Numărul curent: 39

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Îmblînzitorul de Ioana Pârvulescu


Am citit de curînd într-un roman scris de un scenarist, Peter Gethers (a colaborat, între alţii cu Roman Polanski la Frantic), cea mai bună distincţie empirică între scriitorul profesionist şi diletant: cînd editorul sau criticul îi spun unui profesionist să renunţe la un paragraf , acesta îşi ia textul în mînă, îl reciteşte cu un ochi rece, apoi face nişte corecturi sau taie, fără vorbe de prisos, întregul fragment. La un amator, remarcă Gethers, o asemenea observaţie critică provoacă o gamă de reacţii afective acute, de la lacrimi pînă la sinucidere. Raportul dintre profesioniştii scrisului şi diletanţii care au venit în casa lui E. Lovinescu zi de zi şi deceniu după deceniu este clar în favoarea diletanţilor. A-i avea atîta timp în preajmă e un adevărat eroism literar. Dacă istoria îi reţine doar pe cei cîţiva pe care sita critică i-a păstrat deasupra, Lovinescu a trebuit să-i suporte ore îndelungate mai ales pe condeierii mărunţi, de care nu s-a ales nimic. Agendele sînt cea mai bună dovadă a dorinţei lui de a descoperi talente, de a-i ajuta pe tineri, pe �cei care vin", să se afirme. Azi le citim căutînd în ele numele celebre, dar importanţa lor de document îl ţinteşte mai ales pe autor. Din ele rezultă, mai bine decît din orice altă mărturie individuală, că răbdarea lui Lovinescu faţă de scriitori a fost inegalabilă, că a cernut ca nimeni altul literatura mediocră pentru a nu scăpa, atunci cînd se iveşte, valoarea, pentru ca fiecare să-şi valorifice şansa. Şi nimeni n-a avut mai mult curaj în a înfrunta de unul singur fauna literară (cu propria-i expresie). Tudor Arghezi îl numeşte, într-o tîrzie declaraţie de afecţiune, îmblînzitor. Este poate cea mai bună metaforă a criticului Lovinescu.

Îţi scrie, Iubite Domnule Lovinescu [...], îţi scrie simţămîntul meu de preţuire tăcută pentru o strădanie neclintită de 40 de ani, consacraţi celei mai subiective dintre munci. Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut salon deschis, unic la noi, o şcoală de eleganţă şi un cămin primitor [...].
Te-am admirat că în zeci de ani de trecere prin atelierul dumitale a sute de miri ai unei iluzii , din care inoportunii şi indiscreţii nu cred să fi avut chiar Dumneata norocul să nu-ţi deslîneze timpul, n-ai aruncat pe nici unul pe fereastră. Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori: nu cunosc mai mare calamitate (s.m.).

În februarie 1941, Mihail Sebastian notează în jurnal că, făcînd o vizită acasă la Lovinescu, unde nu mai fusese de 12 ani, îl găseşte neschimbat, �ascultînd cu răbdare o nuvelă de un tînăr şi pe urmă, la sfîrşit, tuşind evaziv". Cu excepţia vacanţelor de vară, în care îşi scrie, în bună măsură, cărţile, criticul este tot timpul la dispoziţia tuturor necunoscuţilor care se cred în drept să-l reţină cu orele. Cenacliştii îşi permit trădări, absenţe îndelungate, �despărţiri de", reveniri, el, criticul, rămîne la acelaşi birou, cu aceeaşi disponibilitate, cu aceeaşi civilitate. Dar dacă, ŕ la longue, îmblînzitorul cîştigă, pe timp scurt eşuează. Este atacat frecvent şi loviturile sînt cu atît mai dure cu cît vin de la cei de aproape.
Principalele acuze la adresa sa, regăsite în forme diferite în jurnale intime şi în revistele literare, sînt trei: olimpianismul (�un Goethe"), aşadar lipsa implicării afective, la nivel uman, iar în scris lipsa de originalitate şi lipsa de constanţă a opiniilor critice. Astăzi asemenea reproşuri se pot privi mai obiectiv. Olimpian înseamnă, în cazul lui Lovinescu, civilizat. În plus, distanţa, masca rece este un scut inevitabil pentru un om asaltat în permanenţă de neîmblînziţii scriitori. Agendele tulbură deja masca senină, sentimentul se întrevede din fraze sumare. Romanele îl dezvăluie şi mai clar, poate prea mult. Mai gravă pare a fi a doua acuză, a lipsei de originalitate a opiniilor critice. Tînărul Şuluţiu, notează în jurnalul său, în 1931, după o şedinţă de cenaclu la care i se pare că Lovinescu preia şi repetă cu titlu personal opinii exprimate deja de Ion Barbu: �E adevărat, deci, ce se spune, că pe Lovinescu l-au iniţiat în poezie toţi cîţi au trecut pe la el: Camil Petrescu, Camil Baltazar, Felix Aderca ş.a." Or, Lovinescu este cel care înţelege cel mai bine noţiunea de aer al timpului, de �saeculum", de circulaţie a ideilor, iar astăzi noţiunea de paternitate absolută asupra unei idei sună bizar, chiar şi în ştiinţă, darămite în literatură. Cît despre al treilea cap de acuzare, al inconstanţei părerilor critice, el ar trebui să fie mai degrabă o laudă, nu o acuză, întrucît mult mai îngrijorătoare este o opinie fanatic menţinută, fie ea pozitivă sau negativă, decît exerciţiul igienic de a-ţi corecta singur o judecată pripită sau �expirată". Necesitatea periodică a revizuirilor este în primul rînd o grijă critică individuală. Critica evoluează în toate domeniile ei şi cu atît mai mult în zona actualităţii imediate, care l-a preocupat atît de mult pe Lovinescu.
Ca în cazul oricărui critic, şi în cazul lui Lovinescu relaţiile cu restul scriitorilor sînt veşnic pervertite de aprecierea critică de moment, pe de o parte, de prejudecata de durată faţă de critică, pe de alta. Citirea în paralel a agendelor lui Lovinescu şi a jurnalelor interbelice arată cu o incredibilă claritate acest lucru. Poetul sau prozatorul îl suspectează mereu pe critic că nu-l apreciază îndeajuns, că nu i-a plăcut ultima lui creaţie, că n-a fost în stare s-o înţeleagă. De o singură prejudecată legată de critici a scăpat Lovinescu: aceea că nu citeşte cărţile nou apărute. Pe cele mai multe le citea încă din manuscris sau, cu glas tare, la cenaclu. Chiar un ins care n-a trecut pe la cercul Sburătorul, ca Eliade, recunoaşte această calitate a lui Lovinescu, dar cade, totuşi, în capcana altor bănuieli: �Am regretat totuşi că n-am frecventat cenaclul "Sburătorul", deşi îl cunoscusem pe Eugen Lovinescu şi stam adesea de vorbă cu el, la Montaureanu sau în librăria "Alcalay". Cum E. Lovinescu citea tot, citise şi cărţile mele, dar bănuiesc că mă aprecia mai mult ca om de cultură şi gazetar decît ca romancier" (Memorii).
Este simptomatic felul în care relaţia text literar-opinie critică afectează relaţia personală literator-critic; am urmărit-o în cazul lui Liviu Rebreanu şi a lui Camil Petrescu, ambii oaspeţi ai cenaclului, al doilea chiar asiduu.

La Lovinescu se vorbeşte numai de Plicul. Lui nu-i place, dar recunoaşte succesul foarte franc. Are anume rezerve stupide: cinismul etc. L-am repezit puţin.
Casa închisă. S-a jucat prost de tot. Mai puţine ridicări de cortină. Am dat la actori exemplare din Plicul cu dedicaţii (15 aprilie 1923, duminecă).

Cum agendele încep în septembrie 1923, lipseşte replica lovinesciană, de jurnal, la însemnarea lui Rebreanu. Se poate imagina însă, din restul însemnărilor, că ar fi spus şi mai tranşant că teatrul lui Rebreanu este nul. Dacă scriitorul îi poartă pică pentru această rezervă, notează, în schimb, cu cîteva săptămîni înainte, foarte mulţumit: �Înainte de-a pleca de-acasă, la 10 a.m. Lovinescu mi-a telefonat că Pădurea e admirabilă". În ambele cazuri Lovinescu e sincer şi, după cum se vede, nu greşeşte atunci cînd laudă Pădurea spînzuraţilor şi refuză să laude Plicul. Şi din însemnările lui Lovinescu şi din cele ale lui Rebreanu rezultă o anume tensiune între cei doi, datorată în primul rînd diferenţei de perspectivă dintre ei, prozatorul, mai degrabă tradiţionalist, iar criticul modernist �militant". În timp ce Lovinescu pomeneşte, telegrafic, despre inapetenţa şi nepriceperea autorului lui Ion pentru poezie şi, în genere, despre inadecvarea comentariilor sale în cenaclu, Rebreanu ironizează pe larg �teoriile" lui Lovinescu. În ultima zi a lui 1927 îl întîlneşte pe Lovinescu pe bulevard şi-i dedică, în propriul jurnal, mai multe pagini de ironii, între care: �Îşi închipuie că un cuvînt al lui poate să consacre sau să dărîme imediat. Acum e cu "modernismul". Formula lui, care o fi, o crede absolut suverană. Compătimeşte deci pe oricine nu o adoptă fără şovăire". Este limpede că, în subsidiar, Rebreanu se crede inclus între... excluşi, de unde supărarea. Deşi raporturile dintre prozator şi critic rămîn relativ bune, tensiunile dintre ei explică de ce în revista lui Rebreanu, România literară, atacurile împotriva lui Lovinescu sînt destul de frecvente şi de puternice. Cel mai cunoscut porneşte de la des invitatul la cină în casa Lovinescu, Camil Petrescu, şi îl aşază ironic pe critic, încă din titlu, �sub zodia seninătăţii imperturbabile". Transformă deci de la început o calitate într-un defect. Aşa va proceda şi în continuare, în seria de articole publicată sub acelaşi titlu în mai şi iunie 1932. Motivul real? Camil Petrescu e nemulţumit de imaginea sa din Memoriile lovinesciene.

E timpul, acum după ce cunoaştem leşinata capacitate de pătrundere psihologică a d-lui Lovinescu, să ne întrebăm din nou: ce a urmărit în Memorii? Lăsînd la o parte coeficientul de vanitate puerilă al afirmaţiei, rămîne totuşi că ele au scop �de a fixa memorialistic fizionomia vieţii literare din cursul ultimului sfert de veac" (Camil Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, 21 mai 1932).

Era inevitabil ca Memoriile lui Lovinescu de la care porneşte aici Camil Petrescu - subtitlul este Povestitorul de anecdote şi scriitorul - să stîrnească reacţii polemice puternice. Citite astăzi reproşurile lui Camil Petrescu ( mutaţia valorilor estetice, pe care o ironizează, acţionează şi în cazul articolului său) te fac să zîmbeşti. Este o discrepanţă atît de mare între punerea în cauză a adevărului memoriilor şi mărunţişurile aduse în sprijinul afirmaţiei, încît �tragedia" eşuează în comedie. Unul din neadevărurile reparate este, de pildă, că maşina lui Felix Aderca, un Peugeot, ar fi fost greu încercată pe o distanţă scurtă, într-o plimbare pînă la Băneasa, că ar fi aşadar o maşină proastă. �În realitate", corectează Camil Petrescu acest banal element pitoresc din Memorii, �Peugeot-ul lui Aderca a cutreerat mai toată ţara românească, a urcat brav suişurile de pe şoseaua Dîmbovicioarei, a coborît prudent dar fără sfială, pantele repezi de la Bran...". Comicul involuntar continuă şi în corectarea unei scene în care protagonist este el însuşi, cu un pariu, cîştigat, la o încercare �de pahar": că rezistă mai mult la băutură decît un personaj din lumea teatrului. Puse în paralel, povestea spusă în Memorii şi cea corectată de Camil au diferenţe minime. Şi, oricum, subiectul nu merita atîta risipă de supărare. Camil Petrescu nu e totuşi un �trădător" al lui Lovinescu, furia lui e copilărească, uşor naivă şi foarte sinceră. Dovada, în jurnal apar exact aceleaşi obiecţii şi fără surplus de otravă. Ca E. Lovinescu, Camil Petrescu pare a-şi folosi însemnările pentru paginile publicate şi dezvoltate ulterior.
Lovinescu şi-a intitulat revista şi cenaclul Sburătorul. Nu e numai un nume simbolic, sugerînd aripile poeziei, ci şi o înţelegere a faptului că poezia, literatura în genere, poate fi o boală ciudată, asemenea celei date de dragostea �cu zburători". Boala, nevindecabilă, trebuie îmblînzită. Iar E. Lovinescu o face, vorba lui Arghezi, �cu aplicaţie". (Va urma)