Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Memento ALIA de Daniel Cristea-Enache


Au fost, poate, oameni care au urmărit cu delectare evoluţiile (involuţiile) de pe frontul ziarului "Adevărul". Publicaţii viu colorate şi emisiuni TV plasate în prime time au ştiut să speculeze un asemenea subiect gras, mărindu-şi tirajul şi rating-ul, dimensionându-şi convenabil cifrele de publicitate. E oare o lege nescrisă a presei ca o dramă sau mai multe să contribuie la creşterea vânzărilor? Probabil că da; şi, împingând puţin lucrurile pe această linie logică, nu e greu să vedem legătura dintre sutele de mii de victime ale dezastrului din Asia şi nurii unei vedete autohtone specializate în exploatarea suferinţei. Showbiz-ul, în variantă dâmboviţeană, îşi întinde jalnicele antenuţe în toate direcţiile, ameninţând să acopere, cu o peliculă de scârboasă prostituţie "comercială", aproape tot ce mai înseamnă gazetărie profesionistă, artă veritabilă, cultură în înţelesul major al cuvântului. Nu mă număr printre spiritele alarmiste şi nici printre acei sceptici incurabili ai lumii de azi, nostalgici după aurita epocă socialistă. Cred însă că libertatea ne-a fost dată tocmai pentru a face, în cadrul ei elastic, cuprinzător, lucruri de care să nu ne fie ruşine, fapte pentru care să ne respectăm pe noi înşine, texte şi cărţi care să meargă în sensul valorilor, nu în dispreţul lor. Ceea ce se întâmplă azi pe mari porţiuni din spaţiul public românesc, tabloidizarea ziarelor, manelizarea posturilor de radio şi televiziune, mareea de subcultură ce ar vrea să acopere întreaga noastră plajă existenţială: toate acestea vor avea efecte dramatice pe termen mediu şi lung, afectând ireversibil inimile şi creierele conaţionalilor noştri, transformându-i uşurel în ceea ce un filozof numea, generic şi plastic, "imbecilul colectiv".

Închei cu această viziune ce ar putea părea catastrofică (să dea Dumnezeu să nu fie aşa!), şi mă întorc la situaţia de la cotidianul "Adevărul". Eu, mărturisesc, nu am putut să urmăresc cu inima uşoară şi zâmbete uleioase pe figură ceea ce s-a întâmplat acolo; pentru că acolo era, pentru mine, aici, iar gazetarii care făceau ziarul îmi erau colegi. Şi mai mult decât atât: îmi sunt şi îmi vor fi prieteni, indiferent de traiectoria viitoare a fiecăruia dintre ei. Ceea ce ne-a legat de mai mulţi ani - şi ne va asocia, cred, pentru totdeauna într-un trecut comun, un preţios bun afectiv - a fost revista "Adevărul literar şi artistic". Draga mea revistă, devenită "victimă colaterală" în războiul dintre patronat şi redacţie... De peste opt ani de zile scriu săptămânal la ALIA. }in minte, parcă a fost ieri, cum am citit, cu mâinile tremurând de emoţie, prima mea cronică din paginile revistei, la un volum de Nicolae Breban. Era pe 2 februarie 1997, la numărul 354, iar acum scrie 29 martie 2005 şi numărul 761. Peste patru sute de numere, de săptămâni, de cronici literare şi alte texte (studii, interviuri, editoriale, file de dicţionar, pagini de manual, fragmente din teza de doctorat, topuri editoriale...), care au avut pentru mine un rol formativ extraordinar.

Datorez enorm acestei reviste. Evaluând distanţa dintre tânărul absolvent de Litere şi cel care sunt astăzi, îmi dau seama că fără ALIA aş fi fost la jumătatea sau chiar la sfertul drumului parcurs. Scrisul săptămânal nu este o pierdere de vreme, o scufundare în praful publicistic, cum par a crede unele spirite "constructive", mari arhitecţi ai Ideii de care n-a auzit nimeni. Pentru cei ce au realmente vocaţia foiletonisticii, cronica sau alt tip de colaborare săptămânală înseamnă o treaptă, o secvenţă dintr-un parcurs: găsirea şi limpezirea propriului stil, definirea unei anumite rezoluţii artistice, adâncirea treptată în problemele ce ni se par importante. Nu focuri de artificii lansate în euforia stilistică, ci construcţie durabilă, proiect articulat, urmărit cu tenacitate din aproape în aproape. Mai e nevoie să amintesc că aproape toţi criticii noştri mari, în frunte cu E. Lovinescu, au fost nişte excepţionali cronicari, şi că fără această componentă esenţială a activităţii lor, literatura noastră ar fi mai săracă şi mai fadă?

"Adevărul literar şi artistic" a fost pentru mine o a doua casă, un cămin de hârtie şi litere în care m-am simţit, realmente, fericit. Datorez aceste pagini luminoase din viaţa mea unor oameni fără de care ALIA n-ar fi existat.

C. Stănescu a fost cel care mi-a dat şansa de a scrie săptămânal în revistă, susţinându-mă apoi, în tot acest timp, cu o mirabilă generozitate umană. Nimic din exterior n-a contat: nici distanţele geografice de la care trimiteam cronicile, nici încazarmarea în serviciul patriei, nici problemele şi necazurile care nu ne-au scutit, vai!, pe nici unul dintre noi. Relaţia şi, îndrăznesc să spun, prietenia cu C. Stănescu reprezintă pentru mine unul dintre cele mai puternice întăritoare morale şi profesionale. Deloc întâmplător, cartea mea de debut se deschide cu o prefaţă semnată de el. Iar o altă carte, care va apărea nu peste multă vreme, va avea o prefaţă de Cristian Tudor Popescu. De asemenea, cu o simbolistică moral-afectivă evidentă. Căci, dincolo de ce ştie toată lumea despre CTP (că e cel mai bun ziarist al nostru, că îi îngrozeşte pe politicieni pe la talk-show-uri...), eu ştiu ceva poate mai important. Şi anume, că în opt ani de zile, acest teribil CTP, redactorul şef al "Adevărului" şi al "Adevărului literar şi artistic", nu a intervenit o dată în cronicile mele, nu mi-a făcut cea mai mică sugestie, recomandare "prietenească". De o corectitudine exemplară (aş spune, "extraterestră", ca să o disting de jalnica political correctness ), el le-a oferit tuturor colaboratorilor şansa rară de a scrie exact ceea ce credeau, cu posibilitatea de a greşi, dar fără teama de a se măslui.

Cred că acesta e motivul pentru care "Adevărul literar şi artistic" a devenit una dintre cele mai bune publicaţii culturale din ţară. Editorialul, Revista revistelor, interviurile de la Paralele inegale, Traveling, cronica de film şi Scena, cea de teatru, Cartea străină, Documentele şi celelalte secţiuni ale revistei (poate că şi Cronica literară ) se citeau cu plăcere, fiindcă erau făcute de profesionişti pe domeniile respective. S-au luat premii importante pe cărţi făcute din texte publicate aici; s-au consolidat ori s-au iniţiat substanţiale cariere intelectuale; au venit atâţia tineri remarcabili (Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţă Aurelian Ion, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Teodora Dumitru, Sanda Cordoş, Nicoleta Cliveţ, Antonio Patraş, Mircea A. Diaconu, Nicolae Coande, Costică Brădăţan, Ciprian Şiulea, Sorin Adam Matei, Adrian Majuru, Alex-Mihai Păun, Oltea Şerban-Pârâu, Andreea Dumitru, Marius Ianuş, Claudiu Komartin, Bogdan-Alexandru Stănescu, Raluca Dună, Dragoş Tudor, Oana Soare, Marius Miheţ...), care au îmbogăţit revista exact în măsura în care revista i-a îmbogăţit pe ei. A fost o şcoală de presă culturală şi un loc în care, cu toţii, am crescut. La propriu şi la figurat.

În viaţa mea, ca şi în a altora, ALIA constituie un capitol minunat. Acesta e adevărul adevărat, câtuşi de puţin artistic şi deloc literaturizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara