Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

eminescu, poem cu poem:
memento mori [introducere] de Alex. Ştefănescu

După calculele computerului meu, poemul Memento mori este format din 217 strofe a câte 6 versuri fiecare, ceea ce înseamnă 1.302 versuri, și numără 11.546 cuvinte, care însumează 67.706 semne tipografice (luând în considerare și spațiile dintre cuvinte). Este o (încercare de) construcție de mare anvergură, care, probabil, i-a dat lui Mihai Zamfir ideea că Eminescu, în general, și-a proiectat opera ca pe o creație monumentală, din care a realizat doar unele părți (considerate de noi azi poeme de sine stătătoare). Nu cred că este așa. Multe dintre poemele sale au fost gândite de la început la proporțiile la care ne sunt cunoscute și în prezent. Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Doina și multe, multe altele n-ar putea face parte din megapoeme, nici măcar din unele doar proiectate. Fiecare are logica lui internă, se dezvoltă armonios și se termină de la sine, definitiv, așa cum se stinge un foc când lemnele care îl alimentează ard complet.
Memento mori (sau Panorama deșertăciunilor sau Diorama) este un poem conceput într-adevăr, de la început, ca o c o n s t r u c ț i e poetică vastă, despre toate civilizațiile care au însemnat cevaîn istoria universală, despre afirmarea, apogeul și declinul fiecăreia dintre ele. În timpul vieții sale, Eminescu a publicat doar secvența dedicată civilizației egiptene (Egipetul, apărut în 1872 în Convorbiri literare). Poemul cu totul (și anume a doua variantă a lui, luată în considerare și în cadrul acestui comentariu) a fost publicat abia în 1932, într-un număr din România literară, precursoarea revistei noastre de azi, de G. Călinescu (după ce Ilarie Chendi atrăsese atenția asupra acestui text inedit în 1902, în prefața volumului Literatura populară).
Manuscrisele cu primele încercări de configurare a vastei panorame (consultate de mine în ediția anastatică a Academiei) sunt de fapt caiete studențești pline de notițe luate la cursuri, informații bibliografice, traduceri ale unor expresii germane mai dificile, scurte explicații în legătură cu unele nume proprii. Ni-l putem imagina pe Eminescu student, ascultând prelegerea unui profesor erudit despre mari civilizații dispărute și visând cu ochii deschiși.
Dar chiar dacă n-am ști că în anii aceia poetul era student la Viena și chiar dacă nu s-ar fi păstrat caietele în care însemnările făcute la cursuri alternează cu versuri din Memento mori, tot ne-am putea da seama că Egipetul, ca și celelalte secvențe ale „dioramei“, reprezintă o glosare lirică a unor prelegeri de istorie antică. Factura lor, naiv-livrescă, ne face imediat să ne gândim la reveriile unui student (genial) dintr-un amfiteatru în care un profesor evocă, monoton, momente din trecutul umanității.
În comparație cu La Légende des siècles, grandios (și grandilocvent) imn de glorificare a progresului umanității, scris de Victor Hugo, cu intermitențe, în perioada 1855-1876, Panorama deșertăciunilor a lui Eminescu se evidențiază printr-un scepticism radical, deși tablourile istorice sunt la fel de somptuoase. Regimul lor moral și afectiv este melancolia. Poetul are o predilecție (vicioasă) pentru reprezentarea acelui fast al declinului despre care va scrie inspirat Edgar Papu în Barocul ca tip de existență.
Sunt secvențe în Memento mori mai valoroase din punct de vedere literar decât cea referitoare la Egipt, pe care Eminescu a ales-o pentru a o publica în revista Junimii. În ceea ce mă privește, dacă aș face o ierarhie, pe locul întâi aș așeza introducerea amplului poem:
„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopții întunerec – înstelatul rege maur –/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,/ Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copile cresc.“
Există, în aceste versuri, o fervoarea a imaginației care încântă. Poetul face risipă de talent, transformând succesiunea de versuri într-un joc de artificii. Nici nu se stinge bine surpriza provocată de o imagine și explodează o nouă imagine, la fel de surprinzătoare.
Eminescu folosește ingenios sugestia de magnificență dată de un cioban care conduce lent și maiestuos o turmă de oi, vorbind de turma visurilor lui (așa cum Nichita Stănescu va vorbi de turma lui de lei străvezii). Apoi propune o reprezentare exotică, nemaiîntâlnită la alți autori, a întunericului nopții: înstelatul rege maur. Apoi descrie luna – cum n-a mai fost descrisă vreodată – ca pe un palid dulce soare. Apoi evocă în treacăt, într-un mod la fel de spectaculos, a stelelor ninsoare. Apoi, pentru a vizualiza atmosfera de vrajă din timpul nopții, arată cum, sub lumina lunii, cresc basmele în straturi luminoase.
Urmează un elogiu al visului, de un retorism fastuos, ca o replică lungă, densă și îndelung elaborată a unui personaj din Shakespeare:
„Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,/ Unde-n ramurile negre o cântare- n veci suspină,/ Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,/ Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.// Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,/ Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/ Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;/ Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,/ Alta unde cerci viața s-o-ntocmești precum un faur/ Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.// Las’ să dorm... să nu știu lumea ce dureri îmi mai păstrează./ Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,/ Eu să văd numai dulceață unde alții văd necaz,/ Căci ș-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/ De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne/ Și nimic nu-mi folosește de-oi cerca să rămân treaz.“
A visa nu pentru a visa, ci pentru a călători în timp, învârtind înapoi uriașa roată a vremii , acesta este programul poemului Memento mori, făcut cunoscut cititorilor încă din introducere:
„Când posomorâtul basmu – vechea secolilor strajă –/ Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă/ Poarta naltă de la templul unde secolii se torc –/ Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,/ Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara