Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Maturitatea criticului de Ion Simuţ

Ce înseamnă maturitatea unui critic, prin ce simptome poate fi ea constatată şi când se instalează ea în biografia unui critic? Semnele care ar putea fi luate în seamă comportă şi ele unele discuţii. Când un critic devine o autoritate, când judecăţile lui inspiră încredere, când preferinţele lui din domeniul actualităţii literare tind să se organizeze într-un canon estetic preluat de alţii şi promovat în şcoală, în sinteze, în reprezentările publice ale valorii - atunci putem considera că un critic e matur. Am putea simplifica răspunsul echivalând maturitatea unui critic cu dobândirea autorităţii morale, ceea ce înseamnă capacitate de a influenţa opinia publică în privinţa selecţiei valorilor. Dacă Maiorescu a devenit o autoritate de foarte tânăr, ulterior, în secolul XX, aceasta se dobândeşte mai greu. E. Lovinescu, de la a cărui naştere se împlinesc 125 de ani în această toamnă (la 31 octombrie), a răspuns foarte clar în Memorii (II, cap. XXXIII): o conştiinţă critică se consolidează într-o personalitate pe deplin formată şi respectată numai după 40 de ani. Despre el însuşi, E. Lovinescu credea că a atins maturitatea odată cu elaborarea Istoriei civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-1925), pentru că aici se găseşte cristalizată concepţia sau viziunea lui culturală, articulată sociologic şi politic. Lega această maturizare şi de încetarea revistei "Sburătorul", unde se obligase să scrie articole scurte, implicate în viaţa literară apropiată. Abia desfăşurarea unei largi argumentaţii într-o carte de doctrină îl face să-şi dea adevărata măsură, să poată miza pe spaţiul tipografic de largă respiraţie. Un simplu articol de două pagini, o succesiune de enunţuri eliptice, se transformă într-o sinteză în trei volume, beneficiind de perspectivă şi speculativitate. Propoziţia scurtă, lapidară, concentrată, se modifică într-o frază de "elasticitate medie", cu intenţia de a crea un stil ştiinţific. Neologismul îşi pierde din ostentaţie şi agresivitate. Aceasta ar fi, în autoaprecierea lui E. Lovinescu, faza a patra a activităţii lui critice. A cincea fază (şi ultima) ar fi aceea din Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929, dar mai ales în versiunea restrânsă la un volum în 1937) şi din Memorii (I-III, 1930-1937). Cum criticul făcea aceste aprecieri în volumul II de Memorii, care apăruse în 1932 nu avea cum să se refere şi la seria sintezelor sale despre Maiorescu: monografia apărută în două volume în 1940, apoi T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, publicat în 1943, în chiar anul morţii sale, şi T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944), o privire de istorie literară asupra epocii, rămasă neterminată. E. Lovinescu îşi citeşte fazele activităţii sale din punctul de vedere al evoluţiei stilului. Aceasta e amprenta cea mai semnificativă, simptomul decisiv în stabilirea unei diferenţieri. În a cincea fază de expresie, "cea actuală" (adică din 1932), "respiraţia se lărgeşte progresiv, de la propoziţie la fraza simplă încă, şi apoi se orchestrează în fraza cromatică, articulată în inele solide şi întinsă pe suprafeţe respectabile (...), simţul de compoziţie se menţine şi se dilată până a putea susţine, într-o ordonanţă incontestabilă, construcţii de proporţii neprevăzute - semn irecuzabil de plenitudine şi maturitate". Cum E. Lovinescu a crezut întotdeauna în arta criticului şi a întreţinut în permanenţă opinia că orice critic trebuie să fie şi un artist, pentru el principalul simptom al maturităţii este stilul capabil să construiască o frază arborescentă şi să susţină o "construcţie de proporţii neprevăzute". De criteriul autorităţii nu e vorba, pentru că acesta este constatabil dinafară. E. Lovinescu îşi poate aprecia stilul şi pe acesta îl instituie drept criteriu al maturizării. În alte locuri va mai invoca şi criteriul onestităţii intelectuale, care presupune însă o motivaţie mai subtilă decât aceea evident morală şi oarecum frivolă: să fie sincer în opinia critică exprimată, să spună adevărul în judecăţile sale. Dar care e adevărul despre o carte sau despre un autor? Aici ne pierdem în hăţişurile subiectivităţii. Nu există, în mod onest, decât adevărul impresiei personale, adică al aprecierii subiective a valorii. Din această pricină, una banală (desigur), E. Lovinescu a considerat multă vreme, în tinereţe, că orice critică este inevitabil impresionistă. Dar să ne reamintim ce s-a întâmplat în biografia intelectuală a lui E. Lovinescu până să ajungă la aceea ce el numea în Memorii (II, cap. XXXIII) faza a patra şi faza a cincea a activităţii sale. Cu alte cuvinte, să vedem cum s-a maturizat criticul şi care este momentul de cotitură al evoluţiei sale. Debutul îl reprezintă foiletoanele din "Epoca", adunate în 1906 în cele două volume de Paşi pe nisip (fază analizată necruţător în cap. X al primului volum de Memorii). Criticul îşi denunţă deficitul de experienţă, ce se manifestă în câteva mari defecte: "diletantismul iritant şi scepticismul ostentativ", alături de mimetismul faguetian al dialogurilor dintre interlocutori imaginari (adesea mitologici), întrerupte de greu suportabile digresiuni anecdotice. Stilul acelor începuturi i se pare dezastruos şi de aceea volumele Paşilor pe nisip nu vor mai fi reeditate de către un autor ce aproape îşi detesta această primă fază, acuzată de "prolixitate, ton discursiv, anecdotism spiritual şi cordialitate plebee". Exista însă o şi mai gravă deficienţă care submina această critică juvenilă: "relativismul estetic s-a amestecat în lumea concretă a micilor certitudini, anulând inoportun principiul de autoritate al criticei". Elementul dramatic era spiritul polemic, implicat în controversele cu Nicolae Iorga. Timid de felul său, E. Lovinescu se miră de curajul acestui bovarism al polemicii, declanşat împotriva unei "autorităţi aproape dictatoriale", dar consideră, pe bună dreptate, atitudinea sa antisămănătoristă absolut necesară, ca manifestare a unui spirit de independenţă: "critica nu suportă complezenţă şi tranzacţiune". A doua fază a criticii lovinesciene (analizată în Memorii I, cap. XVI) corespunde epocii pariziene (1906-1910) şi colaborării la "Convorbiri critice", materializată în primele două volume de Critice, în prima lor versiune (1909-1910), căci ulterior vor fi rescrise în funcţie de alte exigenţe. "Relativismul temperamental" se extinde şi se accentuează. Apare o nuanţă de ironie şi detaşare, sub influenţa lui Anatole France. Deci criticul schimbă un maestru al impresionismului francez (pe Faguet, idolatrizat în prima fază) cu altul. Arta formei dialogale a criticii se perfecţionează, dar nu aceasta va fi drumul agreat la maturitate de E. Lovinescu. Să reţinem principalul reproş adus acestei critici fanteziste, blând-ironice, mizând exclusiv pe calităţile ei artistice, căci aici stă sâmburele schimbării din etapa următoare: "O astfel de critică se detaşează aproape cu totul de la sensul strict al criticei şi se consideră ca o artă care, aşa cum e realizată, mai mult sub semnul graţiosului, privită cu obiectivitate, nu mă mai satisface nici prin convenţionalul ei edulcorat, nici prin lipsa ei sistematică de idei generale - lipsă, de altfel, voluntară, ieşită din convingerea fermă că ideea generală reprezintă elementul caduc, pe când expresia, arta, dincolo de adevărul controversat, e singurul lucru ce poate rezista". Iată deci marele defect al tinereţii: confundarea criticii cu arta, având drept consecinţă repudierea ideilor. Viciul nu putea veni decât dintr-un impresionism împins la excesul de artă, care însemna astfel negaţia criticii, prin blocarea funcţiilor sale majore: de a vehicula sau de a produce idei (pe de o parte) şi (pe de alta) de a susţine judecăţi estetice. Aşa cum practicase până atunci E. Lovinescu impresionismul, fie sub influenţa lui Faguet, fie sub influenţa lui Anatole France, oricâte satisfacţii artistice i-ar fi dat în sensul gratuităţii, adică al expresivităţii, risca să se complacă în sugestivitate şi ambiguitate (virtuţi simboliste pe care le căuta), adică într-o critică fără ideaţie, fără direcţie şi fără verdict. A merge mai departe cu profit creator în domeniul criticii presupunea o reevaluare a impresionismului temperamental, foarte potrivit melancoliei şi sentimentalismului său moldav. Desigur, nu trebuia să cadă în cealaltă extremă, adică să devină un simplu purtător al unei ideologii literare sau sociale, dar nici nu se putea menţine în afara ei. Echilibrul noii soluţii însemna a adopta o cale de mijloc, pe care criticul o găseşte printr-o nouă concepţie asupra artei, concepţie care se răsfrânge decisiv şi asupra modului de a înţelege critica: "arta începe precis din momentul speculaţiei personale, nu numai în domeniul expresiei, cum se crede, ci şi în domeniul ideaţiei, iar artistul intră în rolul funcţiunii sale abia în clipa în care caută şi, devreme ce e artist, şi găseşte nu numai imagini noi pentru noţiuni vechi, ci şi avântul necesar pentru zborul planat al speculaţiei intelectuale". Secretul evoluţiei şi al transformării e deci găsit în convingerea nouă că "arta reprezintă o speculaţie, aplicaţia unei ingeniozităţi personale, nu numai la formă, ci şi la fond". Critice-le anilor 1906-1910 au această carenţă ce părea insurmontabilă: "ceea ce le lipseşte şi le degradează chiar până la neviabilitate e numai lipsa ideilor generale, element noţional pe care, în acel timp, îl credeam caduc, şi, deci, dăunător, pe când, în realitate, constituie un punct de plecare indispensabil creaţiunii artistice". Din păcate şi astăzi destui exegeţi înţeleg lovinescianismul prin această reducere la impresionismul primelor două etape din evoluţia criticului. Maturizarea lui E. Lovinescu se petrece în cea de-a treia etapă (1914-1924), descrisă pe larg în al doilea volum de Memorii (în capitolele III-VI). Pregătirea o reprezintă campania de revizuiri începută în anii neutralităţii României, 1914-1916, în revista "Flacăra" şi continuată ulterior, după război. Acţiunea polemică lovinesciană cuprinde atât revizuiri ale junimismului (Maiorescu, Caragiale, dar şi Eminescu; Creangă şi Slavici nu sunt luaţi în seamă), cât şi revizuiri ale literaturii de la cumpăna secolelor (Gherea, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti etc.). Atitudinea negativă este dublată de una pozitivă: constituirea grupării "Sburătorul" şi susţinerea direcţiei modernismului, promovat la început sub forma "poeziei noi". Are loc, prin efortul uriaş al lui Lovinescu, reconstrucţia radicală a imaginii literaturii române, atât în tradiţia cât şi în prezentul ei. Ca să o remodeleze, a trebuit însă să se modeleze în primul rând pe sine. Temperamentul placid, inhibiţia la nou, melancolia, sentimentul zădărniciei, conservatorismul de sorginte moldovenească sunt înlocuite de spiritul polemic, deschiderea modernistă, activismul, promovarea decisă a valorilor şi liberalismul de anvergură europeană - auto-impuse pe cale raţională, ca iniţiative ale "omului deliberativ". Maturizarea înseamnă substituirea impresionismului graţios sau sentimental-ironic, refractar la idei, cu o critică speculativă, severă în aprecieri şi inventivă în construcţia ideatică. Ideologizarea criticii în sensul revizuirilor, al sincronismului european, al modernismului şi al liberalismului devine o contrapondere absolut necesară la impresionismul senzorial, lipsit de orizont. Inevitabil, fraza devine mai arborescentă, expresia mai abstractă, moderat neologistică, mai tehnică. Intelectualizarea aduce "dogmatismul formal". Iar toate acestea împreună înseamnă maturitatea criticului, un fenomen complex, deopotrivă psihologic, estetic, intelectual, moral şi stilistic, rezumabil în învăţătura că nu poţi schimba (sau măcar percepe) mersul înnoitor al literaturii fără să te schimbi tu însuţi.