Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

eminescu, poem cu poem:
Memento mori [Babilon] de Alex. Ştefănescu

Înainte de a evoca mărirea și decăderea unor imperii din Antichitate, Eminescu face o succintă descriere a umanității preistorice:
„Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră./ În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră,/ Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri piei de urs;/ Colonchină idolatrul ne-nțelesul foc de lemne,/ Colo Magul lui îi scrie pe o piatră strîmbe semne/ Să nu poat-a le-nțelege lungul secolilor curs.“
Este o descriere... onirică; se asociază elemente incompatibile, într-o totală acronie. Sălbaticii negri cu topoare de piatră, care rătăcesc în pustiu, nu pot avea pe-a lor umeri piei de urs, pentru că urși nu se prea găsesc în pustiu (și pentru că acolo, ziua cel puțin, nu se pot purta veșminte călduroase). Magul nu scrie strâmbe semne ca să nu poată fi înțelese de oamenii viitorului, acele semne sunt pentru el întru totul firești, numai oamenii viitorului le vor considera ilizibile, necunoscând alfabetul folosit.
Dacă era mai atent la cursul de istorie universală la care, ca student, în loc să-și ia notițe, aluneca în reverii, tânărul poet ar fi ajuns la o reprezentare mai puțin naivă a vieții omului primitiv.
În schimb, când evocă momente din istorie mai bine configurate, cu regi, construcții monumentale, războaie, el face fabulos-plauzibile, dar plauzibile acele momente. Așa se întâmplă în episodul consacrat perioadei de glorie a Babilonului, prima dintre civilizațiile dispărute la care poetul ajunge învârtind înapoi „uriașa roată-a vremii“.
Iată informația istorică folosită de poet ca „nucleu dur“ al întregii sale construcții fanteziste:
„Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate/ Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate/ Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori“.
Autorul poemului se referă, în mod evident, la „grădinile suspendate ale Semiramidei“, devenite legendare. Numai că el crede că Semiramida a fost un rege:
„Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală/ Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,/ Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.// Acel rege – o lume-n mâna-i –, schimbătoarea lui gândire/ La o lume dă viață, la un secol fericire“.
În continuare este evocat fugitiv Sardanapal, conducător al Asiriei timp de 43 de ani, având reședința la Ninive:
„Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă./ Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase/ Și la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal“.
Rivalitatea dintre cele două regate din Mesopotamia, Babilon și Asiria, tranșată la un moment dat prin victoria Asiriei, nu exclude un sentiment de continuitate între învingători și învinși. Despre Sardanapal (Assurbanipal) se afirmă, de altfel, că era un descendent îndepărtat al Semiramidei. Cucerind numeroase teritorii din jur, Asiria devine un imperiu. Capitala Asiriei, Ninive, localitate suprapopulată pentru acele vremuri (100.000 de locuitori), se prăbușește însă la rândul ei sub asediul mezilor, babilonenilor și al unei secete devastatoare. Situație care face posibilă renașterea Babilonului etc.
Din tot acest flux și reflux al istoriei, poetul selectează, după cum se vede, două figuri de suverani și mirificele grădini suspendate din Babilon (considerate în Antichitate una din cele șapte minuni ale lumii), făcând în cele din urmă o trimitere și la Ninive (oraș aflat în apropiere de orașul Mosul de azi, din Irak). Nu pomenește nimic despre Hammurabi și vestitul lui cod, nici despre Nabucodonosor (I și II), nici despre Turnul Babel (Turnul lui Marduk, înalt de 91 de metri și prezent în legendele biblice), nici despre celebra Poartă a lui Iștar de la una dintre intrările în Babilon, decorată cu mozaicuri din ceramică smălțuită de mare valoare artistică.
În schimb, din acest minimum de informație istorică scoate maximum de frumusețe literară. Impresionează solemnitatea teatrală a personajelor istorice, pe care Eminescu a descoperit-o, probabil, chiar în teatru, de care s-a simțit atras încă din copilărie. Apare de pe acum, in nuce, imaginea împăratului cu veleități de demiurg, care îl fascinează pe studentul de la Viena (pe atunci, capitala unui imperiu), deși nu lipsesc nici unele reminiscențe ale viziunii marxist-anarhiste asupra istoriei, proprii Comunei din Paris din 1871 (am citat deja: „Când poporul gemean piețe l-a grădinei lungă poală/ Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală“ etc.):
„Acel rege – o lume- n mâna-i –, schimbă toarea lui gândire/ La o lume dă viață, la un secol fericire –/ Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,/ Dar puternica lui ură era secol de urgie;/ Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă – dacă nu murea.“
Nu există mare deosebire între acest locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ dinaintea erei noastre, sultanul atotputernic din Evul Mediu evocat în Scrisoarea III și împăratul din secolul XIX, adus la un moment dat în primplan în poemul Împărat și proletar. Eminescu admiră (chiar și când condamnă) un asemenea personaj magnanim, de a cărui gândire capricioasă depinde soarta a mii de mii de oameni. Îl admiră de pe binecunoscuta sa poziție de spectator sceptic al comediei umane, dar îl admiră. Nu este vorba de o opțiune politică, ci de preferința pentru măreție, pe care mulți dintre oamenii de azi n-o mai pot înțelege.
Sardanapal (care l-a inspirat și pe Byron și de la care avem adjectivul „sardanapalic“), reprezintă alt tip de suveran care îl face pe Eminescu să viseze și anume împăratul-poet, voluptuos, rafinat-orgiastic. Schițându-i portretul, poetul cuprinde în rama tabloului și... Asia, cu stilul ei de viață:
„Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă./ Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase/ Și la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;/ Și sub degete măestre arfele cugetă mite,/ După plac și-mpart mesenii a cântării flori uimite,/ Vinuri dulci, mirositoare și femei cu chipul pal.“
Dar toată mireasma poeticității eminesciene se concentrează în ultima strofă a secvenței despre Babilon (și Asiria):
„Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:/ Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,/ Numai munții, gărzi de piatră stau și azi în a lor post;/ Ca o umbră Asiatul prin pustiu calu-și alungă,/ De-l întrebi: unde-i Ninive?, el ridică mâna-i lungă,/ Unde este? nu știu – zice – , mai nu știu nici unde-a fost.“
În felul acesta, cu fiecare nou episod, amplul poem se redefinește ca o „panoramă a deșertăciunilor“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara