Numărul curent: 42

Actualitatea:
Martie de Gabriela Ursachi

Este Topîrceanu un mare creator de lumi groteşti, joviale; este el măcar un liric maliţios? Sau numai un cronicar vesel?"se întreabă G. Călinescu în Istoria sa, excluzînd din start ultima ipoteză, Criticul trece în revistă o serie de artişti care au ştiut să pună gravitate în comic şi un strop de pietate în caricatură şi, referitor la Topîrceanu, conchide printr-un paradox cu aterizare pe ambele muchii ale flerului critic : "El nu-i niciodată atît de liric încît să fie mare, niciodată atît de facil încît să nu fie poet". Şi, probabil în virtutea aceleiaşi umori care îl determinase să-l includă pe Ilarie Voronca printre "tradiţionalişti", îl plasează pe Topîrceanu în rîndul "moderniştilor". Trece parcă voit peste una din puţinele izbucniri sarcastice ale poetului : "Şi noi facem mallarmism cuţo-vlah, pe care îl numim modernism" (Scrisori fără adresă). Contestat de unii critici ai vremii lui (Iorga, Lovinescu, P. Constantinescu), ignorat în mare măsură de criticii mai noi, George Topîrceanu (21 martie 1886 - 7 mai 1937) rămîne, fără discuţie, un scriitor interbelic extrem de agreat de cititori. Într-un articol despre autorul Rapsodiilor, Demostene Botez îi subliniază popularitatea : "Cred că dl. Topîrceanu are cei mai mulţi cititori. Sînt chiar unii care îl citesc fără să ştie, căci sînt oameni care-i spun versurile pe dinafară, fără să ştie de cine sînt făcute, de parcă s-ar fi născut ca poezia populară". Instalată într-o atmosferă confortabilă de firesc, creaţia lui Topîrceanu se perpetuează mult timp sub forma unui "folclor citadin", cum numai cu scrierile lui Anton Pann ori ale lui Conachi se mai întîmplase. Naturaleţea funciară a rostirii, muzicalitatea versului "jucat" prin combinaţii de rime şi de măsuri, o anume întrebuinţare "înveselitoare" a neologismului fac reţeta unui stil de succes, nesofisticat şi accesibil. Poate tocmai aici, în această accesibilitate fără frontiere sociale, rezidă şi explicaţia îndelungatei colaborări la Viaţa românească - unde Topîrceanu a fost un apreciat secretar de redacţie - ca şi prietenia pe viaţă cu G. Ibrăileanu, mentorul ei. Înfiinţată la 1 martie 1906 (centenarul se cere măcar amintit), revista ieşeană îşi propune un program extrem de ambiţios : să culturalizeze masele şi să convingă de necesitatea unui specific naţional în cultură. Într-un articol retrospectiv intitulat După 27 de ani, publicat cu ocazia retragerii lui de la conducerea revistei, G. Ibrăileanu prezintă particularităţile social-culturale din momentul ei de debut . "În 1906, cînd a apărut revista, situaţia era aceasta : Sus o elită socială care nu cetea decît franţuzeşte. Jos un popor care nu cetea nimic". Convinşi de necesitatea unei culturi care să-i includă şi pe "umiliţii şi ofensaţii vieţii" (formulă sadoveniană cu iz dostoievskian), întemeietorii Vieţii româneşti recurg la "poporanism", un termen cu înţeles mai mult progresist decît estetic. Cu aerul său de "diletant superior" care aspiră la a scrie pe înţelesul cît mai multor cititori, Topîrceanu va fi considerat un colaborator de prima mînă al revistei şi de C. Stere, fondatorul ei de fapt. Preocupat de psihologia rîsului, poetul face însemnări pe studiile lui Bergson, este entomolog de ocazie şi se declară sedus de ideea "cinematografului în relief". Prin acest profil intelectual destul de complex dar oarecum comun în interbelic (să ne amintim, de pildă, că Gib Mihăescu, pasionat de astronomie, studia cerul cu un telescop montat pe acoperişul casei sale), autorul Parodiilor originale îi cucereşte atît pe românii de rînd, cît şi pe cei din clasele privilegiate, oferindu-şi parcă anume operele ca liant cultural pentru un popor "rupt în bucăţi", după cum se plîngea Ibrăileanu. Pornind din Bucureşti, de la umilul post de copist, va ajunge în 1911 în redacţia Vieţii româneşti, schimbîndu-şi pentru totdeauna "locul şi norocul". Cînd, după terminarea războiului din care de-abia scăpase dă semne că ar vrea să redevină bucureştean, criticul îl cheamă la ordine: "Consultă-te bine, i se adresează el îngrijorat, şi scrie-mi confidenţial ce ai de gînd să faci. Te întreb fiindcă de hotărîrea d-tale atîrnă oarecari hotărîri ale mele". Apelul se dovedeşte din nou cu folos. Dacă debutul editorial din 1916 fusese de bun augur, cu două volume deodată : Parodii originale şi Balade vesele, seria de reeditări îl va face atît de popular, încît în 1926 Topîrceanu devine laureat al Premiului naţional pentru poezie. Ascensiunea continuă şi, după un alt deceniu în care-şi publică Migdalele amare (1928), este ales membru corespondent al Academiei Române. La 10 martie 1936 se stinge G. Ibrăileanu, omul cu adevărat providenţial pentru viaţa şi evoluţia artistică a celui mai autentic parodist român. Şi, cu cît cei doi par mai deosebiţi în toate, cu atît mai impresionante sînt dovezile lor de prietenie şi de apreciere reciprocă. "Mi-e tare dor de d-ta şi de Iaşi, atîta spun, fiindcă mi-e ruşine să fiu superlativ în expresiune" - scrie Topîrceanu în aprilie 1918, cînd părea atras de Bucureştiul adolescenţei sale. Iar criticul

G. Ibrăileanu nu ştirbeşte cu nimic din autoritatea judecăţilor lui de valoare, considerîndu-l un virtuoz al condeiului care, într-o limbă literară nefixată, "are instinctul infailibil în alegerea cuvintelor", în timp ce "fraza lui este construită din blocuri, fără pietricele intermediare, înşiruire care caracterizează şi fraza lui Caragiale". Este evident că, cel puţin pe latura ei umoristică, o istorie a literaturii române fără Topîrceanu nici nu poate fi concepută.