Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Masa se răceşte de Nora Iuga

Prin orice uşă am intra
ne aşteaptă hrana, repaosul,
doctoriile: un loc de odihnă.
Stăm la masa de piatră,
în virtutea nenumăratelor oboseli.
Prea multe viespii,
poate faţa de masă e prea galbenă,
un omagiu adus cuţitului, vinului.
Cu cine vorbim, cu ea, cu noi?
Pămînt de flori? Trei linguri?
Nu, o zi fără cărţi.
"Nino č chi si possa gloriare
altro che nelle fadighe."
începe o sălbatecă dezlegare a enigmelor.
Cu un an în urmă şi încă o jumătate
am fost aici. Zăpada nu
scîrţîia sub pantofi,
nu exista zăpadă,
nu scrîşnea sub paşi.
Alte culori ale apropierii şi vîntului;
era încă devreme în an, în viaţa noastră.
Rîndunelele erau mari.

La început sosite la termen, mici, roze,
respirînd în văzduh
şopteau poveşti în jurul patului tău.
Pozele lor, cele ale părinţilor, comicsurile,
filmele ţi-au modelat inima şi
sexul. La început sub arborele de cauciuc
picurînd lapte, trăind în fragmente
într-o limbă, ghemotocit
ca un arici: de la uşă, de la ferestre,
de la burgul cu cavaleri, de la
lacul de argint, de la curţile din Fort Sud
- de pretutindeni venea şi fusese aici
dintotdeauna şi tu ai crescut acolo
înăuntru înalt. Acum scotoceşti în
fotografia veche: Vedeţi uşa albastră modestă
deschizîndu-se odinioară prietenilor
familiară
ca intrarea micului bordel
din copilărie: cu slujnice,
lampadare şi cearceafuri aburinde,
atît de fierbinţi, o oglindă
oarbă te zgîrie;
pe ea cămila oarbă
învîrte cerul orb în jurul fîntînii
ceai de izmă dulce. Mirezme de abator.
încă mai înveţi prin smîrcurile Cartaginei.
Luna pe fruntea cailor
e Baal, mîncătorul de copii,
izgonitorul piţigoiului argintiu
sub nesfîrşitele trombe de ploaie
ale timpului. Visai să pleci
de acolo. Contemplai
marea, vapoarele astea.
Atunci a fost momentul cînd ai început
să ceri plăcere şi un teren sigur sub picioare.
Atît erai de convins de abundenţa,
de neobişnuitul
pe care urma să le cunoşti.
Nu-ţi trimiteai gîndul înapoi.
E august. Broaştele mîrîie la Pool.
Cele mai stridente sînt rîndunelele. Nu
ne place luna asta. Seara diluează
lumina, se înteţeşte. Licuricii
prin tufişuri, lămpile noastre
cu lumină slabă. încă
ne mai citim unul altuia,
liniştiţi, împreună. Cineva
a făcut un foc. Cînd lăsăm cărţile
să ne cadă din mînă, spune, ne va
lua prin surprindere. Nu ne e frică de noapte,
luăm o tabletă ca în spitale,
îi implorăm astfel natura tristă.
Umbrele urcă acum de peste tot,
din cele mai mici crăpături, de la etajele
de jos, de la prichiciul ferestrei, de pe
colinele ce ne-au atins retina peste zi,
de la paşii noştri... ne ridicăm genunchii
spre acele locuri, avanposturile nopţii se află
în trupul nostru neluminat de soare.
"Scurt a fost gustul căpşunii", spune unul,
şi o privim gîndindu-ne la pieptul ei
fără încetare ca la un nume.
"Şi mai departe?" întreabă un altul,
pe care îl iubesc şi m-a decepţionat.
Toţi îl liniştim.
Chinuiţi de aceeaşi sete.
"Şi mai departe?
O, amintirea e încă o parte grozavă
a vieţii, îl consolăm,
şi inima devotată suflării
"Poftim, ia-ţi suflarea",
dintr-o gură.

Pantalonul pe masă îndoit,
urma de gheaţă pe şliţ,
cureaua în şase zbilţuri.
îi atragi atenţia
cizmarului: "Găurile nu costă nimic."
Şi Anna: "Eram atît de transpirată,
nici nu mai trebuia să mă demachiez."
Lucrarea bărbatului: o îngenunchere generală
în faţa părţilor animalice,
întunecat, simplu, atît de complicat,
să le adulmeci aromele, cult cinstit
şi coapsele erau mari,
spinarea solidă, gîtul, pulpele tari
pînă s-a spulberat încrederea în forţa ei.
Au rămas umeri
delicaţi, indiferenţi. Gema
sarea din inel, atît de mică
se făcuse femeia alintată
sub greutatea iubirii tale.
La început,
cu toate reculurile, toate amărăciunile,
era din nou început, semăna cu
o revelaţie: să priveşti cu patru ochi,
să te găseşti din cuvinte pe tine şi lumea închipuită,
să intri în trupul celui pe care-l iubeai.
Mai tîrziu a devenit bărbatul mic cu riduri,
căruia îi dăruise peisajul din vitrină.
Vîrfurile degetelor ei imitau ploaia.
Dogoarea se frîngea în galben şi maro
în jurul hamacului liniştit.
Erorile inevitabile pe care
trebuia să le comitem se aflau deja departe.
Ne eram unul altuia buni, cu membrele desprinse,
inima netezită şi uşoară,
mai întunecată, ospitalieră, masa de piatră.
Rîndunelele tremură istovite
în crucea ferestrei. Puii ţipă.
Adu odată ceva ca lumea! Libelule, păianjeni!
întindem aluatul prăjiturii cu smochine,
din casa de unt, ne gîndim melancolic la tinereţe.
Pe atunci prindeam muşte, acum, nu mai reuşim.
Şi nu doar atît! Vorbim
despre vremea rămasă-n urmă
s-a făcut mare fiindcă a trecut
şi acum ar trebui adunată, salvată
din timp. Poate ştiu oasele:
Sărăcia noastră, aiureala asta
după cine ştie ce nemurire,
gîdiliciul, un rîs deşirat
o viaţă întreagă orientat spre sfîrşit
un rîs deşirat, ridicol.
Drept mulţumire pentru lapte pisica
ne aduce doi pui morţi de rîndunică. Şliţuri
albe, lipite în măşti de puf.
Deasupra greu copăcelul de soc
cu ciorchinii lui negri.
De cîtă vreme
stă aici asfinţitul!
O pală de vînt vine şi se înfoaie
în stejarii neclintiţi. Ne lipim trupurile
de foşnetele nopţii,
siluete de grafit negre, frăgezite.
Vîntul loveşte. O frunză mică moartă
atîrnă de buza lui.
"Şi mai departe?"
Pînă în ultimele spuzeli ale gurii
grappa se-mparte.

"Adunque non schifate mai labore. Io vi
mandero delle mollicole e delle vivande,
como a figliuolo. E voi combatere virilmente."
Şi voi loviţi-vă bărbăteşte. Ce înseamnă
asta? A existat oare ceva
ca "viaţa activă"?
în cercuri de nimeni văzute
în afară de tine şi de semenul tău?
Nimeni nu ştie altceva, totuşi.
Doar pe ecran măzgîlită
de raza electronică.
Imobilizată realitatea
cu pete negre
din război în război pe harta uriaşă
şi pe anunţul ei: Frig în creştere,
Apa îngheţată, învelişul cel mai subţire.

O afacere pe sub mînă.
Te sprijineai de masă, puţine lucruri
acceptau provocările tale
un poem, o prietenie,
o credinţă, textul ăsta fonfăit?
"Realitatea era alta cu
marionetele lui General Motors şi Raţiunea pură.
Cortizon şi Dumnezeul care şi-a luat zborul,
cu Fanon cel viu, cu Kavafis, Yacine.
Totul te-a zăpăcit în sfîrşit.
Deşertul ardea, vapoarele duse-n larg,
scufundate sub povara cenuşii
(în vreme ce tu ai dormit
într-una), sprijinit de cărţi,
cu teatrul sub ţeastă de aici pînă la Marea Neagră:
nerepatriat, călătorit
pietriş stupid în zori dus pe totdeauna
la care se adaugă şi aniversări, comemorări, zile ale morţii,
urme ale pieptului în zăpadă, să fi fost zăpadă?
Enigmă, să nu le crezi ochilor. Dar
proprii tăi peri în urechile proprii,
suportă-i.
Pe viaţă cu lustre gri
sub pictura plafonului cu Daedalus:
acest film care n-a fost păzit,
conservat, vulnerabil, gata să se rupă
ca ploaia curgînd pe pana înmuiată-n cerneală,
marginea sunetului uşor împinsă
ca viaţa ta, rătăcind prin oglinda
cafenelii, a corzilor, ca oasele
bărbatului bătrîn pe cearceaful alb,
mat, dar albastru, dar scînteind la încheieturi
ca un evantai amerizînd: Zborul
are loc curînd. Curînd. Curînd în noapte.
Şi aştepţi în pat,
între tifoane, tomografie, perfuzii,
ziarul împăturit deasupra laringelui,
aştepţi ţeapăn, greu,
anii care înaintează
fără nimic în afară de frica
unui final prematur
dimineaţa, lumina.

La morţi "e terminata la pena ma non
la carita", fiindcă "l'amore mia vi crea, et
l'amore mia vi conserva". Nu-i aşa?
E un tăietor şi chipul cade
şi mîna şi
viespia asta rătăceşte prin ceas,
şi trupul ăsta se face pămînt.
Noi refuzăm discuţia.
Hrana.
Masa se răceşte.
Casă rece
Somn rece
moarte.
Dimineaţă rece, bătrînă
Pe balustrada scării

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara