Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Medicale de Adriana Bittel


Dacă eşti bolnav şi trebuie să te internezi într-un spital fără să ai pile speciale, din momentul în care îţi schimbi hainele "de stradă" cu pijamaua devii automat o fiinţă inferioară. Indiferent de vîrstă, eşti tutuit cu familiaritate. Ţi se impune o atitudine umilă, de milog la bunăvoinţa unei ierarhii albe, sastisite din principiu de cei ca tine. La întrebări ţi se răspunde pe un ton tăios-agasat, sau ca unui cretin fără discernămînt. Pînă şi numele îţi e înlocuit cu cel al bolii sau al organului bolnav, fiindcă pentru specialiştii de a căror ştiinţă şi de ale căror îngrijiri ai nevoie vitală nu contezi decît ca o maşinărie adusă la reparat.
În salonul unde am stat o vreme, colegele mele erau Colecistul, Peritonita, Fibromul şi Litiaza. Aceasta din urmă era tînără şi frumoasă; cînd şi-a revenit din anestezie a cerut oglinda, fardurile şi parfumul. (Aş vrea să scriu cîndva un eseu despre cochetăria feminină. Pînă şi bătrînele ţărănci îşi cumpăraseră special "pentru spital" cămăşi de noapte cu danteluţe şi capoate noi, iar cînd se apropia ora de contra-vizită, toate bolnavele "se aranjau" cum puteau). Numai domnişoara Litiaza se bucura de apelativul "fată" (hai, fată, la pansat), restul eram "mamaie". Eu una mă amuzam cînd o soră cam de vîrsta mea, cu un mare buzunar căscat în care depuneam obolul, îmi spunea pregătind seringa: "să vezi, mamaie, că mînă uşoară ca a mea n-a mai întîlnit fundul matale de cînd e el". Dar Colecistul, o profesoară ardeleancă, fierbea de indignare şi îmi împărtăşea tot felul de replici pregătite pentru nesimţiţii de regăţeni, de la "nu-mi amintesc să vă fi permis să mă tutuiţi", pînă la "mamaie e mumă-ta".
Pe de altă parte, recunoşteam cu toatele că personalul era insuficient pentru puhoiul de bolnavi, că munca medicilor, asistentelor şi infirmierelor era epuizantă, dură, impeiabilă, că lucrau în condiţii mizere şi totuşi făceau minuni. Că pacienţii, bieţii de ei, şi aparţinătorii (ăsta e un cuvînt nou, care desemnează rudele tolerate lîngă patul bolnavilor pentru a-i îngriji, admiţîndu-se tacit că personalul mediu restructurat nu mai poate face faţă) sînt pisălogi iar timpul, sever drămuit. Puteam înţelege şi că în practica unui spital de urgenţă sentimentele mai mult încurcă, ce-i în mintea şi sufletul bolnavului nu interesează. Dar toate astea nu justifică ignorarea unei componente esenţiale: demnitatea individului. O valoare normală care nu apare nici pe tomografii, nici pe analizele de sînge, dar care contează, cred, imens. Umilit oricum de boală, de suferinţe, de frică, pacientul are nevoie să fie tratat dacă nu cu respect, cel puţin cu politeţe. Un tratament, se pare, depăşit la noi de mult, de vreo şase decenii. Ce demnitate, mamaie, de asta ne arde nouă acum?!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara