Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Memorialul Ipoteşti, la cheremul impostorilor de Gellu Dorian

Dialog între Gellu Dorian şi Valentin Coşereanu, fost manager al Memorialului Ipoteşti

Gellu Dorian: Cum a început Memorialul Ipoteşti?

Valentin Coşereanu: În aprilie 1992, cu un ajutor substanţial dat de eminescologul Petru Creţia întru definitivarea demersurilor noastre de până atunci, a fost înfiinţat prin H.G. (nr. 188/17 aprilie), Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, instituţie ce trecea în subordinea directă a Ministerului Culturii. Am hotărât ca, mai întâi, activitatea Memorialului să se axeze pe una muzeografică, respectând ceea ce era stipulat în actul normativ: valorificarea deplină şi integrarea în circuitul naţional şi universal a spaţiului eminescian de la Ipoteşti; asigurarea introducerii obiectivelor din cadrul centrului în circuitul turistic naţional şi internaţional. Imediat după aceasta am insistat pentru desfăşurarea activităţii de cercetare, angajând de-a lungul anilor, cercetători din toată ţara, nu numai de la Botoşani, aşa cum se făceau presiuni chiar din partea autorităţilor locale. Dar au fost angajate personalităţi cunoscute cu preocupări şi în domeniul operei şi vieţii marelui poet, precum: Petru Creţia, Gh. Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Dumitru Irimia, Pompiliu Crăciunescu, Rodica Marian, Ilie Constantin, Valy Ceia, dr. Constantin Romanescu, Noemi Bomher, Cristian Bădiliţă, Marina Vraciu etc.
Când au dorit să se descotorosească de mine, mi s-au pus în cârcă şi aceste angajări, în ciuda faptului că manuscrisele acestora, dar şi volumele editate stau mărturie în acest sens. Mai mult decât atât: parlamentarii botoşăneni înşişi insistau încă de pe atunci ca cercetătorii de la Memorial să fie angajaţi dintre cei locali (insignifianţi pe lângă numele de mai sus). Le-a răspuns pe măsură Ion Caramitru, atunci ministrul Culturii: Nici miniştri nu se numesc numai din Bucureşti, ci din toată ţara! Cu atât mai mult la Eminescu acasă! Dar presiunile tot au continuat. După ce Ministerul Culturii, de-a lungul anilor, a investit la Ipoteşti aproximativ 75-80 de miliarde (lei vechi), în anul 2002, ministrul Răzvan Theodorescu a găsit de cuviinţă ca Memorialul să treacă înapoi la Consiliul Judeţean Botoşani. Apoi lucrurile au luat-o la vale, cum zice românul. Instituţia s-a deteriorat în aşa măsură, încât a devenit, dintr-un centru de importanţă naţională şi europeană, unul de factura a ceea ce comentam la început: un cămin cultural dintr-un sat uitat de lume, cu activităţi făcute formal, în care incompetenţa profesională iese la suprafaţă ca uleiul deasupra apei. Aşa a ajuns din nou Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” un punct minuscul pe harta culturală a ţării. Despre cercetare nici nu mai este vorba; au fost transformate toate posturile de cercetător ştiinţific, obţinute cu atâta dificultate la vremea respectivă, în altele, funcţie de interesul unora sau altora care conduc destinele judeţului şi ale Centrului de la Ipoteşti.
Mai trebuie spus că cercetarea nu se oprea doar la editarea în volum a rezultatelor cercetătorilor angajaţi; era în plan editarea unei reviste proprii, în care urma să publicăm materialele mai scurte (aflate şi astăzi în fondul Bibliotecii Naţionale de Poezie), privind opera în întregul ei, iar în legătură cu viaţa, s-a pus accent nu numai pe copilăria poetului la Ipoteşti, dar şi pe descifrarea arealului ipoteştean în opera lui Eminescu, lucru necunoscut în toată profunzimea şi întinderea lui. Rezultatul? Deşi din 2009 acolo se edita, în colaborare cu o echipă de profesionişti de la Fundaţia Culturală Hyperion-c.b. Botoşani (eram încă la conducere acolo atunci !), cu sprijinul direct al Consiliului Judeţean Botoşani (aici pot spune că dl Mihai Ţîbuleac, preşedinte al Consiliului Judeţean Botoşani pe atunci, a făcut două lucruri pentru Memorial, unul bun: a dat o decizie de editare prin Memorialul Ipoteşti a revistei de cultură Hyperion şi altul prost, l-a adus la conducerea Memorialului pe Miluţă Jîjîie), după anul 2012 a fost editată la Ipoteşti revista Fermierul (!!), încât nu ştii ce să mai zici!? De incompetenţă este vorba? De neştiinţă? De prostie?

Dar de partea administrativă ce ne poţi spune, pentru că aici mai toţi se împiedică, deşi se dau cunoscători nevoie mare…

În ceea ce priveşte partea administrativă, ştacheta a coborât până la nivelul solului: căsuţele de locuit, rezervate oaspeţilor şi cercetătorilor bogatului fond documentar şi de carte, participanţilor la taberele anuale organizate, au început să fie închiriate cu ora, numai şi numai să se adune fonduri, ca apoi, la sfârşitul anului, câteva sute de milioane să fie returnate Consiliului Judeţean spre faima şi susţinerea managerului de neînlocuit... Sistematic, cu aprobarea tacită a administraţiei judeţene, s-a dorit transformarea Centrului ipoteştean doar într-o loc de închirieri şi şuşe de tot felul, dar şi într-o instituţie de un nivel submediocru, evaluată pozitiv an de an de aceeaşi comisie. Lucrul a atins, însă, apogeul atunci când noul manager a găsit de cuviinţă să sisteze toate demersurile către Ambasada Japoniei la Bucureşti, în vederea obţinerii pentru Memorial a unor fonduri nerambursabile de la Guvernul nipon, fonduri care urmau să se concretizeze în câteva dotări de importanţă capitală pentru infrastructura instituţiei: două cabine de traduceri simultane pentru amfiteatrul din Biblioteca Naţională de Poezie; o copertină retractabilă pentru amfiteatrul în aer liber; lumini şi aparatură audio-video pentru ambele amfiteatre; instalaţie de lumini şi proiectoare pentru toată incinta. De ce au fost sistate toate acestea? Pentru că acelaşi manager a motivat că nu erau fonduri să plătească vama produselor enumerate (aprox. 30 de mii euro !)...

Spune-ne şi despre ceea ce a dus faima de instituţie naţională a Memorialului…

La fel s-a întâmplat cu activităţile care intraseră în conştiinţa publică. Cum ştii foarte bine, după plecarea mea, Zilele Eminescu au mai trăit în inerţie datorită activităţilor organizate de tine şi au salvat oarecum onoarea Memorialului. Activităţile de anvergură au dispărut pur şi simplu; nu se mai continuă nici Cursurile de greacă veche (Petru Creţia), nici Tabăra naţională de pictură, transformată după moartea lui Horia Bernea, care o conducea, în Tabără internaţională de grafică, condusă de Mircia Dumitrescu, nici Atelierul de Poezie îndrumat de Ion Caramitru, nici întâlnirile cu ambasadorii şi ataşaţii culturali din ţările în care a fost tradus Eminescu, nu s-a mai decernat nici Premiul Naţional de Istorie şi Critică literară, în care laureaţii erau oameni de înaltă cultură şi recunoscuţi ca atare: Basarab Nicolescu, Simona Modreanu, Pompiliu Crăciunescu, Corin Braga, Nikos Blithikiotis (Franţa), Eugen Simion. Mai înţeleg că acum s-au tăiat fondurile pentru revista Hyperion, pe care o conduci şi pe care o scoteam în colaborare. Ba, au mai şi insultat mari personalităţi invitate la Ipoteşti, profesori universitari, academicieni, unii membri în juriile naţionale, cerându-le banii de decont al transportului înapoi, şi asta nu din vina lor, ci din crasa lor neglijenţă. Cine să mai calce pe viitor pe acolo sub acest management şchiop şi susţinut politic cu ostentaţie? Şi-atunci, mă-ntreb, dragă Gellu, oare cei care îl evaluează an de an pe acest manager nu observă aceste mari neajunsuri (că de constatat oficial, nici vorbă)?! Oare cine sunt cei care-l evaluează ? Au ei vreo legătură cu fondul culturii naţionale, promovată cândva de fostul Centru Naţional de Studii de la Ipoteşti, de pe urma căruia a rămas doar titlul, nicidecum substanţa?

Sunt şi alte aspecte care scot în evidenţă situaţia gravă de la Memorialul Ipoteşti?

Da. Să revin la cele ce au consolidat instituţia ipoteşteană şi au impus-o pe plan naţional, iar acum a rămas... praful de pe tobă. În planul editorial al Memorialului era stipulat între altele, ca pe măsură ce se definitivează fiecare obiectiv în parte al instituţiei să i se consacre un album; am apucat să tipărim unul dedicat casei memoriale, ca apoi şi această activitate să fie sistată, deşi graficiana Centrului, Liliana Grecu, a lucrat la acest album cu un profesionalism recunoscut la vremea respectivă de chiar Horia Bernea. Pe ce se duc atunci banii? S-a făcut în schimb un plan de nimic, absolut incredibil, prin care fiecare căsuţă de locuit (din livadă) să aibă un profil pe regiuni, dar nici măcar acest plan nu s-a realizat. A rămas un lucru fără început şi fără sfârşit. S-a „realizat” totuşi un kitch veritabil, punând un portal din lemn sculptat în faţa unei căsuţe, când acolo numai acesta nu-şi are locul. Interiorul se completează cu faptul că-i ornat cu mileuri aşezate pe televizor (mă mir că nu au pus şi câte un peşte de sticlă!), precum şi cu tablouri executate în aceeaşi manieră.
De la plecarea mea, nu s-a mai achiziţionat NICI UN OBIECT DE PATRIMONIU !! Aceasta este o crimă. Am să explic de ce. Pentru ca un muzeu să fie acreditat şi clasat în muzeu de importanţă naţională, aşa cum merita Eminescu, era necesar ca totalitatea bunurilor patrimoniale să însumeze un număr de 40.000 de obiecte, care urmau mai apoi să fie clasate în tezaur, fond etc. Ipoteştii nu aveau, la vremea aceea, numărul necesar cerut prin lege. Cum majoritatea obiectivelor Memorialului erau abia construite, nu ne rămânea decât să începem cavalcada achiziţiilor culturale şi de patrimoniu pentru a organiza spaţiile expoziţionale propuse: noul muzeu Eminescu, casa ţărănească de epocă (muzeu etnografic), casa memorială (unde trebuia reconstituită atmosfera casei copilăriei poetului, conform cu ultimele descoperiri de arhivă), bisericuţa familiei, dar şi Biblioteca Naţională de Poezie (fond de carte, iconografie şi documente de şi despre Eminescu, precum şi a familiei sale). În acest scop începuserăm demersurile în vederea unei derogări de la lege, motivat de faptul că Centrul ipoteştean este unul în formare, dar şi de faptul că pentru Eminescu ar fi meritat să se facă o excepţie. Sigur că la proces mi s-a pus în cârcă inutilitatea obiectelor de patrimoniu achiziţionate până atunci. Trebuia oare să rămânem doar cu pereţii goi ai clădirilor, când tocmai pentru a servi cauza Eminescu aceste clădiri au fost construite? Dar cui să explici? Diletanţilor, adormiţilor în funcţii, nepăsătorilor?
Când am luat în custodie diferite obiecte de artă de la marele grafician Mircia Dumitrescu, urmând să le achiziţionăm şi să realizăm un muzeu unic în ţara noastră, între muzeele de profil, Miluţă Jîjîie, în postura lui de economist, a afirmat că obiectele sunt nişte rebuturi (!!) şi a trebuit să le transport înapoi, la Bucureşti, pe cheltuială proprie!! În altă ordine de idei, trebuie să-ţi mai spun că luasem iniţiativa realizării unei grădini albastre (de la flori pitice până la arbori şi arbuşti), pe toată suprafaţa celor trei hectare ale instituţiei, elogiind şi în acest fel original simbolul eminescian al florii albastre. Începuserăm demersurile pentru sponsorizări, apelând la toate marile firme ale lumii care au în sigla lor culoarea respectivă. S-a ales praful. Nu s-a mai făcut nimic. O să mă întrebi din ce cauză ? Şi eu am să-ţi răspund că habar nu am...

(fragmente dintr-un interviu mai amplu, care poate fi citit integral pe www.romlit.ro)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara