Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Memoria inimii de Constanţa Buzea


E ceva timp de când am citit cu creionul în mână, înaintând anevoie în textul întins preţ de câteva tomuri. Vreo două mii de pagini scrise cu asprime didactică într-un stil care mi s-a părut naiv, poate în gustul vremii. Autorul, om al bisericii, trăitor pe la începutul celuilalt veac, ştia totul în amănunt, ca practicant de zi şi de noapte al rugăciunii, şi liturghisind o viaţă întreagă cu inima la cer şi cu râvnă în răbdarea de a nu se supăra pe lumea atât de puţin atentă la cuvintele sale. Ştia totul despre tradiţia creştină, despre Sfânta Tradiţie, atât de riguroasă la ortodocşi. Ştia totul şi despre abaterile periculoase de la cele sfinte, şi care se pedepsesc, şi cum se pedepsesc ele. Abateri mai mult din necunoaştere, şi abandon din neputinţa omenească de a-i îndura povara. Cu inima la cer, de unde aştepta să i se înmulţească râvna şi răbdarea, dar şi la oamenii nevoiaşi ce i se perindau pe dinainte şovăielnici şi delăsători, atinşi de restrişti cărora singuri nu le-ar fi găsit răspuns şi dezlegare, şi atunci veneau, spăsiţi, la biserică. Ştia, dar parcă n-ar fi avut sporul dorit în păstrarea întreagă a ceea ce ştia, dacă nu aşeza pe hârtie, pentru rămânere temeinică, un locaş scris lângă cel vorbit, într-o sumă impresionantă a tuturor lucrurilor pe care trebuie să le aibă în vedere tot creştinul îndoindu-se de sine şi îngrijindu-se pentru mântuirea sa, cu frică şi cu iubire de Dumnezeu...

Până să ajung la întâmplarea frumoasă ce mi-a fost dat s-o trăiesc pe viu astă vară într-o biserică din Bucureşti, şi pe care voi încerca cu ardoare cândva s-o relatez, textul acesta al meu, nepricepându-mă a-l susţine cu simplitate bogat şi concis pe pagina mereu neîncăpătoare, el va face, între neînceputul şi nesfârşitul care-l pasc, meandre şi opriri, întoarceri şi lăsare în suspensie a unor idei mult prea minunate ca să nu mă sfiască, simţite ca de departe, mai mult cu inima decât cu mintea...

Mai mult cu inima, pentru că mintea este prin definiţie rebelă şi liberă şi proastă, pentru că mintea oricât de luminos şi de larg ar vedea împrejur, rămâne dură şi rece precedându-ne faptele, asupra valorii cărora aproximează dinainte cu orgoliu şi adesea înşelându-se. Mai mult cu inima, pentru că al inimii este timpul cald al trăirii noastre, al ascultării şi al supunerii, şi căruia îi imprimă echilibrul propriului ritm, ducerea şi întoarcerea, plecarea şi revenirea. Calea rotundă, milostivă şi discretă a inimii este. Urmând cu credinţă faptelor noastre, memoria inimii păstorindu-le, ea nepierzând şi nerătăcind nimic din ce i s-a dat să păstreze şi să iubească...

Citeam, şi ca să se lipească de mine atâta belşug de cuvinte înţelepte, învăţături, ceremonialuri şi întâmplări pilduitoare, citate celebre din sfinţii părinţi, cu tot ce trebuie să se spună şi să se facă din vechime la prilejuri, ce rugăciuni şi ce slujbe, potrivite la privegheri cu nădejde ori cu lacrimi de deznădejde, am notat cu migală rezumând, numerotând, conservând în scheme simple esenţialul, în paranteze şi acolade, depozitând astfel comori de comportament ritualic în două caiete. Am făcut toate acestea cu un ciudat sentiment al zădărniciei, bântuită de gândul a nu-mi fi mie niciodată de folos, sau a nu le mai găsi pur şi simplu la nevoie, în clipele mele de cumpănă şi singurătate. Am făcut toate acestea în regim de antrenament, şi într-o direcţie la capătul căreia speram, şi mai sper, să găsesc răspunsuri şi orizonturi limpezite, revelaţii şi mai ales poezie...

În copilăria mea, mama hotărâse să botezăm un prunc, şi să-i fiu naşă eu. Ce minunat, o naşă-copil, să-l duc în biserică şi să-l primesc în braţele mele firave după creştinare şi să-mi poarte numele. Din toate câte s-au spus şi s-au făcut cu acel prilej nu ţin minte decât o emoţie copleşitoare, spaima mea de a nu se îneca pruncul în cristelniţă, dublată de spaima de a nu-mi aluneca pe lespezi copilaşul din plăpumioara de mătase. între atâta lume bucuroasă de eveniment, am avut numai eu, inexplicabil şi repede trecător, sentimentul singurătăţii, făcând faţă ca prin minune unei responsabilităţi care îmi depăşea puterea de înţelegere, şi unui mister în a cărui frumuseţe plutesc de-atunci şi aştept... Iar de la propriul meu botez, mi s-a povestit doar cum, la scufundarea cea de a doua, în numele Fiului, în apa sfinţită, l-aş fi înşfăcat de firele bărbii pe preotul de-atunci de la Cărămidarii de Jos, silindu-l astfel, la scufundarea cea de a treia, să-şi coboare repede împreună cu mine faţa, atât de aproape de apa botezului, şi udându-şi în numele Sfântului Duh sfânta barbă...

Nu sunt convinsă că ar fi chiar cum spun, că aş avea chiar toată dreptatea, dar îmi place să cred, pentru liniştea mea, pentru sufletul meu, şi pentru ceilalţi, fără îndoială, că mai înainte de a fi credincioşi suntem morali, că avem repere în bunătate şi rost în blândeţe, că ne putem permite cu ce avem, cu cât ni s-a dat, şi cu cât ni s-a luat, să fim fericiţi, atenţi la ansamblu şi la amănunt. Greşind uneori, ne acoperim de regret, ne afectează faptul de a nu ne fi pus la adăpost de ispite, cerem iertare cu sinceritate şi iubim, şi nu ne temem...

Dar filmul acestei exaltări se rupe atât de des, pauzele sunt lungi, asurzitoare şi fără speranţă. Se-ntâmplă deodată ce e de-ntâmplat, şi-atunci caut cu înfrigurare între notiţele vechi să aflu, într-o crâncenă singurătate iarăşi, cine atoateştiutor îi aşează celui adormit mâinile pe piept, cine îl spală, cine fierbe coliva, cine leagă cu aţă bănuţul în batistă? Cine e de rând pentru toate acestea, să le facă şi să le poarte. Căci toţi s-au retras într-o umbră suspectă şi toţi dintr-acolo privesc în direcţia mea întrebând ca în ecou cine cheamă preotul şi cine e de rând să plângă şi să se tânguie? Rudele tinere nu vor veni, străinii atenţi sunt scumpi la vorbă, nimeni nu se îndură să dea un sfat, o mână de ajutor, să ducă la cimitir, pentru săraci, coşul greu cu ofrande şi pachetele cu haine citite în biserică, pregătite pentru împărţit... Dar până la urmă răzbesc şi se fac toate după rânduială, ca prin minune, dar cu ce preţ, cu ce zdrobire a oaselor şi cu ce stingere interioară, toate intrând în preţul ofrandelor şi îndatoririlor, dictate din vechime de bunul obicei, pe care din mers l-am aflat şi tot din mers l-am împlinit şi plătit până la centimă...

Simt că nu mai e loc destul pe pagină pentru întâmplarea frumoasă ce mi-a fost dat s-o trăiesc pe viu astă vară într-o biserică din Bucureşti. Voiam s-o povestesc dar n-o pot face pe scurt, despre logodna şi cununia a doi tineri cucernici, mire şi mireasă, studenţi la Teologie, urmând întocmai un ritual riguros, al cununiei, cum se făcea la noi acum două-trei sute de ani, lucru devenit inaccesibil pentru trăitorii anarhici din ziua de azi, pe o planetă a silniciilor şi dezastrelor. Că au fost în stare de atâta iubire şi respct unul pentru celălalt, sub ochii îngerilor lui Dumnezeu şi ai oamenilor aflaţi de faţă, este meritul lor şi meritul stăruinţei în a şti şi a urma poruncile binecuvântate din vechime, dovedind că e cu putinţă a trăi în virtute, după buna rânduială lăsată de bunii părinţi, care mizau pe cuminţenie şi ascultare. Bucuria mea rară, a vedea că se întâmplă astăzi un lucru despre care un preot trăitor la începutul celuilalt veac scria că nu mai există demult, abandonat şi uitat de lumea în lentă surpare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara