Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Maurice Maeterlinck şi „oaspetele necunoscut“ de Sonia Cuciureanu

Reprezentant de seamă al teatrului simbolist, Maurice Maeterlinck se confruntă de la început cu o enormă provocare. Convins că „simbolul nu suportă prezenţa activă a omului”, el crede că diminuarea prezenţei umane în universul scenic este absolut necesară. De aici necesitatea estompării oricărei aluzii la real şi izolarea în lumea inconştientului, a presentimentelor, a coresponden- ţelor misterioase. Tentat iniţial de poezie, Maeterlinck o consideră forma cea mai potrivită universului simbolist, capabilă de a stabili o „o nouă legătură de la vizibil la invizibil, de la temporal la etern.” (v. Maurice Maeterlinck- Théâtre, Préface ,t.I, Fasquelle ed, 1921, p.XVI ). Volumul de versuri Serres Chaudes (1889) este o dovadă în acest sens. Dar spre deosebire de poet, care-şi poate permite să rămână în lumea „ideilor generale celor mai vaste şi mai imprecise” (p. XVI) , dramaturgul trebuie să coboare în viaţa reală pentru a urmări „ ideea pe care şi-o face despre necunoscut” ( p. XVII). În ciuda dificultăţilor cu care se confruntă, autorul crede că se va ajunge şi în lumea scenei, la „acest al treilea personaj, enigmatic, invizibil, dar pretutindeni prezent, ce s-ar putea numi personajul sublim care, poate, nu e decât ideea inconştientă dar puternică şi convingă toare pe care poetul şi-o face despre univers...”( p.XXI). Pe scurt, necunoscutul.
Acest necunoscut îmbracă adesea forma morţii, „prezenţă infinită, tenebroasă, ipocrit activă” (p.X). Primele piese coboară în lumea ei, sacrificând iubirea Melisandei şi a prinţesei Maleine. Inspirat de vechile mituri, de anumite episoade biblice, sensibil la interesul erudit al Parnasului pentru marile legende ale lumii, Maeterlinck le pune în slujba căutării misteriosului necunoscut. Golaud îl ucide pe fratele său Pelléas, asemenea lui Absalom, fiul lui David, asasinul fratelui său Amnon, sau Cain, ucigaşul lui Abel.
Personaj misterios al teatrului simbolist, moartea rămâne mereu într-o invizibilă prezenţă. Ea este Intrusa pe care nimeni n-o vede, dar o simte bătrânul orb, a cărui infirmitate este numai exterioară. Orbirea cea mai gravă, orbirea spirituală, apare însă în Les Aveugles. Conduşi de un preot, ei rămân absolut singuri la moartea acestuia. Orbii din piesa lui Maeterlinck, simbol al omului lipsit de dimensiunea spirituală, îşi descoperă în chip tragic singurătatea. Evadarea din această lume o va încerca mai târziu în L’oiseau bleu, (1908) simbol al fericirii. Accesibilă numai unor copii, Tyltyl şi Mytyl, fericirea înseamnă puterea de a dărui , de a fi bun, de a fi milostiv, şi numai atunci se produce miracolul. Acest teatru al aşteptării este plasat într- o atmosferă de vis, în care locul şi timpul, mereu infinite şi eterne, veghează asupra misterelor greu accesibile.
Dar dramaturgul Maurice Maeterlinck este mereu urmărit de ideea prezenţelor multiple, specifice spectacolului teatral. Chinuit de gândul că teatrul nu poate transmite fidel intenţiile autorului, că între el şi public se interpun numeroşi intermediari, actorii, regizorul, scenograful, Maeterlinck , ca şi alţi teoreticieni ai teatrului simbolist, recomandă, în special, lectura. Ideea nu este deloc nouă, dacă ne gândim la acel „spectacle dans un fauteuil” al lui Alfred de Musset sau la cunoscutul „théâtre en liberté” la care visa Victor Hugo, sigur, din raţiuni diferite, cum ar fi neîncrederea în marele public. Tot acum se impune şi izolarea spectatorului, cufundarea sălii de spectacol în întuneric.
„Le spectateur, voyant les hommes matérialement représentés et des personnages qui s’expriment à peu près dans la langue de ses contemporains, est tenté d’apercevoir sur la scène une anecdote et un individu, non pas l’histoire éternelle de l’homme”. (v. Jacques Robichez- Le symbolisme au théâtre, Paris, L’Arche, 1957, p.50)
Alături de acest teatru al aşteptării permanente, scris într-un stil simplu şi încărcat de poezie, un teatru al liniştii şi al visării, Maeterlinck continuă şi exprimarea directă a opiniilor sale. În 1913 el publică eseul La Mort, ce debutează spectaculos cu afirmaţii categorice, de tipul: „Nu există pentru noi, în viaţa noastră şi în universul nostru decât un eveniment care contează, moartea... ea nu se hră- neşte decât cu spaimele noastre...” ( v. Maurice Maeterlinck- La Mort, Fasquelle ed. 1913, p.3). Autorul consideră că „este foarte probabil ca nimeni în această lume, poate nici în cealaltă , să nu descopere marele secret al universului. Şi oricât de puţin am crede, e foarte bine că se întâmplă aşa... Necunoscutul şi incognoscibilul sunt şi vor fi poate mereu necesare fericirii noastre. În orice caz, eu nu doresc nici celui mai rău duşman al meu, chiar dacă gândirea lui ar fi de o mie de ori superioară gândirii mele, să fie veşnic condamnat să locuiască într-o lume căreia i-ar fi surprins un secret esenţial, şi din care, ca om , ar fi început să înţeleagă ceva” (pp.271-272).
Problema „oaspetelui necunoscut” va fi reluată zece ani mai târziu, în 1923. După ce, în eseul anterior, Maeterlinck era reticent faţă de ideea comunicării cu cei plecaţi în cealaltă lume, noul eseu L’hôte inconnu investighează posibila comunicare cu cei dragi. Aşa cum o spune în Cuvânt înainte, autorul întreprinde „un studiu amănunţit şi cât mai complet posibil despre actualul stadiu al misterului” (v. Maurice Maeterlinck-Oaspetele necunoscut, traducere de Traian Drăgoi, Editura de Vest, Timişoara 1994 , p.7). „Aceste manifestări supranaturale... sunt, mai curând, un fel de intrus ce vine dintr-o altă lume ,un oaspete necunoscut care tulbură destul de viclean vederea noastră satisfăcută în care ne-a îmbrobodit mâna cea hotărâtă şi vigilentă a ştiinţei clasice” (p.9). Maeterlinck abordează problema spiritismului, a presimţirilor, a premoniţiei, a prognozei şi a clarviziunii, ajungând la concluzia că „provenienţa lor este necunoscută” (p. 136). Dar de această dată, apropierea de mister nu mai exclude speranţa. Convins că „nu este adevărat că ştiinţele psihice şi-ar fi spus ultimul cuvânt şi că nu mai avem nimic de aşteptat de la ele” (p. 151), Maeterlinck citează afirma- ţiile lui Henri Bergson, dintr-o cuvântare ţinută la 28 mai 1913 în calitate de preşedinte al Asociaţiei pentru cercetări psihice, în care ideea de ştiinţă capătă dimensiuni mult mai largi. Întrebarea era aceasta: „ce s-ar întâmpla dacă ştiinţa modernă, în loc să purceadă din matematică şi să-şi îndrepte toate puterile spre cercetarea materiei, ar fi început cu cercetarea spiritului...” (p. 151). Concluzia autorului conduce la ideea alianţei dintre „ambele puteri”, subconştientul şi intelectul. Maeterlinck sugerează că acest demers „este cea mai importantă obligaţie a momentului. Oricum, este pentru prima dată – de când există omul – când el înfruntă necunoscutul bine înarmat, după cum, tot pentru prima dată, el a devenit conştient că intelectul său a ajuns pe o culme de unde este capabil să înţeleagă aproape totul şi unde, în sfârşit, poate obţine un ajutor din afară şi poate percepe o voce care nu mai este doar ecoul vocii lui” ( p. 153).
Ideea continuă şi în următorul eseu Devant Dieu, publicat în 1937, un eseu al întrebărilor adresate Creatorului. Maeterlinck admite că toate aceste întrebări, acest spirit de revoltă sunt o consecintă a ignoranţei, a faptului că omul nu ştie mai nimic. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţific, atomic, astrofizic „sunt încă pur materiale deşi emană dintr-o materie în asemenea măsură dematerializată încât par deja spirituale” (v. Maurice Maeterlinck – Devant Dieu, Paris, Fasquelle ed. 1937, p. 250). Dar ele „ne apropie de noi înşine. Ele nu ne spun nimic despre existenţa şi intenţiile unui spirit care se retrage pe măsură ce noi înaintăm. Dar începem să înţelegem că nu ştim; şi a şti că nu ştii este mai important şi mai fecund decât a crede că ştii” ( pp. 250-251).
Concluzia acestui eseu este una a speranţei. Maeterlinck crede că „rezultatul recentelor descoperiri din cele două infinituri este că materia inertă, sub orice formă s-ar prezenta, este la fel de spirituală, la fel de vie ca şi noi; că moartea nu există nicăieri şi că această agitaţie etern frenetică este o enigmă, ca şi prezenţa noastră pe pământ”(p.251).
Alianţa conştientului şi a inconş tientului ne lasă măcar speranţ a, dacă nu a descoperirii, măcar a apropierii de noi înşine şi de „oaspetele necunoscut”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara