Între un balcanism blamat, dar savurat, şi un Occident admirat, dar ţinut la distanţă, lumea din Craii de Curtea-Veche nu se hotăreşte niciodată.

"Străbătui iar şiragul de saloane unde între toate florile afară de cele fireşti, dăinuia ca îmbălsămat, cu Olimpul său sulimenit şi pastorala sa dulceagă, veacul galant. Dar, în cel mai împodobit dintre ele, contrastînd viu cu minunile de gingăşie ce se aflau acolo, răsărea posomorît, din umbra unui colţ, chipul unui om cu o stirpe cu totul alta decît a acelora, bărbaţi şi femei, ce-şi surîdeau viclean sau galeş din cadre. Mă reţinu. Asemănarea sa cu Paşadia era aşa desăvîrşită că s-ar fi zis că era chiar acesta, mai tînăr numai, costumat în urîtul port boieresc de acum o sută de ani.

- E străbunicul meu, zise Paşadia. Fiind din familie singurul pentru care am simpatie nu i-am ars ca celorlalţi portretul. Fu un Bergami. Mîndreţea lui, aureolată de prestigiul ce înveşmîntă în ochii femeilor pe aceia care au ucis, îl făcu să treacă de la coada butcei Domniţei Ralu, la dînsa în pat. Primi drept plată Măgura şi topuzul armăşiei. Cum vezi dar, surceaua n-a sărit departe de trunchi şi cred că şi starea sa sufletească trebuie să fi fost la fel cu a mea pentru ca el, în floarea vîrstei, să fi lăsat, cu ştirea lui, să fie otrăvit. Portretul acesta e unul dintre puţinele lucruri ce-mi aparţin, restul e tot cu chirie."

Personajul căruia Povestitorul îi descoperă cu uimire desăvîrşita asemănare cu un străbunic a cărui istorie o află de îndată e inconfundabil: Paşadia Măgureanu. Portretul străbunicului a reţinut de mai multe ori privirea criticii, o singură dată pe cea a Povestitorului.

"Fu un Bergami", spune Paşadia privindu-şi străbunicul şi sonoritatea numelui ar trebui să surprindă auzul cititorului şi să-l mire pe Povestitor la fel de mult ca asemănarea portretului cu Paşadia. Pentru a ne reprezenta corect scena trebuie să vedem două personaje aproape identice. Unul mai tînăr, cum repede observă Povestitorul. Şi o altă diferenţă, oarecum simetrică. Cel de dincoace de portret poartă haine europene - nemţeşti li se spunea totdeauna în epocă, însă Mateiu Caragiale nu foloseşte niciodată cuvîntul - şi un nume oriental. Celui de dincolo de portret, îmbrăcat în "urîtul port boieresc de acum o sută de ani", i se atribuie un nume cu sonoritate italienească. Dacă Paşadia îşi trage numele de la o cetate orientală, cel al străbunicului - ne spune Barbu Cioculescu (Barbu Cioculescu, Studiu introductiv la Mateiu Ion Caragiale, Opere, Editura Naţional, Bucureşti, 2001) - ascunde o poveste occidentală petrecută în anul 1814. Bartolomeo Pergami, Bergami în engleză, a fost curierul reginei Marii Britanii, Carolina de Brunswick, acuzată de legături pe care rangul nu i le permitea cu acest personaj seducător venit la curte. Povestea e şi cea a străbunicului lui Paşadia, dar se petrece în Valahia, locul reginei e luat de domniţa Ralu, seducătorului i se trece sub tăcere vina de a fi comis o crimă cumplită şi primeşte plocon moşia Măgura şi demnitatea de armaş. Calchiată după cea britanică, istoria capătă puternic iz balcanic. Măgureanu, celălalt nume al lui Paşadia, are prin urmare o poveste preaosebită, mîndră şi balcanică.

Dincolo de evidenta coincidenţă, povestea rămîne în roman numai a străbunicului, nu şi a italianului de la curtea engleză, pentu că secvenţa mizează nu pe rezonanţa unei istorii prea puţin ştiute, ci pe ecoul produs de sonoritatea numelui. E între acesta şi portret un vădit contrast, pornind de la portul boieresc al primului dintre Măgureni, căruia i se adaugă lucrurile deja ştiute de cititor. Cînd Paşadia Măgureanu apare în roman, apare, spre deosebire de Pantazi, odată cu povestea evgheniei neamului său. Tot cea a străbunicului, balcanică însă pe de-a-ntregul, fără sonorităţi de Occident: "Se împlinise cam un veac de cînd cel dintîi cu acest nume, la care se adăogase porecla Măgureanu după o moşioară de danie domnească, fugind de undeva, de prin părţile turceşti, ca să scape de ispăşirea unui îndoit omor, se aciuase în Valahia şi ajunsese armaş mare. O tristă faimă supravieţuise omului pătat de sînge ce nu fusese văzut rîzînd niciodată. La veneticul acesta necunoscut, despre care se zvonea că nu îşi destăinuia obîrşia că ar fi fost prea joasă, se întrevedeau tocmai dinpotrivă, trupeşte şi sufleteşte semnele unei înalte stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia, cerbicia şi cruzimea, lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură, semne ce trecu urmaşilor săi carii de nu s-ar fi prigonit între dînşii, dezbinaţi toată vremea, ar fi putut încă dura o casă puternică şi vestită".

Înd descoperă în cel mai împodobit salon al casei lui Paşadia portretul străbunicului acestuia, Povestitorul află pentru prima dată istoria armaşului care a întemeiat neamul Măgurenilor, altfel povestea evocată de Paşadia în acel moment nu ar avea sens. Relatarea de la începutul romanului e prin urmare un caz tipic de prolepsă internă. Se vede de altfel că portretul trupesc şi sufletesc al armaşului e citit de Povestitor în bună parte după semnele portretului din salon. Restul - e chipul lui Paşadia, căci stirpea coborîtoare din armaş, ni se spune, i-a moştenit felul şi firea. Cu această constatare, diferenţele dintre secvenţa de la început şi cea care ni-i aduce în faţă pe străbunic şi pe ultimul dintre urmaşii săi devin semnificative. De la Paşadia, Povestitorul află că armaşul era un Bergami, un italian poate, după rezonanţa numelui. în orice caz, un occidental. Decide însă să-i spună cititorului că armaşul era fugar "din părţile turceşti". "Urîtul port boieresc" ar putea deveni în secvenţa anticipativă, dacă ignorăm polisemia arhaică a cuvîntului, "portul semeţ". Iar numele cu sunet apusean e înlocuit de o "poreclă", luată, după obicei valah, de la numele moşiei. Constatarea primei incongruenţe e însă suficientă ca cititorul să se oprească asupra secvenţei altfel decît vor Paşadia sau Povestitorul. Pe acesta din urmă îl putea uimi, în întîlnirea cu portretul străbunicului, contrastul dintre nume şi costumul boieresc levantin, cam acelaşi peste tot în Balcani la începutul secolului al XIX-lea. Un occidental îmbrăcat în haine levantine, fie şi fugar dornic să se ascundă în aceste părţi, e un lucru destul de rar. Din ce motiv anume, ne lămureşte dispreţul Povestitorului faţă de portul primului dintre Măgureni. Uimirea cititorului ar putea fi şi mai mare, căci el ştie deja (Povestitorul l-a anunţat strategic de la bun început) că străbunicul vine de undeva din Balcani, aşa că surpriza unui nume cu sunet de Occident rămîne, pînă la primele cuvinte spuse de Paşadia, neghicită şi chiar înlăturată ca posibilitate. Odată divulgată originea străbunicului, Paşadia poate fi bănuit de mistificare. Povestitorul, s-ar zice, îl acuză indirect, din moment ce l-a avertizat pe cititor în secvenţa anticipativă de zvonul care îi atribuia veneticului ajuns în patul domniţei Ralu o origine joasă, asupra căreia, pare-se, acesta păstra tăcerea. Cum istoria plăcintarului levantin, maliţioasă invenţie a tatălui, şi a pretenţiilor nobiliare pe care le avea Mateiu Caragiale e la fel de cunoscută ca romanul, lectura personajelor se aşează imediat pentru ochii oricărui cititor atent la contradicţiile dintre cele două fragmente peste lectura vieţii autorului şi mistificarea pe care pare să o încerce Paşadia devine mistificarea încercată de autor în propria viaţă. De altfel, Barbu Cioculescu aduce în discuţie secvenţa portretului străbunicului şi povestea legăturii dintre regina Marii Britanii şi Bartolomeo Pergami, în contextul în care discută viaţa lui Mateiu Caragiale şi "rîvna de a aparţine aristocraţiei într-un moment istoric tîrziu".

Dar dacă Bergami sugerează un nume nobiliar, neîndoielnic faptul se datoreşte uneia dintre cele mai comune prejudecăţi, profund balcanică. Tot ce vine dinspre Occident, şi cu precădere dinspre anumite zone ale sale, e pentru balcanic de o superioritate evidentă, de netăgăduit, şi prin urmare orice nume de acolo poate căpăta, rostit într-un anume fel ("un Bergami"), rezonanţe nobiliare. Sigur, cu excepţia celor cîteva, clasice şi arhicunoscute, de valeţi, cameriste şi ţărani naţionali. Poate pe această prejudecată mizează şi autorul, şi Paşadia, dar sonoritatea numelui Bergami e pînă la urmă înţeleasă de Povestitor ca o iluzie acustică din moment ce îi atribuie lui Paşadia alte origini decît cele sugerate de acesta.

Să lăsăm la o parte ipoteza, prea puţin plauzibilă, că Paşadia foloseşte numele Bergami ca pe un nume comun şi să mai remarcăm că nici Pergami, nici armaşul Măgureanu nu au ascendenţă nobiliară, deşi ambele istorii, cea din roman şi cea care a fost modelul ei real, se petrec la curţi înalte. Rămîn actanţi importanţi, însă cel mai probabil umili ca origine. Despre primul, Barbu Cioculescu ne spune de altfel cu certitudine că a fost curier, despre celălalt, Paşadia nu ne dezvăluie nimic, aşa că cititorul e liber să creadă în zvonurile pe care Povestitorul i le-a adus deja la ureche. Contrastul dintre prolepsă şi secvenţa la care trimite nu vine din infirmarea nobleţei de neam a personajului. E adevărat, Povestitorul dă glas zvonurilor despre originea plebee a celui dintîi dintre Măgureni, dar Paşadia nu a afirmat niciodată contrariul. Mai degrabă negată, nobleţea rămîne sub pecetea incertitudinii şi a ambiguităţii. Pasajul care îi pune faţă în faţă pe cei doi Măgureni de la începuturile unor veacuri diferite e înţeles ca o afirmare de titlu nobiliar dintr-o simplă prejudecată, cultivată de critica pregătită să găsească în viaţa personajelor viaţa autorului. Obişnuinţă de lectură pe care, aici, textul nu o susţine. Disonanţele dintre relatarea Povestitorului de la început şi cea a lui Paşadia - care, în fond, e tot a Povestitorului - se reduc la una singură. Cea care îl opune pe balcanic apuseanului.

În fragmentul de la începutul Crailor unde Povestitorul spune istoria lui Paşadia, cititorul găseşte în scăpările de condei ale acestuia mai multe frînturi de poveste decît află Povestitorul de la Paşadia în secvenţa care îi aduce în faţa portretului armaşului. Fie şi numai faptul că e vorba de un "îndoit omor", în timp ce Paşadia abia sugerează ideea de crimă. Cum nu ştim mai nimic despre el, l-am putea bănui pe Povestitor stăpînit de curiozităţi balcanice, săpînd după trecutul lui Paşadia, în nici un chip însă în ipostază de detectiv de roman occidental. Şi nu e vorba de o prejudecată de lectură, ci de căile pe care romanul le lasă deschise către libera speculaţie. înlăturînd încă o dată ipoteze neverificabile şi speculaţii, să aducem în faţă textul cu propriile contradicţii, într-o manieră poate prea tehnic-detectivistă, care i-ar supăra din plin pe mateini, din moment ce profanează un text a cărui savoare vine şi din ambiguitate. E doar provizorie tehnica aceasta şi convinsă de propriile limite.

Portretul armaşului, cititorul îl zăreşte de două ori. Odată la început, cu ochii Povestitorului, mai înainte de a afla că acesta l-a văzut la Paşadia. A doua oară la Paşadia, tot cu ochii Povestitorului, cînd portretul e Paşadia, cu amănuntul, aparent neglijabil, al portului diferit şi al vîrstei mai tinere. în această ultimă secvenţă, Povestitorul surprins de asemănare încearcă să spună totul despre chipul marelui armaş printr-o singură frază: "Asemănarea sa cu Paşadia era aşa desăvîrşită că s-ar fi zis că era chiar acesta...". E invitat cititorul în acest fel, cu doar cîteva momente înainte de a afla numele străbunicului, să-l vadă: "De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume pînă în vărful unghiilor." Imaginea e a lui Paşadia şi ne întîmpină la primele pagini ale romanului. Neîndoielnic, cititorul reuşeşte să-l vadă pe Paşadia în acelaşi fel, odată cu Povestitorul, atunci cînd acesta pătrunde în fostele case ale Zincăi Mamonoaia (ce nume balcanic!) pe care Paşadia le transformase într-un tărîm al civilizaţiei apusene, al "veacului galant" şi unde, în cel mai împodobit (să fie o sugestie a balcanităţii izolată în inima unei case prin excelenţă apusene?) dintre saloane se află portretul străbunicului. Dacă va reuşi cititorul să-l vadă şi pe primul dintre Măgureni aşa cum i-l prezintă Povestitorul, după chipul apusean al lui Paşadia, atunci Bergami va suna occidental, dar nu fals, căci surpriza sonoră e anticipată vizual.

Prima imagine a lui Paşadia în roman e interpretarea, citirea semnelor de pe chipul său de către povestitor: "Ce frumos cap avea to-tuşi! într-însul aţipea ceva neliniştitor, atîta patimă înfrînată, atîta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu glas tărăgănat şi surd, se desprindea, cu amărăciune, o adîncă silă." E un chip nobiliar, adus în roman parcă dintr-o pînză a Renaşterii italiene. Că e vorba de un portret apusean, confirmă imediat Povestitorul în fragmentul deja citat ("De o sobră eleganţă... rămăsese apusean"). Putem, cu oarecare îngăduinţă, privi pasajul acesta tot ca o prolepsă. Portretul conturat de citirea semnelor chipului apare ceva mai încolo, dar chipul e cel al străbunicului, în secvenţa care, la rîndu-i, o anticipează după cum am văzut, pe cea din salonul împodobit. Să reluăm textul, odată cu precizarea că el pare o interpretare a semnelor de pe faţa primului Măgurean, aşa cum l-a văzut Povestitorul în portretul din salon şi cititorul încă nu-l cunoaşte: "... se întrevedeau tocmai dinpotrivă, trupeşte şi sufleteşte semnele unei înalte stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia, cerbicia şi cruzimea, lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură...". Ştim deja că primul şi ultimul dintre Măgureni seamănă pînă la indistincţie. Mai înainte de a vedea aceasta în salonul casei lui Paşadia, către sfîrşitul romanului, cititorul are şansa de a întrezări asemănarea în aceste două portrete, ale căror semne par a trăda aceeaşi fire.

Şi totuşi. O mare parte a portretului lui Paşadia de la început se regăseşte în primul portret al străbunicului, dar nuanţe de cuvinte fac din ultimul altceva decît chipul urmaşului: cerbicia şi cruzimea, lenea, semeţia... Suficiente ca portretul să nu mai fie unul apusean. Pe străbunicul Măgureanu, chipul îl trădează a fi balcanic. Cititorul va primi pe deplin confirmarea, ca şi în secvenţa portretului urmaşului Măgureanu, două fraze mai încolo, de data aceasta prin legea sîngelui, atît de frumos şi cumplit invocată încît cu uşurinţă se uită că e vorba, de fapt, despre cel mai obişnuit clişeu care defineşte Balcanii - amestecul de naţii: "Femeile ce slujiseră de matcă - greaca ursuză şi sanchie clocindu-şi cu gura încleştată lunga dambla între hîrdaiele de neramzi şi de gazii, sîrba haină şi dîrjă care, pe patul morţii, scuipase grijania în barba popii şi-şi dase sufletul blestemîndu-şi copiii, braşoveanca zăcaşă şi făţarnică roasă de schiros şi de pizmă - înveninaseră mai mult acel sînge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi de beteşuguri, dar ascuţiseră totdeodată şi deşteptăciunea celor născuţi dintr-însul, acea stearpă deşteptăciune, nesănătoasă şi ea poate, care atinsese o aşa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă."

Vlăstarul cel din urmă e craiul Paşadia, cu "nimic balcanic, nimic ţigănesc" ne asigură Povestitorul într-alt moment al romanului, exact atunci cînd nimic nu sugera vreunul din cele două cuvinte. Se cuvin tocmai de aceea explicate. Tigănesc la Paşadia nu putea fi decît prieteşugul de neiertat pentru Povestitor cu Pirgu. Există în craiul Paşadia o latură mereu ascunsă în roman pe care doar acest prieteşug o aduce cumva în faţă, lăsînd să se bănuiască o înclinaţie către mizerie şi decădere, altminteri de exclus. Neîndoielnic, nepotrivitul şi urîtul prieteşug cu Gorică îl neagă clar Povestitorul atunci cînd spune "nimic ţigănesc". Cuvîntul revine, de altfel, tocmai cu referire la Pirgu. Balcanic - cuvîntul ca atare - nu apare decît o singură dată în roman, în această exclusivă negaţie legată de numele lui Paşadia. Balcanică putea fi la acesta în primul rînd ascendenţa. Şi e una întunecată, cu sînge bolnav, afurisită să nu se poată smulge din Valahia, credincioasă legii vechi de stricăciune orientală, pe care credinţa şi istoria neamului Paşadiilor a găsit-o de la bun început neprielnică şi învrăjbită împotriva lor. La o privire înapoi redescoperim portretul primului dintre Măgureni: balcanic îi e portul, a balcanic îl ghiceşte după semnele chipului Povestitorul, balcanică e şi istoria ce-l aduce în patul unei domniţe din Balcani. De acest cuvînt se teme Paşadia atunci cînd, în faţa portretului străbunicului, Povestitorul descoperă atîta balcanism. Şi, cu sonoritatea unui singur cuvînt, Paşadia încearcă să păcălească soarta potrivnică şi să-l nege: "Fu un Bergami." Şi Povestitorul acceptă jocul: urît era portul boieresc de acum o sută de ani şi "nimic balcanic" la Paşadia. Nu haina îl face pe om, nici firea trădată de chip sau povestea vieţii, ci numele, aşa că Paşadia încearcă cel mai comun dintre jocurile care păcălesc soarta potrivnică: schimbarea numelui. Jocurile lui Mateiu Caragiale sînt mai degrabă comune, decît ezoterice. Dar sînt bine jucate. Străbunicul devine apusean. E trucul pe care, de această dată mărturisit deschis în spovedania către Povestitor, tot ca să păcălească o soartă potrivnică, îl joacă alt crai care îşi schimbă numele: Pantazi.

Şi totuşi Paşadia păstrează portretul acesta balcanic cu veneraţie, singură amintire pe care nu vrea să o ardă în foc. Gesturi simultane, profund contradictorii. E, dintre toate, definiţia cea mai "reuşită" a Balcanilor, scăpată de clişeizare, deşi Europa a folosit-o de la bun început: balcanicii, întotdeauna contradictorii. Rămîne Paşadia apuseanul demn în port şi vorbire? Cu siguranţă, da. Confruntarea textului cu textul ne-a adus de unde am pornit.


între un balcanism blamat, dar savurat, şi un Occident admirat, dar ţinut la distanţă, lumea Crailor de Curtea-Veche nu se hotărăşte niciodată.

Cititorul care mai sus a sesizat contradicţiile textului e unul atent. Mult prea atent, pentru că portretele şi textul trebuie privite complice, cu coada ochiului, în toată splendoarea echivocului lor. Ar putea însă încerca un joc: să vadă nu doi Măgureni în scena din salonul împodobit al casei lui Paşadia, ci unul singur, aşa cum îi arată chipul şi cum îi vede Povestitorul. Simetria simplă formulată la început (nume oriental - port apusean, nume occidental - port levantin) se topeşte în echivoc. Acelaşi gest, acelaşi chip sînt, în acelaşi timp, profund balcanice şi profund opuse balcanităţii prin ţinuta lor apuseană. Sau, pe rînd, balcanice şi apusene, fără a schimba însă nimic. în fond acelaşi chip, cînd balcanic, cînd apusean, poartă două nume - Paşadia şi Bergami.