Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Matei Călinescu despre politică de Marian Victor Buciu

Politicul fusese evitat în România comunistă, vrea să-şi amintească memorialistul Matei Călinescu în dialogul larg, o însumare de capitole alternate, cu Ion Vianu. Rămâne de discutat în ce măsură fusese posibilă sustragerea fără a lăsa urme. Se pare că răspunde chiar el şi într-un fel complicat, dacă nu contradictoriu. În România, tânjea după apolitism, era scârbit de politic, iar acum: „încep să am reacţii şi chiar obsesii politice”, consemnează în jurnal, în 1974. Dar iată ce crede despre putere: „banaliză m ceea ce dominăm (…) banalizăm ca să dominăm”. Urmarea: „nu ne banalizăm şi pe noi înşine?”

Este o înţelegere, precizează, opusă celei a lui N. Breban. Acesta are obsesia puterii, criticul capătă abia obsesia politicului. Un personaj i se pare totuşi de urmărit, îl numeşte plutopicul. Cuvântul de plecare, preluat de la Ihab Hassan, este plutopia. Ceea ce vrea să spună utopia bogatului, un alt tip de bolnav închipuit. E o manifestare kitsch neexplorată, aceasta, a plutopiei, şi din ea îşi face un proiect de o clipă pentru o carte prezumat „fascinantă”.
Şi politicul este larg, nu e nevoie să fie extins, se arată imprevizibil. Recitindu- l într-un mic op pe Mateiu I. Caragiale (2003), descoperă că micul roman Craii de Curtea Veche, despre „decăderea şi moartea unei lumi”, e „foarte actual” politic în România. În cartea despre Culianu şi Eliade (2002), acuză, ipotetic, Securitatea de uciderea celui dintâi, „poate chiar un amator de gnoze şi ezoterisme să fi ordonat sau co-ordonat asasinarea lui Culianu”. Eliade, notează în marele eseu monografic despre Ionesco (2006), era „un om esenţialmente nereligios şi un naiv politic”. Iar dacă Ionesco respinge legionarismul, o face pentru că e „om de convingeri ferme” şi datorită creştinismului său „profund”. „Anticomunismul lui (Ionesco) era la fel de puternic şi de intransigent ca şi antifascismul lui de altădată”, declară în interviul din „Steaua”, nr. 11, 2007. Iată ce înseamnă imunitatea la ideologii. Nici mimetism de gloată, nici blocarea individuală a gândirii. Doar repere clare şi trainic fixate, fără clătinări experimentale hazardate. Şi e vorba de un creator care atât s-a hazardat cu experimentul limbajului, dar fără a trăda substanţa vieţii interioare şi relaţionale a omului. Un fel de conservator înnoitor, a cărui alternativă avea rădăcini perene, era internă, cu miez, nu pornea din marginalităţi superficiale, frivole, oarbe.
În postcomunism mizează pe monarhism, punând drept gaj propria întoarcere în patrie, dar „trişează”. O declară în 2005 (în „Observator cultural”, nr. 259), reamintind decizia – unui indecis, cum se recunoaşte adesea – de la „începutul anilor ’90”. Nu oferă o explicaţie suficientă. Pare a pune o condiţie de o exigenţă care exprimă un foarte înalt orgoliu. Monarhia nu s-a reinstaurat, cetăţeanul, universitarul, criticul n-au revenit cu totul, ambii s-au întors parţial, la ţară, pentru proprietăţi, unul, la catedră, limbă (scris), altul. O repetă în 2006 (Apostrof, 10), arătând cu degetul spre „«kremlinologii» americani, care şi ei credeau în ireversibilitatea comunismului”, şi considerându-se victima propriei aspiraţii care îl contrapunea pe regele Mihai I comunistului Ion Iliescu. Inaderenţă nu tocmai personală, individuală, la cel astfel rebotezat politic şi, probabil, „popular”. Impredictibilitatea analiştilor politici apare ca un alt alibi ori ca o altă scuză individuală, „profană”, pentru nespecialistul în istorie. Impredictibilitate pe termen scurt şi, mai ales, practică, pentru că-n teorie, ea însăşi lungă, nu?, gândirea nu era unanimă în ungerea eternă a ideologiei statale comuniste. Iată apoi cum îşi deplânge lipsa de protecţie, care nu există nici pentru un ins înţelegător, inteligent, din nou victimă, în alt mod şi în alte circumstanţe, ca generaţia sa culturală din anii 1964-1971, a „dezgheţului” ideologic simulat. Ca (auto)înşelat, el trimite la wishful thinking. Ceea ce înseamnă reverie, dorinţă, gândire pozitivă, chiar pre-gândire, eroare logică, iluzie, fantezie, amăgire, pentru a se fixa în autoînşelare ori iraţionalitate. Fiind vorba, în definitiv, de condiţia „victimei” voluntare a relativismului, a unui anume relativism, întemeiat în indecizie, aproape de oportunism, chiar şi după gesturile de împotrivire.
Pentru a-i înţelege mai mult gândirea politică, mă opresc şi la un mic eseu, Caragiale, politolog, apărut în „Dilemateca”, nr. 1, 6 octombrie 2006. „Una dintre operele lui Caragiale care pot fi recitite mereu, până la învăţarea pe de rost, şi care rezervă surprize la fiecare relectură este farsa într-un act Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea (1880). Forţa extraordinară a acestui text vine din aceea că fiecare replică din dialogul dintre Efimiţa (vocativ: «Miţule») şi Leonida (vocativ: «Leonido» sau, mai generic, «soro», ca în «Ce spui, soro?») e citabilă, încărcându-se de sensuri nebănuite, în contexte politice dintre cele mai variate şi mai actuale. La suprafaţă, piesa rămâne o farsă, dar cînd o citim atent, comicul ei capătă o calitate cumva alegorică. În profunzime, Conu’ Leonida, cum am căzut de acord într-o recentă discuţie cu un mai tânăr prieten politolog care ştie piesa pe dinafară (Dragoş Paul Aligică), este poate cea mai de seamă contribuţie românească, de până azi, la domeniul teoriei politice universale. Afirmaţia poate trezi nedumeriri. Conu’ Leonida, tratat de politologie? Voi adăuga deci că această contribuţie e invizibilă pentru ochiul politologului obişnuit, fie el tobă de carte, dacă e lipsit de puţină imaginaţie. Apoi, ea se prezintă într-o formă neaşteptată, modest ironică, de-o oralitate neaoşă şi înşelător incoerentă. În complexitatea ei, piesa e totuşi de o uimitoare coerenţă.” Lectura, înţelegerea consecutivă îi apar ca infinite, incomplete, fatalmente eronate. Nici puterea de a-l reproduce nu obiectivează înţelegerea textului într-o (re)lectură. Contextualitatea apare pusă înaintea textualităţii. Lectura (activă, nesupusă, chiar tiranică) este aşezată înaintea scrisului. Textul ajunge tratat ca pretext şi post-text. Sensul lecturii, nu al scrisului, ajunge deturnat într-un fel complex şi complicat, con/pre/posttextual, poate chiar extra-textual… Nedumeririle anticipate sunt fireşte provocate. Să fie Conu’ Leonida, care reacţionează la reacţiune, marele politolog român? Produce el discursul teoriei politice de anvergură universală?! Eseistul românoamerican şi D. P. Aligică ajung la un acord, pe care nu ştim cine l-a propus. Prioritatea, şi pentru poeticianul (re)lecturii, nu mai contează, ea e oricum răzbătută de afinitate sau confinitate. Dar să mai citim un scurt fragment: „Politologia pe care o propune Conul Leonida rămâne esenţial pozitivă, optimistă, progresistă, cu rădăcinile adânc înfipte într-o anumită zonă caragialesc- perenă a identităţii culturale româneşti. Ea nu e totuşi străină de un anumit absurd metafizic prin care Caragiale şi Ionesco se înrudesc, dincolo sau dincoace de influenţe, sub semnul unui paradoxal clasicism.” Ce constat aici e multă încredere imanentă, „moderată” de un absurd transcendent… Ar fi şi o formă de mioritism, fabricată de I. L. Caragiale, stigmatizatul, de către N. Davidescu, „ocupant fanariot”. Mioriţa şi Caragiale, şi de ce nu?, atât Caragiale tatăl, cât şi Caragiale fiul, Mioriţa şi oricine… Ca între dramaturgul născut la Haimanale şi cel născut la Slatina, nici nu se mai pune condiţia influenţei, ci doar a alianţei involuntare, ca să nu spun nevoite. Crima „frăţească” în balada (mitul) Mioriţa rămâne totuşi virtuală. M. Călinescu relativizează excesiv comparatismul critic, transformat într-un mod paradoxal, ca să-i reluăm calificativul expus la vedere. Un comparatism, mai exact, clasicist paradoxal. Şi să ne întrebăm: procedează el astfel într-un mod fericit? Să ne amintim cum Kierkegaard vedea în comparaţie nefericire, deci nepotrivire. Şi neadevăr. S-ar putea ricana că e bine găsit? Apoi, această politologie paradoxal clasicistă, literară, devine estetistă. Încă o dată se constată cum imperiul literaturii, ca discurs, anexează totul, inclusiv politica. De aceea ajunge, pentru politicul extrem, suspectă. Româno-americanul ignoră, surprinzător, lipsa de pragmatism a politologiei idealistabsurde a lui I. L. Caragiale, fapt de natură să o denatureze, să-i ştirbească din universalitate. Nu ştim cât de serios glumeşte – expresia este a lui M. Sebastian – lectorul Conului Leonida…, urcat acum pe baricada discursului literar-politologic. Sau cât de glumeaţă e seriozitatea lui, naturală, de bună seamă…


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara