Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Martie de Gabriela Ursachi


Atît de mare este pasiunea pentru formă a lui Mateiu I. Caragiale (25 martie 1885 - 17 ianuarie 1936), încît are capacitatea să admire o perfectă întocmire a cuvintelor fără să ia în consideraţie valorile afective "topite" în sensul lor. Remarca îi aparţine lui Tudor Vianu care, într-un articol publicat în Gîndirea imediat după moartea scriitorului, redă o întîmplare relevantă povestită lui de către Ion Barbu. Istorioara - o anecdotă despre Mateiu, ca atîtea altele - îl înfăţişează pe "ultimul Caragiale" nu numai în postura unui om de spirit din speţa umorului rece, dar şi "în actul unei adevărate profesiuni estetice de credinţă". Întîlnindu-l în poarta Academiei Române şi întrebîndu-l de noutăţi, poetul primeşte acest uluitor răspuns: "Vin de la Biblioteca Academiei Române, unde cer din cînd în cînd vechiului meu prieten, domnul Obedenaru, cartea în care se găseşte cea mai frumoasă frază din literatura română". Şi pentru că Ion Barbu insistă în denunţarea preţiosului text, Mateiu răspunde cu seninătate, spre şi mai marea uimire (şi, desigur, încîntare) a interlocutorului său: "Este regula de trei compusă în manualul de aritmetică, pe care am învăţat altădată. Amintirea splendorii ei îmi dă necontenit dorinţa s-o recitesc". Se pare că "splendoarea" regulii de trei compusă stă şi la baza materialului limbii pe care scriitorul îl prelucrează în scopuri vădit estetice. Sorin Alexandrescu observă că frazele lui Mateiu conţin în medie trei propoziţii, de regulă atributive. Întregul text este structurat pe ritmuri duale cu puternice tendinţe spre ritmul ternar, grupul de trei elemente fiind propriu tuturor procedeelor poetice folosite de autor, indiferent că este vorba de nivelul fonetic, morfologic sau sintactic. Cum nivelul fonetic este extrem de bine conturat în scrierile mateine, iar grija pentru sunete, pentru muzicalitate în general este bine cunoscută, trebuie amintit faptul că el era şi un rafinat meloman (între notele lui abundă menţiuni de tipul: "Audiţie la Asociaţia Muzicală" sau "Asociaţia Muzicală se întruneşte la noi", "Concert - Atheneu", Mesa încoronării de Mozart la Catedrala Sfîntul Iosif etc.). Merită amintit, poate, şi amănuntul achitării cotizaţiei de 240 lei la Asociaţia Muzicală, lucru ce ţine atît de pasiunea pentru muzică, cît şi de spiritul său extrem de calculat. Ca şi Nicolae Filimon ori Urmuz, cu ale căror scrieri există incontestabile atingeri pe circuitul semiotic, auzul muzical al autorului Crailor este unul de excepţie. Aliteraţiile, repetiţiile, hiatusurile şi tot ce ţine de "arta fugii" îi stau la îndemînă. O predilecţie există în repetarea literei iniţiale în grupuri de cîte trei cuvinte, fie că sînt note personale sau descrieri ale personajelor. El se plînge în Jurnal că duce "o viaţă frivolă, fadă şi falsă", în timp ce "veninul, veghea şi viţiul" îi mistuiseră trupul lui Paşadia. Craii caută în escapadele lor "larmă, lumină, lumi" (de remarcat aici repetarea nazalei m din corpul cuvintelor, care conduce la sugestii auditive cu ecou în planul semantic: murmurul necontenit al "vieţii care se vieţuieşte"). Marea este şi ea "vie, verde şi vajnică" într-un crescendo silabic de tipul 1, 2, 3, cu tendinţă către infinit prin adăugarea imaginară a unei noi verigi. La "a XLVIII-a aniversare" a zilei sale de naştere, el îşi propune "scheme de funcţionare" sintetizate astfel: "Evadare, emancipare, eclipsă, exclusivism. Recunoaştere, retragere, reprimare, ruptură". Oricît de gratuit ar părea, jocul acesta drag şi moderniştilor lui Ilarie Voronca explodează departe, în straturile de adîncime ale limbajului, antrenînd mişcări tectonice la nivelul semantic. În construcţia "vîntul fierbinte alintă lin clopoţeii argintii şi înclină foile late de pliban" aliteraţia traduce la nivel auditiv clinchetul "clopoţeilor argintii" (onomatopee de mare fineţe). De altfel, Paul Lăzărescu împinge capacitatea sugestiei muzicale a lui Mateiu Caragiale pînă la forţa de a prefigura muzica însăşi. Analizînd fragmentul "Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol, valsul voluptuos şi trist, în legănarea căruia pîlpîia nostalgică şi sumbră o patimă aşa sfîşietoare, că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă", cercetătorul descoperă un ritm interior propriu valsului, prin dispunerea simetrică a atributelor, ca o reflexie în oglindă după schema 1 şi 1, 2 - 1, 2 şi 1. Nu e de mirare că acest scriitor a putut fi considerat simbolist, mai ales că procedeul, profund muzical, apare şi la G. Bacovia, în poezia Alb: "Salonul alb visa cu roze albe - / Un vals de voaluri albe (...) / Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări". Prin repetarea cuvintelor "alb" şi "bal" se produce aceeaşi misterioasă atracţie între cuvinte, într-un fel de fredonare: la, la, la.

Matei Călinescu îl numeşte pe Mateiu Caragiale "aurfaur" (echivalentul lui "orfčvre") şi îl consideră "creatorul unui magnific balet frazeologic". Se pare că în ritmul greu, dens, uleios de lent şi artificial al scrisului matein rezidă acel "farmec straniu", pe care tot Matei Călinescu îl defineşte drept "triumf al voinţei estetice pure".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara