguri care din populaţie dominantă s-au trezit peste noapte în situaţia de minoritate. Cu alte cuvinte, în Cabinetul averescan se aflau personalităţi care ar fi sprijinit statutul propus de Groza în mod ciudat acesta nu dă nici-un amănunt semnificativ despre proiectul său , fapt pe care memorialistul omite să-l menţioneze, rezumându-se la a conchide: "ceilalţi colegi l-au secondat pe Take Ionescu pe această linie de gândire şovină şi neumană, implantată adânc în sufletele şi mintea lor, mentalitate impregnată de o educaţie greşită şi plină de prejudecăţi, cu mult brio folosită în interesul acelora care exploatau divergenţele între popoare pentru beneficii proprii". Aşadar Groza nu scapă nici un prilej ca, falsificând grav realitatea, să ponegrească lumea căreia i-a aparţinut şi care, cu toate scăderile şi deficienţele ei, transformase România dintr-o ţară înapoiată turcizată într-o ţară europeană aflată în plină ascensiune.
          
Cele mai reuşite pagini sunt cele în care Petru Groza îşi deapănă amintirile din copilărie şi adolescenţă. Evocarea vieţii în Transilvania aflată sub stăpânirea habsburgică, a atmosferei din şcolile urmate, a studiilor universitare la Budapesta are un farmec care te face să regreţi decăderea într-un limbaj de lemn care nu face altceva decât să reia stupidele stereotipuri socialiste. În finalul primului capitol Profilul locului natal, memorialistul face următoarea profeţie de credinţă: "cred că spiritul în care am fost crescut poate fi evocat prin aceste câteva cuvinte: m-am născut şi mi-am trăit copilăria în dangătul clopotelor de vecernie, în mirosul tămâiei şi gustul prescurei, la umbra bisericii strămoşeşti". Oare ce dangăt de clopot îl va fi îndemnat pe Petru Groza să scrie la distanţă de două sute de pagini aceste cuvinte insultătoare la adresa unor social-democraţi români morţi în puşcăriile comuniste, cuvinte extrase parcă din manualele de socialism ştiinţific: "Iar poporul nostru de ţărani, în mare parte până în ajun iobagi, menţinuţi în întunericul unui obscurantism, n-avea încă de partea lui alianţa proletariatului, care, pe vremuri, aproape că n-a existat ca forţă organizată în regiunile noastre agricole; iar cei câţiva reprezentanţi ai proletariatului care activau sub masca social-democraţiei, răsăriţi de fapt mai târziu, de pildă, cei de teapa lui Flueraş, Jumanca şi alţii, au fost repede acaparaţi de către fruntaşii Partidului Naţional, fiind admişi în 1918 în componenţa Consiliului Dirigent". În timp ce Petru Groza scria aceste cuvinte nedemne social-democraţii români erau torturaţi în lagărele de exterminare organizate de comunişti cu complicitatea sa.
          
Dezamăgit de situaţia din ţară, Petru Groza caută soluţii şi este cucerit în final de marxism-leninism. Materiale de doctrină i-au fost furnizate de membri ai "avangardei proletariatului". El se declară solidar cu partidul comuniştilor încă din acea vreme. Din nefericire, memorialistul nu oferă nici un amănunt despre formarea şi activitatea partidului. Oare nu ştia că bătrânul Constantin Dobrogeanu-Gherea se opusese categoric întemeierii unui partid comunist în România, că partidul pe care-l admira era pur şi simplu instrumentul politicii expansioniste bolşevice şi că milita pentru dezmembrarea României? De ce nu spune nimic despre foarte bunele relaţii pe care personal le-a întreţinut cu Mareşalul Antonescu? În casa lui Gheorghe Barbul, Petru Groza s-a lăudat că el îl va salva pe Antonescu Deţin informaţia de la regretatul Camil Demetrescu. Şi ce părere avea Petru Groza despre arestarea şi asasinarea lui Lucreţiu Pătraşcanu care a fost ministrul Justiţiei în guvernul pe care l-a condus? În timp ce Petru Groza se complăcea în postura de marionetă, elita românească era distrusă fizic, nu moral, la Sighet, Aiud, Piteşti, canalul Dunărea-Marea Neagră şi în alte locuri de tragică amintire; şi nu ştia potentatul regimului comunist că Octavian Goga, cel pe care-l aprecia ca fiind "cel mai de seamă poet al nostru după Eminescu" era, asemenea celor mai importante personalităţi ale culturii româneşti, interzis de regimul instaurat de tancurile sovietice? Nu se simte în paginile cărţii nici un regret, nici o îndoială asupra căii pe care a apucat-o. Petru Groza s-a identificat definitiv şi irevocabil cu cea mai neagră etapă din istoria României.
          
Întâlnind vechi cunoscuţi în plimbările pe care le făcea la şosea, Petru Groza se plângea că "averescanii l-au uitat". După arestarea bunicului meu, Petre Papacostea, bunica i-a trimis un memoriu, sperând că vechea solidaritate averescană îşi va spune cuvântul. Răspunsul a fost insultător. Marioneta asista complice la crimele fără precedent comise împotriva ţării.
          
Memoriile lui Petru Groza prezintă importanţă numai dintr-un singur punct de vedere: ele demonstrează cât de adânc perverteşte lipsa de caracter, dorinţa de lux şi ambiţia nemăsurată un om înzestrat de la natură cu calităţi care l-ar fi putut aşeza în rândurile personalităţilor reale ale României. Din nefericire asistăm şi astăzi cum din aceleaşi motive se produce decăderea morală şi intelectuală a multor persoane care ar fi putut contribui cu adevărat la redresarea ţării. Pervertirea prea multora explică marasmul în care ne zbatem. Dacă aceşti indivizi îşi vor scrie memoriile, ele vor fi, din punctul de vedere al mentalităţii, similare celor ale lui Petru Groza.
          
Evocând locurile natale, Petru Groza se socoteşte descendent al dacilor, respingând posibilitatea unei ascendenţe romane. Delir romantic sau refuzul unei Românii europene? Greu de răspuns. În orice caz Petru Groza trebuia să ştie că Decebal nu s-a plecat în faţa lui Traian şi a căzut eroic; o persoană care s-a complăcut în postura de marionetă a invadatorului sovietic n-are dreptul moral să-l invoce pe ultimul rege al dacilor.