Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Martie de Gabriela Ursachi


La 1 martie 1906 apare la Iaşi, sub direcţia lui C. Stere şi a lui P. Bujor, Viaţa românească. Se ştie însă că adevăratul ei mentor şi animator a fost G. Ibrăileanu, critic iubitor de maxime şi, după întemeiate demonstraţii într-ale genului, autorul celui mai bun "roman de analiză" apărut la noi (Adela). Născut în 1871, la Tîrgu-Frumos, moare la 10 martie 1936, închizînd perfect arcul jubiliar al Vieţii româneşti. Se împlinesc, astfel, în această lună două date rotunde: 95 de ani de la ivirea - nu fără urmări "de direcţie" în cultura românească - a revistei cu ştaif poporanist şi 65 de ani de la dispariţia ideologului care i-a dat relief şi strălucire. Chiar dacă Ibrăileanu a părăsit redacţia Vieţii româneşti cu trei ani mai devreme, în 1933, întocmindu-şi testamentul literar prin articolul retrospectiv După 27 de ani (ultimele lui rînduri tipărite într-o revistă), numele criticului şi al publicaţiei sale vor rezona la unison, după modelul altei fuziuni de referinţă: T. Maiorescu - Convorbiri literare. Apariţia, la Iaşi, a Vieţii româneşti nu trece neobservată. Dintr-o scrisoare din 13 martie, adresată lui Ibrăileanu de unul dintre primii şi cei mai stabili colaboratori, M. Sadoveanu, reiese că şi la Bucureşti revista a făcut o bună impresie. "Chipul cum e făcută şi cuprinsul o fac să fie cea dintîi revistă europeană de la noi". Nici Vlahuţă, naşul de botez al Vieţii româneşti (probabile nostalgii după Viaţa condusă de el şi ca replică opoziţională la Viaţa nouă a lui Densusianu) nu se lasă mai prejos şi, încă de la al doilea număr, îi scrie "fratelui" Botez: "Hotărît, e cea mai bună revistă din cîte s-au încercat la noi, şi e aşa de interesantă şi de minunat scrisă, c-ar putea să facă cinste oricărei ţări civilizate". Ivită din amalgamul mai multor "isme" empirice şi slab eşafodate teoretic (narodnicism, socialism, naţionalism), Viaţa românească va deveni un nex polemic pentru diversele curente, ideologii şi orientări ce-şi caută febril identitatea sau doar justificarea de a fi. Poporanismul (axul ideologic declarat al revistei), semănătorismul, modernismul şi iar naţionalismul zgîndără şi inflamează conştiinţe autentic patriotice, dar şi zone obscure ale unor temperamente antisemite, xenofobe sau pur şi simplu revolute. Aceste cîmpuri de încrucişare întăresc osatura publicaţiei şi, în timp, o purifică de prejudecăţile unor ideologii nespornice în planul valorii. Ibrăileanu însuşi lasă la o parte avîntul polemic prin care se dovedise redutabil, dar nu fanatic, reiterează idealurile Vieţii româneşti ("înălţimea", "prestigiul") şi publică "literatură de toate neamurile" ("Noi nu sîntem de nici o şcoală"). El reduce explicit teoria poporanistă la "un sentiment" - sentimentul de recunoştinţă şi simpatie "faţă cu ţărănimea", plasîndu-şi opiniile mai ales în planul socialului. Poporanismul nu va deveni niciodată doctrină literară în adevăratul sens al cuvîntului şi nici naţionalismul un criteriu absolut de selecţie. Ibrăileanu înţelege că valoarea naţională a unei opere nu stă în apartenenţa autorului la o anumită naţie, ci rezidă tocmai în măsura în care naţiunea se recunoaşte în ea. "Prin urmare - conchide G. Călinescu - în cele din urmă, profunda estetică a lui Ibrăileanu, sclipitoare de intuiţie şi deloc greşită, se bizuie pe valoarea absolută a artistului". Aprecierea e cu atît mai valoroasă cu cît acelaşi G. Călinescu nu se sfieşte să-l catalogheze pe Ibrăileanu drept "cel mai puţin orator dintre critici" ori să-i demaşte ereziile (de pildă ideea că romanul lui N. Filimon n-ar fi decît un simplu document "secundar ca artă"), ca şi prea lesnea lunecare în sofism. Notabilă apare şi opinia unui E. Lovinescu, critic de forţă cu care Ibrăileanu s-a aflat în perpetuă confruntare, cum că Viaţa românească reprezintă "cea mai bună revistă a acestui pătrar de veac". În jurul Vieţii româneşti au gravitat talente şi s-au cristalizat conştiinţe ale unor tineri ori mai vîrstnici condeieri ai vremii: M. Sadoveanu, Al. Vlahuţă, Spiridon Popescu, Oct. Goga, G. Coşbuc, G. Topîrceanu, I.Al. Brătescu-Voineşti, I. L. Caragiale şi chiar T. Arghezi - pentru a-i aminti, aleatoriu, doar pe cei mai cunoscuţi. Meritul îi revine, în totalitate, lui G. Ibrăileanu. Gingăşia lui sufletească, fina inteligenţă şi subtilitatea unor raţionamente aforistice făceau din întîlnirile "de cenaclu" care se desfăşurau la el acasă şi se prelungeau, uneori, pînă după primul cîntat al cocoşilor, adevărate nopţi de Halima. Metodele lui de persuasiune merg de la bombardarea cu scrisori ori telegrame a scriitorilor vizaţi pentru urgentă colaborare, pînă la plăţi fabuloase: i-a dat lui I. L. Caragiale pentru nuvela Kir Ianulea 1000 de lei, într-o vreme cînd suma depăşea cu mult salariul lunar al unui profesor universitar!
Personalitate nevrotică, cu o structură fobică pronunţată (microbofobia de care suferea trezea ilarităţi în chiar grupul de prieteni), insomniac incurabil (numai gîndul la zgomotul ce s-ar fi putut produce îi alunga somnul), noctambul şi ipohondru, Ibrăileanu a reuşit! A reuşit să-şi adune forţele şi aşa, deşirat, "numai ochi şi barbă", a condus timp de 27 de ani destinele unei reviste culturale de mare prestigiu, care a marcat o întreagă epocă.