Numărul curent: 51

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Masca transparentă de Cosmin Ciotloş


Niciodată, absolut niciodată, romanul lui Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi) n-a fost citit altfel decât conjunctural. Chiar dacă editat abia acum, la cinci decenii de la confiscare, manuscrisul are deja un trecut subteran, fiind parcurs, la cald, de instanţe când relativ nepărtinitoare, când puternic ideologizate. În principal din cauza acestui manuscris, considerat de autorităţile comuniste o apologie a legionarismului, autorul a fost condamnat, în 1960, la 25 de ani de muncă silnică şi 10 de degradare civică. Povestea se cam cunoaşte, şi oricum e bine rezumată în anexele volumului de curând apărut la Humanitas: prefaţa lui Gabriel Liiceanu şi nota introductivă a Monicăi Pillat fac lumină în pletora documentară de interpretări tendenţioase şi de declaraţii smulse sub tortură. Sigur, şi unele, şi altele trebuie urmărite cu prudenţă. Onestitatea, într-un caz, şi valoarea de adevăr, în celălalt, scapă oricăror garanţii.

Ce să luăm de bun din „concluziile de învinuire" din 10 februarie 1960, redactate dublu deficitar, o dată ca tactică de lectură (replicile unui personaj îi sunt atribuite, în chip rudimentar, lui Dinu Pillat însuşi), o dată ca gramatică („precară" de tot, cum o numeşte inspirat prefaţatorul)? De altminteri, cuvântul „roman" şi tot ce presupune aşa-numitul „pact ficţional" par să-i fie multă vreme străine anchetatorului. Scrisul e, pentru el, exclusiv o formă de propagandă: „În aceeaşi scriere [subl. mea], Pillat Ctin, dezvăluind concepţiile sale şi a complicilor săi în ce priveşte metodele ce le folosesc legionarii, el îndeamnă la acte de teroare despre care arată următoarele [...] În scopul de a elogia şi propaga fanatismul şi sacrificiul legionar în rândul acelora cărora le era destinată această scriere [subl. mea], Pillat Ctin, descriind pe unul dintre căpeteniile legionare, arată [...] Acest roman [subl. mea] străbătut de la un cap la altul de îndemnuri legionare a fost multiplicat şi apoi difuzat în rândurile complicilor săi, în scopul de educare şi instigare la activitate subversivă." (pp. 13-14)

Cu toată absurditatea lui, pasajul n-ar trebui să ne mire. E o mostră tipică de lectură în grilă realist socialistă. Citit în paralel cu cărţile care se publicau în deceniul al cincilea (şi numai cu ele!), Aşteptând ceasul de apoi sună într-adevăr ca un act de insurgenţă. Interzis cu desăvârşire în proză, unde existau doar chiaburi şi sărmani, răi şi buni, examenul de conştiinţă aplicat, hélas, câtorva gardişti utopici, nici măcar convertiţi ulterior, era de natură să scandalizeze. Nu mai continuu. Cum spuneam, sunt fapte de context. Or, dacă ceva trebuie înţeles şi apoi trecut sub tăcere într-o cronică literară dedicată unui asemenea roman, acel ceva e tocmai contextul.

Mult mai interesantă în schimb este declaraţia lui Dinu Pillat despre opinia lui Călinescu în legătură cu Aşteptând ceasul de apoi. Nu e exclus această depoziţie să fie niţel „aranjată" (criticul trebuia să iasă bine, era un apropiat al regimului), dar măcar în câteva puncte ne putem încrede în autenticitatea relatării:

„George Călinescu, căruia i l-am dat împreună cu lucrările mele De la Alexandru Macedonski la Emil Botta şi Liniile de forţă ale romanului românesc contemporan. I-am spus lui Călinescu că i-am adus romanul Aşteptând ceasul de apoi [îi mai vorbise despre el într-o scrisoare, imediat după ce pusese pe hârtie prima formă, n. mea], care poate îl va interesa deoarece până la un punct este similar cu romanul său Bietul Ioanide, apărut în anul 1953, fiecare însă fiind scris în sensuri şi forme diferite [...] După o lună de zile, m-am dus la Călinescu acasă să iau lucrările [...] Mi-a spus că studiile critice le-a frunzărit numai, nu le-a putut citi şi nu-şi poate spune părerea în legătură cu ele, iar romanul l-a citit până la jumătatea capitolului doi şi a spus că nu-i place începutul romanului, deoarece eu încerc săi scuz pe legionari şi să justific acţiunile lor criminale şi teroriste. Mi-a mai spus că mişcarea legionară reprezintă un subiect bogat [...], însă trebuie folosit - în scriere -stilul realist caricatural pe care l-a folosit şi el în Bietul Ioanide." (pp. 29-30)

Ultima propoziţie merită citită de cel puţin două ori. Să nu fi observat oare Călinescu că există totuşi, bine şi multicolor camuflată, o şarjă în romanul discipolului său? E drept, n-a ajuns până la finalul cărţii (unde un medic psihiatru are accese paranoide, desenând pe podeaua ospiciului planuri de dinamitare a Parlamentului), dar orişicât, ce e de remarcat în materie de caricatură ideologică se remarcă destul devreme. N-ar strica să constat şi un amănunt mai puţin evident. Scriind despre extremismul de dreapta, Dinu Pillat nu are în minte, putem fi siguri de asta, numai dreapta. Antitotalitarismul său e funciar şi neconcesiv. Legionarii din Aşteptând ceasul de apoi sunt totodată nişte reprezentări alegorice, pe cale de-a se constitui, ale comuniştilor. Oricum, pe baza aceloraşi documente, aflăm că foştii legionari care au citit manuscrisul nu s-au arătat deloc încântaţi de el. Nu se recunoşteau. Titlul romanului nu e departe, din acest punct de vedere, de sensul cunoscutelor versuri din epigrama lui Păstorel Teodoreanu (şi el, de altfel, anchetat în acelaşi lot Noica-Pillat): „Garda merge înainte/ Prin partidul comunist."

Nici unul dintre protagoniştii care aderă la mişcarea Vestitorilor (cum sunt numiţi în roman legionarii) nu e, dacă citim atent, structural imun la tentaţiile celeilalte extreme. Vasia Voinov de pildă e un anarhist pursânge, pentru care ideologia aproape că nici nu contează. Singura finalitate pe care-o întrevede e crima. Nu întâmplător, el e printre puţinele personaje cărora nu li se poate atribui un model real. În rest, după chiar declaraţiile autorului, Toma Vesper l-ar „indica" pe Corneliu Zelea Codreanu, Sebastian Răutu (foarte interesant nume de împrumut), pe Armand Călinescu, sfârşitul doctorului Rotaru ar corespunde aceluia al vremelnicului lider legionar Valeriu Cristescu.

Prin urmare, două par să fi fost intenţiile lui Dinu Pillat în Aşteptând ceasul de apoi. Cea dintâi, excelent analizată de Gabriel Liiceanu în prefaţă, ţine de construirea unei investigaţii morale de adâncime care să elucideze fascinaţia multora dintre tinerii de bună condiţie intelectuală pentru primitivismul violent gardist. Cei doi fii ai familiei Holban, Lucian şi Ştefănucă, sunt singurii care se pretează cu adevărat, deşi incomplet, unor asemenea introspecţii. Primul, prin torturile cărora le cedează prea uşor, celălalt, prin efortul de abstractizare al unor acte de brutalitate cât se poate de concrete. Cea de-a doua, asupra căreia s-ar cuveni insistat, se referă la denunţarea prin ficţiune a oricărei forme de extremism, cu trimitere directă către cel al prezentului scrierii. (Romanul e început în 1948 şi încheiat în 1955.) Aşa, romanul lui Dinu Pillat urmează să ocupe un loc important într-o posibilă istorie a formelor. Alături de Monica Lovinescu şi al său Cuvânt din cuvinte (unde alegorismul e încă şi mai pronunţat), el anticipează strălucit romanele esopice, cum au fost numite de critică, ale generaţiei unor Ivasiuc şi Buzura.

Ce e admirabil însă la Dinu Pillat e curajul de a construi o ficţiune mai periculoasă decât o mărturie. Masca legiunii peste chipul partidului comunist nu era menită să ascundă trăsăturile, ci, parcă dinadins, să atragă atenţia asupra lor.