"Frăr milă, de la o sută de pagini
la şaptezeci"

Dora Pavel: Dragă Matei Vişniec, presupun că mulţi dintre fanii pieselor tale nici nu ştiu că ai început prin a scrie poeme. De cît timp scrii teatru? S-au adunat nişte volume...
Matei Vişniec: Iată că au trecut mai bine de 30 de ani de cînd scriu teatru! Cîte piese am scris în acest timp? Nu ştiu. Nu le-am numărat niciodată în sensul matematic al cuvîntului. Dar în ritmul de cîteva piese scurte şi una lungă pe an, trebuie să se fi adunat ceva.
D.P.: Le-ai scris uşor? }i le aminteşti pe cele care te-au chinuit?
M.V.: Pe unele nu le-am considerat reuşite şi au rămas în sertarul meu plin de încercări, de crochiuri literare, de fişe, de materii prime pentru alte exerciţii în cîmpul ficţiunii. La unele piese am lucrat mult timp, le-am scris şi rescris de mai multe ori. Aşa s-a întîmplat cu Trei nopţi cu Madox, o piesă pe care am scris-o "în crochiu", prin 1985, la Bucureşti, şi i-am dat forma definitivă peste zece ani, la Paris. Angajare de clown este o piesă pe care am scris-o în 1987, înainte de a pleca din România, şi am rescris-o la Londra, reşlefuind-o doar puţin. Artur Osînditul a fost scrisă prin 1984. Ea mi-a ieşit, la ora aceea, prea stufoasă, prea încărcată. Un an mai tîrziu, am redus-o fără milă, de la o sută de pagini la şaptezeci.
Unele piese mi-au ieşit însă dintr-o suflare, ca dintr-un fel de revelaţie. Aşa s-a întîmplat cu Bine mamă, da' ăştia povestesc în actu' doi ce se-'ntîmplă-n actu' întîi.

Brother, Compaq,
Packard Bell, Tochiba...

D.P.: Bănuiesc că acum, la Paris, lucrezi pe computer. Pe vremuri, însă, în România, aveai alte "unelte" de scris.
M.V.: În Franţa, am continuat să scriu poeme în româneşte şi piese în limba franceză. "Uneltele" cu care scriu s-au perfecţionat însă într-un ritm accelerat. Primul meu gînd, cînd am ajuns în Franţa, a fost să-mi iau o maşină de scris electrică. Faţă de cea mecanică, maşina de scris electrică însemna un progres considerabil în ce priveşte calitatea literei imprimate. Imediat, însă, am trecut la alt instrument, ceea ce în franceză se numea "traitement de texte". Un fel de semi-computer, pentru că avea memorie, funcţiona cu dischete şi dispunea de un ecran pe care puteau apărea concomitent vreo zece rînduri. Primul meu "traitement de texte" se numea "Brother". La el am scris seria de module teatrale apărute sub titlul Teatru descompus sau omul pubelă.
Evoluţia rapidă a tehnicii m-a aspirat însă în delirul ei. După "Brother", a urmat un adevărat computer portabil "Compaq", apoi un prim computer de birou, apoi un al doilea, mai sofisticat, un "Packard Bell", apoi un al doilea computer portabil mai sofisticat, un "Tochiba"... Computerele m-au ajutat mult, pentru că aveau această fantastică generozitate de a-mi semnala... greşelile gramaticale şi de ortografie cînd scriam în franceză.

Piese şi peregrinîri: de la doamna Vernescu la doamna Grubach...

D.P.: Care au fost locurile cele mai faste în care ţi-ai scris piesele?
M.V.: Ori de cîte ori îmi recitesc piesele din perioada mea "bucureşteană", îmi vin în minte încăperile în care le-am scris. Între 1976, cînd am venit la Bucureşti ca student la Facultatea de Filosofie, şi 1987, cînd am plecat în Franţa, m-am mutat de cel puţin vreo zece ori. La început, am stat la Căminul de studenţi din Panduri, lîngă Academia Militară. Eram opt băieţi în cameră şi situaţia avea haz. Maşina mea de scris "Erika" de la Rădăuţi îmi lipsea. Scriam versuri şi scurte "drame" absurde pe caiete dictando, după miezul nopţii, în sala de lectură a căminului. Un an mai tîrziu, m-am mutat "la gazdă", nu departe de Panduri, într-un cartier de case, chiar la intrarea în Cartierul Drumul Taberei. Aşa am putut s-o aduc pe "Erika" la Bucureşti şi să trec "pe curat" sute de pagini înnegrite cu pixul şi stiloul.
Prin 1978 însă, m-am mutat într-o cameră de demisol, în plin centru al Bucureştiului, pe strada Galaţi, la doi paşi de Piaţa Rosetti. De la fereastra mea (unică şi mică) vedeam picioarele trecătorilor. Acolo am scris într-o zi (dintr-o suflare) Sufleurul fricii. Gazda mea se numea doamna Vernescu şi din cînd în cînd mă invita în apartamentul ei plin de mobile de epocă, unde îmi oferea cîte o prăjitură. Cum soarele nu intra însă niciodată în minuscula odăiţă de la demisol, am părăsit-o fără milă peste un an pe doamna Vernescu pentru doamna Grubach, care avea şi ea, în acelaşi labirint de la demisolul blocului, o odăiţă de închiriat, dar cu fereastra spre răsărit. În plus, strada pe care puteam privi acum picioarele trecătorilor se numea "Speranţei". Acolo am scris piesa Uşa. Piaţa Rosetti era un loc animat, unde se putea bea o bere sau o cafea, cumpăra un ziar, privi vînzoleala mulţimii. Mai locuiau şi cîţiva scriitori prin preajmă, îl întîlneam, de pildă, din cînd în cînd, pe Mircea Sântimbreanu - înalt, impozant, plimbîndu-se cu un cîine mic şi bătrîn.

...Rîsul lui ßora
şi îngenuncherea lui Nichita

D.P.: Cît timp ai rămas la doamna Grubach? Numele ei pare desprins din piesele tale...
M.V.: Eram proaspăt absolvent, în 1980, cînd m-am mutat în zona Foişorului de Foc, pe strada Lirei. De data aceasta, m-am instalat cu "Erika" într-o mansardă. De la fereastra mea, cînd fumam în picioare, vedeam o mulţime de acoperişuri. Acolo am scris Bine mamă... şi Călătorul prin ploaie. Cartierul îmi plăcea, avea ceva patriarhal, un frumos amestec de case cu curţi şi imobile din perioada modernismului interbelic. În plus, nu departe locuia actriţa şi poeta Ioana Crăciunescu. Casa ei era frecventată, la ora aceea, de crema culturală a Bucureştiului - actori, scriitori, pictori şi, bineînţeles, poeţii, prozatorii şi criticii generaţiei '80 din care făceam şi eu parte... În general, cum terminam o piesă, mă grăbeam să las un exemplar în casa Ioanei, de unde ştiam că va intra pe mîini bune. Şi aşa s-a şi întîmplat. Bine mamă... l-a entuziasmat atît de mult pe poetul Ion Drăgănoiu, încît a dat-o să circule din mînă în mînă în cercul său de prieteni de la Casa Scriitorilor. Îmi amintesc că au mai citit-o, la ora respectivă, Alexandru Paleologu şi Mihai Şora. Filosoful Mihai Şora mi-a şi spus, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, unde-l întîlneam foarte des la prînz, că a rîs citind-o. Un compliment extraordinar. "Am rîs, am rîs", spunea Mihai Şora şi mi-l imaginam pe distinsul filosof singur în apartamentul său ticsit de cărţi citindu-mi piesa şi rîzînd... Rîsul lui Şora mai răsună şi acum pentru mine ca o judecată supremă de valoare. Cineva i-a citit piesa şi lui Nichita Stănescu, în casa căruia mă aflam destul de des, hipnotizat de tot ce se putea discuta şi improviza în jurul Marelui Poet. Într-o noapte, Nichita Stănescu m-a luat pe un balcon, s-a aşezat în genunchi în faţa mea (era unul dintre acele gesturi uluitoare, o specialitate stănesciană, inegalabilă, amestec de teatralitate, revelaţie şi emoţie) şi mi-a spus: "Matei, scrie teatru, scrie teatru, pentru că în teatru totul mai e încă de făcut..." Momentul acesta este încă atît de viu şi esenţial pentru mine încît nu pot să-l evoc prea mult.
D.P.: N-am ştiut că ai peregrinat atît de mult! În orice caz, istoriseşti cu mult farmec. Şi-ţi mulţumesc pentru aceste rememorări cu Mihai Şora şi, mai ales, cu Nichita Stănescu. Sînt la fel de preţioase şi emoţionante şi pentru noi, cei care le aflăm acum pentru prima oară. Ce s-a ales atunci cu piesa ta, care circula atît de "subversiv"?
M.V.: Tentativele unei montări cu Bine, mamă... n-au dat însă nici un rezultat la vremea aceea, adică prin '83, '84, '85. Ion Caramitru n-a reuşit s-o "plaseze" la Bulandra, deşi declarase chiar în presă că dorea s-o monteze. Alexandru Repan i-a citit-o directorului de pe atunci al Teatrului Nottara, dramaturgul Horia Lovinescu, cu intenţia de a-l convinge s-o accepte. Regizorul Nicolae Scarlat a încercat s-o monteze la Piatra Neamţ, dar n-a reuşit decît după decembrie 1989. Faptul că piesa n-a fost acceptată de cenzură nu m-a mirat niciodată: cum să fie acceptată, cînd era vorba de o revoltă pe marginea unei gropi?

"Dreptul la un copac în faţa ferestrei"

D.P.: Să revenim la încăperile prin care ai stat şi la piesele pe care le-ai scris.
M.V.: După momentul Bine, mamă... de pe strada Lirei, m-am mutat la poetul Eugen Chirovici, care avea o mansardă disponibilă într-o superbă casă veche boierească de pe strada Nicolae Iorga. Pentru prima dată aveam dreptul la un copac în faţa ferestrei. Ca să nu mai vorbesc de faptul că eram, practic, peste drum de Casa Scriitorilor. În mansarda de pe Iorga am scris }ara lui Gufi. Au urmat apoi alte peregrinări: în 1985, un apartament într-un bloc delabrat de pe strada Cometei, din nou în zona Foişorului, unde am scris Spectatorul condamnat la moarte. După o inundaţie catastrofală provocată de o bătrînă paralizată care locuia la etaj, a trebuit să fug în pripă şi am împărţit un apartament cu poetul Ion Zubaşcu, la capătul liniei de autobuz 368, pe Drumul Taberei. Dincolo de bloc se întindea... cîmpul. Cît am stat acolo, în primul an fusese cultivat grîu, în al doilea porumb... Deseori mă plimbam pe o cărare care ducea spre niciunde de-a curmezişul acestui cîmp şi inventam situaţii dramatice pentru piesele mele nescrise încă. Acolo, la marginea Bucureştilor, am scris în 1987, Angajare de clown şi Păianjenul în rană.

"Alintat de felurile de mîncare
ale mamei"

D.P.: Toate drumurile tale, aşadar, se învîrteau în Bucureşti.
M.V.: La aceste încăperi ar mai trebui să adaug şi camera mea din casa părinţilor, de la Rădăuţi, unde mă instalam în vacanţe. Era singurul loc unde respiram puţin, alintat de grădina cu flori şi de felurile de mîncare ale mamei. Acasă, la Rădăuţi, am scris Groapa din tavan. Desigur, piesele mele n-au fost inspirate de casele în care am stat, dar ceva din atmosfera acestor peregrinări s-a impregnat în fiecare dintre ele. M-am născut, fără îndoială, sub semnul dorului de ducă. Cu cît îmi simt rădăcinile mai puternice în sînge, cu atît mă îndepărtez mai mult de ele. M-am îndepărtat pînă şi de limba mea maternă, dar poate tocmai pentru a o servi mai bine şi a mă reîntoarce mai îmbogăţit la ea.

"Sunt omul care continuî
sî scrie în cafenele"

D.P.: Iar saltul în Franţa?
M.V.: Franţa mi-a adus nu numai acest acces la tehnică, ci şi altceva, la nivelul ambianţei şi al inspiraţiei: atmosfera inegalabilă a cafenelelor pariziene. Sunt omul care a scris şi continuă să scrie în cafenele. Aproape în orice cafenea, deşi am unele preferate... Vînzoleala din cafenea, spectacolul străzii, starea de imprevizibilitate, conversaţiile care au loc în jurul meu, toate acestea mă inspiră. Ideea că poţi să stai cu o cafea în faţă timp de ore şi ore la o masă în timp ce în jurul tău totul se mişcă te face să te simţi în centrul lumii. Oriunde te aşezi, de altfel, într-o cafenea pariziană, eşti în centrul lumii.
D.P.: Asta înseamnă că ai sau că nu ai tabieturi cînd scrii?
M.V.: Nu am tabieturi atunci cînd scriu. Pînă pe la vîrsta de 35 sau 36 de ani, începeam, totuşi, fiecare "şedinţă de lucru" cu o ţigară şi o cafea. Dar n-am abuzat niciodată de ele şi nici nu mi-au lipsit mai tîrziu, cînd m-am lăsat de fumat şi am redus cafelele la una pe zi. Scriu cu plăcere în orice moment al zilei, pentru că nu-mi permit, din lipsă de timp, luxul să mă leg de anumite cicluri solare. Scriu în orice moment al zilei, al săptămînii şi al anului, deşi prima jumătate a anului nu seamănă niciodată cu a doua jumătate. Cînd reuşesc să scriu o piesă bună pînă pe data de întîi iulie, a doua jumătate a anului devine un fel de premiu pentru efortul depus, mă simt liniştit, mi se pare că anul a fost cîştigat, că în următoarele luni pot să-mi acord mai mult timp pentru lecturi şi călătorii...

Doar pentru o sîptîmânî...

D.P.: Ai avut vreodată sentimentul că o anume carte a ta nu te mai reprezintă? Ai regretat că ai publicat-o?
M.V.: Toate cărţile pe care le-am scos mă reprezintă integral. Chiar şi cele trei volume de poezie pe care le-am scos între 1980 şi 1984 în România, înainte de plecarea mea în Franţa. Este adevărat însă că am avut şi nişte complici extraordinari: Mircea Sântimbreanu, la Editura Albatros, şi Mircea Ciobanu, la Editura Cartea Românească. Practic, aceşti oameni minunaţi nu mi-au cenzurat deloc poemele, iar atunci cînd era ceva "grav" cu adevărat mi-au cerut mai degrabă să scot poemul în întregime. Ceea ce a făcut ca, de fapt, textele pe care le-am publicat să nu fie nici "decapitate", nici diminuate.
D.P.: Te-a îmboldit vreo clipă gîndul de a renunţa la scris?
M.V.: În ce priveşte convingerea că viaţa mea va fi dedicată scrisului, ea s-a format repede, încă de pe la 11 sau 12 ani. O singură clipă n-am simţit de atunci că aş putea să renunţ la scris (decît timp de o săptămînă, cînd aveam vreo 28 de ani, şi am resimţit o puternică pasiune pentru o iubită)...