Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Martie de Gabriela Ursachi

Dacă în februarie s-au împlinit 55 de ani de la moartea lui Constant Tonegaru, luna aceasta se rotunjesc alţi 90 de la naşterea colegului de generaţie (pierdută? uitată?) Dimitrie Stelaru. De profesie "nomad cronic" şi poet prin vocaţie declamată cu nemodestie: "Îmi plîngă vestalele negre / Trecerea prin fumul şerpilor lumii - / Mai curat decît lacrima / Să mă adun în etern", "îngerul vagabond" Stelaru se remarcă printr-un nonconformism structural atît în viaţă, cît şi în cuvîntul scris. Se naşte la 8 martie 1917, în Segarcea din Vale, jud. Teleorman, într-o familie de agricultori şi se stinge în noiembrie 1971, la Bucureşti. Orfan de părintele căzut pe front, este crescut de al doilea soţ al mamei, "vitreg" în toate sensurile cuvîntului. În 1935 fuge de la Institutul de rit adventist, unde îl înscrisese ca intern zidarul Stoicea, chiar înainte de terminarea anului şcolar. Nu îşi completează niciodată studiile (nu există niciun document de atestare în acest sens), deşi unele legende, cu iz de automistificaţie, îl plasează printre absolvenţii Facultăţii de Litere din Bucureşti. Va citi însă tot ce-i va cădea în mînă, după cum îşi aminteşte un fost companion, poetul Petre Stoica. Devine autodidact şi încă unul prodigios, dacă avem în vedere stilul boemei absolute, extreme, în care se complace, dar şi impresia bună, de "poet cu lecturi", pe care i-o lasă lui E. Lovinescu. De altfel, D. Stelaru rămîne în istoria literară ca ultimul "talent" descoperit şi propulsat de mentorul din Câmpineanu. Acesta, prin prefaţa la volumul Ora fantastică din 1942 (Planetă de poet nou), îl impune decisiv printre numele cu greutate ale epocii literare. Portretul făcut de E. Lovinescu "liliacului speriat" ce-i frecventa cu intermitenţe Cenaclul se numără printre cele de referinţă: "ghem cenuşiuť ochi vegetali, vineţiť poziţie defensivăť atitudine de jivină încolţităť melc căruia i-a căzut calcarul din spate, încordat la primejdiile posibile". Spre deosebire de G. Călinescu, în total dezacord cu "existenţa somnambulică" a stelarului, blamîndu-i cu un secret lustru admirativ "delirul infatuat în ton sacerdotal şi profetic în care tocmai enormităţile sînt graţioase", E. Lovinescu pare a-i înţelege "eterna boemă". Deşi poetul făcuse deja pasul în vagabondaj (poet "al mizeriei, al decăderii"), criticul reuşeşte să-i delimiteze creaţia de "categoria socială pe care unii vor şca elţ să o reprezinte". Are puterea să treacă peste aspectul exterior al vagantului din speţa poeţilor goliarzi (cînd Stelaru îi arată zdreanţa de cămaşă sub trenciul ţinut cu străşnicie pe el, Olimpianul se prăbuşeşte "toate cele opt etaje ale blocului", căci un astfel de spectacol nu mai văzuse niciodată) şi îi detectează, imperturbabil, "capacitatea de expresie lapidară", asociaţiile de "idei poetice personale greu de reconstituit". Criticul merge cu entuziasmul pînă la a-i proclama "versurile de scurtă respiraţie" drept semne ale înălţării spirituale, "pure, fără noroiul vieţii". Că există la D. Stelaru o faţetă lămurită (în sens etimologic) a lumii, a iubirii şi a creaţiei, e de netăgăduit: "La marginea munţilor, unde / Ochii vînturilor cad în mister, / Înaltul, continentul cerului / Larg, fîlfîitor pătrunde. // Tu eşti din toate lumile venită, / Cu fruntea despicată de lumină; / lîngă fluvii şi stepe lunare / cuvintele nasc heruvimi". Dar aceste bucăţi, de "o stranie simplicitate muzicală", vin în contrast cu atîtea altele, virulente, ofensatoare prin chiar adevărul lor crud, nu o dată inavuabil. Poetul o iubeşte pe Olivia (Maria-Maria) "cu dragoste de cîine". Ştim din romanul autobiografic Zeii prind şoareci (dar ce deteriorată şi în răspăr memorie!) că fata este tuberculoasă şi scuipă sînge. Patul pe care îl împart la "Palatul Ştirbei" (nişte ruine de pe Calea Griviţei) e plin de păduchi. Iată acum scena de teribilă frondă, naturalism pur, cu fiorul de silă adînc încorporat: "În dimineaţa aceea m-am trezit lîngă Maria-Maria/ Pe scîndurile patului pline de păduchi şi de sînge/ Şi am sorbit nepăsarea ca pe-o otravă -/ Şi-am scuipat în castronul cu terci". Şi totuşi, inegalul şi cumva inegalabilul D. Stelaru, "ucenic al alcoolului", un fidel al "zeului Abur", el, veşnicul hămesit ce mănîncă ouăle cu coajă cu tot şi-şi trece printre fălci, fără să-i simtă, sîmburii măslinelor primite de pomană, el, zidarul, filosoful, redactorul de presă, hamalul şi băiatul de prăvălie cu ziare sub turul rupt al pantalonilor, el, "poetul de geniu" nu se ştie exact al cărei generaţii (să fie precursor? să nu fie?) scrie o Cîntare a cîntărilor de o copleşitoare duioşie, de o sonoritate limpede, înaltă, cum numai Labiş (dar într-o cu totul altă cheie lirică) mai ştiuse să descifreze din tîlcul primelor iubiri: "Viaţa pe care n-o ştiusem s-a revărsat. Degetele ei în carnea mea au prins rădăcini, au înflorit apoi. Şi-a scos veşmîntul. Devenise lumină. Intra cu braţele albe, cu pletele negre, cu pieptul, în soare. Era soare. Sufletul mi s-a dus în ea. Niciodată n-o să plutească lira stelelor în mări ca ochii mei în ochii ei... Ea vorbea de corăbii cu pînzele aurii, insule neieşite din prunduri vreodată erau sînii ei. Pletele unduiau fum de veşnicie. Ardea tot". Viaţa şi opera lui Dimitrie Stelaru se amestecă în­tr-una şi aceeaşi legendă. Şi pare greu pentru indiferent cine, critic ori cititor, să se ţină de urma hoinarului, mai ales că el singur lansează interdicţii categorice: "Să nu te apropii de sufletul meu/ Cînd sînt plecat" sau diafane avertismente: ŤE atît de înalt visul,/ Că treptele lui au putrezitť".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara