Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Marta Jordan - Cortázar în Polonia – memoriile unei traducătoare de Luminiţa Voina-Răuţ

Pe Marta Jordán, traducătoare a lui Julio Cortázar, ca şi mine, am avut bucuria s-o cunosc la Rodos, în 2009. Întâmplarea face ca atunci, pe malul Mării Egee, ea să traducă un alt autor drag mie, dramaturgul spaniol Juan Mayorga. Din discuţii, ne-am dat seama că foarte multe lucruri ne leagă şi de atunci am devenit prietene nedespărţite. Spre deosebire de mine, însă, Marta Jordan a avut uriaşul privilegiu nu numai de a-l cunoaşte pe Marele Cronopiu, ci şi de a-l însoţi în periplurile lui prin Polonia, de a-i fi aproape câteva săptămâni. În urmă cu un an, Marta a fost invitata mea; o săptămână întreagă, cât a locuit la mine, i-am arătat Bucureştiul şi am vorbit mult despre Julio şi alţi cronopi pe care-i cunoaştem amândouă: Aurora Bernárdez şi Julio Silva. La plecare mi-a lăsat o revistă, în care ea publicase câteva gânduri: nepreţuite gânduri despre Julio, devenite un document excepţional despre un om cum rareori întâlneşti, un om iubit de o lume întreagă. Dar s-o lăsăm pe Marta să vorbească...

Cortázar în Polonia... Cum să descrii acel fenomen literar şi social, atât de ubicuu şi absolut în acei ani ’70 ai „Boom-ului literaturii iberoamericane?” Cum să vorbeşti despre un autor al cărui roman – Rayuela (Şotron) – tradus şi publicat în poloneză în 1968, a marcat începutul „Boom-ului” în ţara mea? Spre a-i defini opera, criticii şi cerecetătorii literari au făcut să curgă multă cerneală în Polonia; ceea ce încerc eu să fac e doar să-i aduc un mic omagiu, evocând câteva amintiri despre EL, amintiri pe care le păstrez însă foarte vii în memorie.
Mai 1975. Am douăzeci şi unu de ani, sunt studentă în anul 3 la spaniolă, la Universitatea din Varşovia. „Boom-ul” literaturii latinoamericane e în apogeu în Polonia: din literatura argentiniană se cunosc deja versiunea poloneză a volumului Armele secrete (1967 - 7000 de exemplare), Şotron (două ediţii, în 1968 şi 1974 – 20.000 de exemplare fiecare ediţie, epuizate imediat), Toate focurile, focul (1969, Ficţiuni, Aleph – Borges, De şaptezeci ori şapte – Dalmiro Saenz, Poveşti cu cronopi şi glorii (1973 – 10.000 exemplare), Ca să te mănânc mai bine – Kieffer, Plan de evadare – Bioy Casares, Noua antologie personală – Borges; 62, Model de asamblat – Cortázar (1974 – 10.000 exemplare) etc. Odată cu operele lui Cortázar, Borges, Saenz, Bioy Casares, Gudiño Kieffer, Manuel Puig şi Eduardo Mallea, se citesc cărţile lui Rulfo, Carpentier, García Márquez, Fuentes, Benedetti, Onetti, Alegría, Arguedas, Scorza şi Vargas Llosa. Editura „Wydawnictwo Literackie” (Editura Literară) din Cracovia scoate o serie de proză latinoamericană în care reuşeşte să introducă în primii cinci ani pe piaţa de carte poloneză 560.000 de cărţi, printre care şi 28 de autori necunoscuţi până la acea dată. În 1971 apăruse o revistă literară „Literatura na swiecie” (Literatura în lume) care contribuise la răspândirea literaturii latinoamericane în Polonia, dedicându-i acesteia primele numere.
Interesul faţă de literatura iberoamericană, accentuat de evenimentele politice de pe continent (mişcarea Tupamaros* în Uruguay, lovitura de stat din Chile) s-a extins şi în cinematografie şi tocmai acestor două domenii le este dedicat simpozionul naţional - organizat de Clubul Studenţesc al Şcolii Superioare Politehnice din Varşovia „Riviera-Remont”, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a creării Clubului de Film „Kwant” – simpozion desfăşurat în perioada 12 – 18 mai 1975.
Am în faţa ochilor un exemplar – dintre cele o mie tipărite – cu programul acelui simpozion: graţie lui, aşa îngălbenit de vreme şi boţit cum este, parcă mă văd şi acum: o seară fierbinte, studenţii înghesuiţi în sala de spectacole a clubului, urmărind peripeţiile protagoniştilor a şaptesprezece filme, printre ele numărându-se pelicule ca Macunaima, Antonio das Mortes sau Chacal de Nahueltoro, ascultând apoi, ca hipnotizaţi, opiniile şi declaraţiile scriitorilor, cineaştilor şi intelectualilor latinoamericani invitaţi la Varşovia: Juan Rulfo, Sergio Pitol, actriţa Meche Carreño şi Juan Manuel Tores din Mexic, Alfredo Gerbes din Venezuela, Federico Artiles şi Ana Machin din Cuba, Augusto Monterroso din Guatemala, Raúl Ruíz, Juan Barattini şi Enrique Bello din Chile. Argentina a fost reprezentată de Julio Cortázar.
N-am putut lipsi de la acea întâlnire. Cu două luni în urmă – în martie 1975 – redactorul şef al revistei „Literatura na swiecie” îmi înmânase primul Premiu Naţional pentru traducere literară. Textele trimise la concurs proveneau din Último Round, volum care avea să apară în întregime în Polonia patru ani mai târziu. Nu eu am ales cartea: Último Round era singurul volum în spaniolă pe care-l aveam în momentul respectiv (cărţile în limbi străine traversau greu „cortina de fier” în epocă.) Dar mă cufundasem deja în lumea lui Julio prin versiunile poloneze ale cărţilor lui: mă fascinaseră povestirile lui, mă amuzaseră teribil cronopii şi mă simţisem aproape sora Magăi, protagonista Rayuelei, „Biblia verde” - coperta ediţiei poloneze avea această culoare - a mii de tineri polonezi din generaţia mea. Acum aveam să-l văd pe Julio în carne şi oase.
Înalt, uşor aplecat de spate, cu surâsul timid al unui copil lăudat de părinţi în public, a intrat în sala înţesată de studenţi dornici să-l vadă şi să-i pună întrebări. E însoţit de Zosia Chadzynska, traducătoarea lui. Întâlnirea e gata să înceapă când, deodată, din spatele lui Julio, printre elicele unui ventilator instalat pe perete şi învârtindu-se ameţitor, se aude un strigăt: „Domnule Cortázar, vrem să intrăm şi noi!” Sunt câţiva colegi de-ai mei care, neîncăpând în club şi rămânând în stradă, au oferit rapid o lecţie de limbă spaniolă altor ghinionişti admiratori ai lui Cortázar şi acum strigă cu toţii, reclamându-şi dreptul de a participa şi ei la întâlnire. Şi reuşesc! Julio face un gest cu mâna şi „miliţia” (aşa se numea pe atunci poliţia poloneză, care venise la acea întâlnire cu mii de tineri, căci nu se ştia niciodată cum avea să se sfârşească totul), a deschis larg uşile, pentru toată lumea. În poloneză există o expresie „înghesuiţi ca sardelele în butoi”; ei bine, aşa ne-am simţit noi, dar nimic nu mai conta.
Ce a contat cu adevărat a fost magia care a pus stăpânire pe noi toţi, glasul lui Julio care încetul cu încetul şi-a pierdut timiditatea, răspunzând tot mai degajat şuvoiului de întrebări. Frazele lui sunt aidoma arborilor: au un trunchi din care ţâşnesc ramuri-digresiuni, iniţial groase, apoi tot mai subţiri, devenind apoi frunze, dar în chip miraculos nimeni nu pierde şirul. Julio vorbeşte clar şi, ascultându-l, te laşi pradă frazelor-arbori ştiind că poţi reveni oricând la trunchi. Încă nu-mi dau seama că-n acele momente se decide viitorul meu profesional, nu ştiu că peste câţiva ani o să mă bucur de frazele lui, traducându-i povestirea Deshoras (Contratimp), piesa de teatru Nada a Pehuajó (Nimic la Pejuajó), primul volum de povestiri La otra orilla (Celălalt mal), cartea-testament Los autonautas de la cosmopista (Autonauţii de pe cosmopistă) şi Silvialandia. Deocamdată, împreună cu mulţimea adunată în club, îi sorb cuvintele când vorbeşte despre viziunea lui despre lume, despre convingerea lui că în afara realităţii „reale”, aceea pe care o vedem zilnic, mai există o alta, pe care abia o întrezărim şi o intuim.
Vorbele lui Julio sună ca o invitaţie într-o călătorie spre „celălalt mal” unde nimic nu ne este oferit dinainte şi unde totul e posibil, deajuns fiind doar imaginaţia. În ambianţa mohorâtă a anilor ’70 din Polonia, e ca şi cum ni s-ar dărui cheia unei grădini tainice, ca şi cum ni s-ar oferi o gură de aer: salvarea de lehamite şi plictiseală, o boare de speranţă.
N-am putut sta până la sfârşit: cu câteva ore mai înainte se căsătorise un prieten din copilărie şi voiam să ajung la nuntă, fie şi spre sfârşitul ei. Făcându-mi loc printre „sardelele înghesuite”, surprind brusc o frântură de conversaţie: „... poimâine la „Literatura na swiecie”...Nu sunt sigură că-i vorba despre Julio, dar există un singur mod de a afla...
Două zile mai târziu mă înfăţişez la prima oră la sediul revistei şi, într-adevăr, Julio vine însoţit de Ugné Karvelis şi Zosia Chadzynska; aceasta din urmă îmi strânge mâna, îmi zâmbeşte şi-mi zice: „Tu eşti? Ştiam eu că mai devreme sau mai târziu tot o să apari!” Habar n-aveam că acele vorbe aveau să Marta Jordan şi Julio Cortazar, Cracovia 1978 marcheze începutul unei relaţii ce va deveni o caldă prietenie durând 28 de ani, până la moartea Zosiei, în septembrie 2003.
Sunt prezentată lui Julio: abia acum remarc cât e de înalt; îi cer să-mi dea un autograf pe exemplarul volumului Último Round, care mi-a îngăduit să-l cunosc şi ca să-mi justific cumva prezenţa... îl mint, spunându-i că studenţii de la spaniolă vor să-l roage să ţină o conferinţă în facultatea lor (acum, când îmi aduc aminte, cred că eram tare dornică să-l mai ascult, fiindcă nu rămăsesem până la sfârşit în club.) N-am idee ce-o să fac dacă Julio acceptă invitaţia inexistentă, dar... din fericire se scuză că nu poate veni. În schimb, redactorul- şef al revistei, acelaşi om care mă felicita în urmă cu două luni pentru traducerea povestirii „Turismo aconsejable” (Turism de dorit) îmi îngăduie acum să rămân la şedinţa de redacţie, împreună cu redactorii şi colaboratorii revistei. Mă aşez lângă Julio şi am iarăşi norocul să-l ascult şi să-l observ îndeaproape. Îi privesc atent mâinile, mari ca şi el, şi-mi imaginez degetele lui dansând pe clapele maşinii de scris şi creând cronopii, pe Maga, pe domnişoara Cora şi pe ceilalţi protagonişti ai povestirilor şi romanelor lui...
Faptul că sunt atât de aproape de el mă tulbură; nu pot urmări liniştită conversaţia ca în urmă cu două zile, dar la sfârşitul întâlnirii redactorii revistei mă roagă să copiez stenograma discuţiei de pe banda de magnetofon şi s-o traduc în poloneză. Abia atunci, ascultând de câteva ori banda, am înţeles despre ce au vorbit. Când termin în sfârşit versiunea poloneză a stenogramei, aceasta se publică într-unul din numerele următoare ale revistei. Public pentru prima oară ceva.
Julio Cortázar a plecat din Polonia, dar ecourile vizitei lui au durat ani de zile. În librării apar – şi dispar imediat – Los Premios (Câştigătorii, 1976 – 30.000 exemplare), La vuelta al día en ochenta mundos (Ocolul zilei în optzeci de lumi, 1976 – 20.000 exemplare), Octaedro (1977 – 10.000 exemplare) şi o nouă ediţie a Povestirilor (1977). Între timp, termin facultatea (tema lucrării mele de licenţă este, fireşte, legată de opera literară a lui Julio) şi încep să colaborez cu Ministerul Culturii, ca ghid şi interpret pentru intelectualii latinoamericani invitaţi în Polonia de această instituţie. Unul dintre aceştia avea să fie Julio Silva.
Iunie 1978. Una dintre cele mai cunoscute galerii de artă din Varşovia, Zapiecek, organizează o expoziţie cu mici sculpturi în bronz şi desene ale unuia dintre cei doi autori ai Silvalandiei, Julio cel scund. Cel înalt soseşte peste câteva zile; eu şi Zosia mergem la aeroport să- l întâmpinăm cu maşina ei, în care Julio abia încape şi aşa începe... În fine, cum să vorbesc despre cele două săptămâni care au urmat după primul nostru salut: „Bună, ce mai faci?” Julio nu-şi mai amintea că mă cunoscuse cu trei ani în urmă, dar lucrul acesta nu mă miră: în călătoriile lui cred că l-au salutat mii de studente tinere şi îmbujorate la faţă, admiratoare ale talentului său, solicitându-i autografe şi dedicaţii pe cărţi.
Cele două săptămâni petrecute cu Julio Cortázar, cu Julio Silva şi soţia acestuia, eu fiind ghidul şi interpretul lor, au fost pline de interviuri şi vizite oficiale, dar pentru noi au fost prilejuri formidabile de râs, de glume şi veselie. Faptul că cei doi Julio se înţelegeau atât de bine nu-i deloc de mirare: e de-ajuns să citiţi capitolul „Un Julio vorbeşte despre celălalt” din Ocolul zilei în optzeci de lumi, pentru a înţelege prietenia şi intimitatea care-i leagă. Dar faptul că în această prietenie a existat loc şi pentru mine mi se pare dea dreptul miraculos. Mă simţeam de parcă ne cunoşteam dintotdeauna, diferenţa de patruzeci de ani dintre Julio „cel înalt” şi mine nu se vedea; suntem trei cronopii care se amuză şi care arborează doar la răstimpuri o mină oficială. De pildă, în oraşul polonez Lodz, unde asistăm la inaugurarea expoziţiei „Artişti polonezi pentru Muzeul Internaţional Salvador Allende din Havana”, epoziţie organizată de muzeul de artă al respectivului oraş. Toate exponatele reprezintă o donaţie care va pleca ulterior în Cuba, simbolizând angajamentul şi solidaritatea Poloniei cu poporul chilian. Prezenţa lui Julio Cortázar la inaugurare are o greutate aparte, evenimentul având o conotaţie „transcendendală”.
Ne-am dus apoi la Cracovia, fostă capitală poloneză unde tocmai se inaugurase cea de-a VII-a bienală de gravură, pe care a reuşit s-o viziteze doar Silva, fiindcă pe Cortázar l-au acaparat doi tineri ziarişti pentru nişte interviuri. Julio încearcă să scape, dar apoi cedează şi se lasă fotografiat şi intervievat. Pe urmă am vizitat Castelul Regal din Wawel şi am rătăcit pe străduţele acestui oraş frumos, sediu al primei universităţi din Polonia, fondată în 1364. Noi, polonezii, suntem destul de înalţi, dar Julio e mai înalt ca oricine, atrăgând privirile tuturor. Sunt priviri de simpatie, câteodată zâmbete, până când la un moment dat se apropie de noi un tânăr student, invitându-l pe Julio să ţină o conferinţă la universitate. Abia mă abţin să nu râd; parcă mă văd pe mine în urmă cu trei ani. Julio se scuză, iar tânărul pleacă, fericit c-a schimbat două vorbe cu el.
Între timp Cronopiul îşi continuă plimbarea, observând totul cu ochii lui mari şi cu curiozitatea unui copil ce descoperă lumea, remarcând detalii pe care oamenii obişnuiţi le trec cu vederea. Astfel, la muzeul de istorie unde-l duc ca să-i arăt o statuie medievală cu Fecioara Kruzlowa, descopăr o curte interioară plină cu plante agăţătoare. La fel se întâmplă şi cu Bazilica Fecioarei din Piaţa Mare, unde Julio îmi arată nişte detalii arhitectonice pe care nu le remarcasem niciodată până atunci.
Ne-am întors la Varşovia şi am continuat să ne plimbăm. Am vizitat Palatul Wilanow (spre disperarea paznicilor, Silva s-a culcat pe gazonul din parc!), Bienala internaţională a afişului şi străzile din Oraşul Vechi, ridicat din ruine la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. La un moment dat, lângă trotuarul pe care ne plimbam, frânează brusc o maşină din care coboară Andrzej Kurylewicz, faimos compozitor şi jazzman polonez. „Bună ziua. Sunteţi domnul Cortázar, nu-i aşa? Îmi scuzaţi insolenţa, dar sunt un mare admirator al dumneavoastră şi nam putut să mă abţin. Trebuia să vă salut şi să vă mulţumesc pentru tot ceea ce scrieţi...” Kurylewicz, şi soţia lui Wanda Warska, excelentă interpretă de jazz, au un club la subsolul unei clădiri din Piaţa Mare unde ne invită chiar în acea seraă, oferindu-ne un concert cu totul deosebit. Julio regretă că nu vorbeşte poloneza şi nu înţelege textele poetice ale cântecelor Wandei, dar ea găseşte repede o soluţie: din clipa aceea câtecele ei devin doar vocalize...
Într-o seară Zosia ne invită la ea, la cină. E cald şi Zosia a pregătit supă rece cu iaurt şi sfeclă (specialitate poloneză) şi sparanghel cu ouă jumări, combinaţie pe care o mănânc pentru prima oară în viaţă. Julio ne povesteşte ce visează el: i-ar plăcea să facă un voiaj lung, de câteva zile sau săptămâni, precum călătoriile acelea cu trenul transsiberian – adevărate paranteze în timp...
– ... dar, fireşte, aş călători în compania cuiva simpatic, aşa ca Marta de pildă. Îţi dai seama ce bine ne-am simţi? – zice el şi-mi face cu ochiul.
– Ca să te simţi bine cu cineva ca Marta n-ai nevoie de un tren transsiberian, îşi permite Zosia o observaţie pe un ton practic, ton demn de-un gloriu. Julio rămâne perplex.
– Mi-ai stricat călătoria, Zosia! – răspunde el, prefăcându-se supărat, şi izbucnim toţi trei în râs.
Nu ştiam atunci că peste câteva luni Julio avea s-o întâlnească pe Carol, cu care avea să facă voiajul mult visat, descris de amândoi în cartea Autonauţii de pe cosmopistă, pe care eu aveam s-o traduc, dedicând traducerea Zosiei...
Dar orice lucru bun are un sfârşit. Am mai participat la o petrecere organizată de Mira Arens – proprietara Galeriei Zapiecek – la ea acasă, unde ai fi zis că-n două cămăruţe încăpuse toată Varşovia (sau cel puţin partea ei artistică), i-am împrumutat lui Julio discuri cu Wanda Warska spre a le înregistra pe magnetofon la Paris, i-am dăruit lui Julio o vază de cristal, dându-mi seama abia la aeroport cât de greu îi va fi s-o transporte şi... a plecat. În clipa aceea am simţit că mi se rupe sufletul, nu-mi dădeam seama că zilele acelea petrecute cu Julio aveau să mă marcheze pentru totdeauna.
Peste câteva zile am primit o scrisoare, pe care o păstrez şi acum ca pe o comoară: „N-am uitat şi n-o să-ţi uit niciodată bunătatea, răbdarea, simţul umorului şi toate zâmbetele pe care ni le-ai dăruit mie şi lui Silva în zilele petrecute la Varşovia şi Cracovia. Pentru cineva atât de tânăr şi de plin de viaţă ca tine, faptul că m-ai însoţit în toate vizitele şi ai vorbit cu mine trebuie să te fi obosit adesea, dar n-ai lăsat să se vadă nimic şi compania ta a fost minunată. Am simţit asta aproape din secunda în care te-am cunoscut, dar mai ales în clipa când ne-am despărţit în aeroport şi am rămas singur, aşteptând avionul. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr mi-ai fost foarte aproape în toate zilele astea...”
Mai 1979. De la ultima vizită a lui Julio au trecut unsprezece luni, timp în care am tot corespondat cu el: („Bătrânul tău poet s-a îndră gostit lulea de o fată pe care a cunoscut-o în Canada şi care acum stă şi va sta cu el, făcându-l foarte fericit”), m-a ajutat să strâng un material de care aveam nevoie ca să scriu un articol („M-am întâlnit cu Saúl Yurkievich, un poet şi critic argentinian, foarte bun prieten cu mine. L-am întrebat dacă are cărţi despre teatrul argentinian şi mi-a zis că are câteva lucruri care te-ar putea interesa”) şi mi-a înapoiat discurile (împreună cu o râşniţă de cafea electrică, în chip de „dobândă”), în timp ce Zosia îi traducea şi publica Fantomas contra vampirilor multinaţionali şi Último Round în tiraje de 50.000, respectiv 40.000 de exemplare, care s-au epuizat imediat. Julio a revenit în Polonia, dar de-astă dată nu l-am mai însoţit; urma să mă mărit şi pregătirile de nuntă erau în toi, împiedicându-mă să-i fiu alături.
Motivul acestei noi vizite e diferit de vizita anterioară, demonstrând tot mai mult profundul angajament politic al lui Julio. Comitetul politic de solidaritate cu poporul chilian, condus de Edmund Osmanczyk, celebru personaj al istoriei poloneze de după război (corespondent la Conferinţa de la Potsdam şi la Procesul de la Nürenberg, ulterior deputat, senator, ziarist şi politician) organizase la Torun Forul internaţional de apărare a culturii chiliene, invitându-i pe Hortensia Bussi de Allende, Ariel Dorfman şi Volodia Teitelboim – scriitori, Roberto Matta şi Nemesio Antúnez – pictori şi alţi intelectuali chilieni, împrăştiaţi prin lume. Julio n-are cum să lipsească – deja din 1975 participase în Mexic, împreună cu Edmund Osmanczyk, la Conferinţa internaţională de investigare a crimelor comise de Junta militară în Chile. De-astă dată, Julio susţine la Torun conferinţa care începe aşa: „Noi, scriitorii, solidari cu cauza popoarelor care, precum Chile, îndură opresiunea şi nedreptatea...” , rezumând angajamentul asumat de Julio în acei ani, angajament vizând apărarea drepturilor omului, acest lucru fiind consecinţa firească a atitudinii lui Julio în faţa vieţii, consecinţa sensibilităţii şi a onestităţii lui. „(...) Carol şi cu mine am fost în Polonia, unde se desfăşura un congres de solidaritate cu Chile şi tu ştii că eu fac tot ce se poate în acest sens. De acolo ne-am dus în Italia, pentru ceva asemănător (un follow-up al Tribunalului Bertrand Russell) şi abia acum ţi-am putut citi traducerile” – îi scrie el lui Gregory Rabassa, traducătorul lui în engleză în iulie 1979, dezvăluindu-i totodată care era ritmul vieţii lui în perioada aceea, când literatura ceda, la răstimpuri, locul politicii.
„La întrunirile politice, Cortázar visează la romanele pe care nu le scrie” – citesc eu în revista „Cambio 16” în mai 1983 dar, din fericire pentru cititorii lui fideli, Julio reuşeşte să combine cele două activităţi, oferindu-ne câteva volume de povestiri pe care Zosia le traduce imediat în poloneză. În 1980 apar Cartea lui Manuel şi Cineva în trecere pe aici (fiecare într-un tiraj de 20.000 de exemplare), în 1982 se publică Un oarecare Lucas (40.000 de exemplare) şi în 1983 Cât de mult o iubim pe Glenda (60.000 de exemplare).
13 februarie 1984. Crainicul TV citeşte o ştire: „Ieri, într-un spital din Paris a murit...” Nu-mi vine să cred. Îmi vin în minte toate plimbările noastre prin Polonia, discuţiile noastre interminabile, atenţia deosebită cu care-şi asculta interlocutorul, dându-i acestuia din urmă senzaţia că e un om excepţional, care rosteşte adevăruri absolute. Mă simt orfană. Câteva zile mai târziu îmi dau seama că nu numai eu mă simt singură şi abandonată – într-un ziar din Varşovia descopăr un ferpar: „Cu profundă tristeţe am primit vestea că cea mai minunată dintre speranţe – Julio Cortázar – a plecat dintre noi.” Ferparul era semnat „Cronopii – Halinka”, deci de o persoană privată (o tânără se pare, căci „Halinka” este diminutivul prenumelui feminin polonez Halina) care în numele tuturor cronopilor din lume îşi exprima astfel tristeţea şi deznădejdea. Nu se obişnuieşte – mai bine zis, nu se întâmplă niciodată – ca la moartea unei persoane publice (şi în plus, un străin), persoane private şi anonime din altă ţară să-i aducă un asemenea omagiu. Faptul că asta se întâmpla tocmai în Polonia demonstrează că, pe lângă admiraţia şi entuziasmul trezite de opera lui Julio în rândul cititorilor polonezi, el se bucura şi de o mare dragoste, pe care în mod normal o simţi faţă de membrii familiei ori faţă de prietenii cei mai apropiaţi. În presa poloneză au apărut traduceri ale ultimelor lui interviuri, articole şi memorii ale celor care-l cunoşteau – amintesc aici doar „Elegie la moartea unui Cronopiu”, publicată de revista „Kontynenty” (Continentele), unde lucram şi eu, ocupându-mă de America Latină.
Zosia a continuat să-l traducă pe Julio, şi în 1986 a apărut Proza din observator (50.000 de exemplare), în 1989 Contratimp, iar în 1991 Examenul (10.000 de exemplare). În 1993 au început să fie reeditate cărţile lui Julio: mai întâi au reapărut Poveşti cu cronopi şi glorii, iar începând din 1994 - când drepturile de autor au fost cumpărate de editura „MUZA” din Varşovia – i se reeditează toate cărţile. De-a lungul a zece ani – deci până la sfârşitul anului 2003 – s-au vândut aproape 140.000 de exemplare, dintre care 60.000 erau reeditări ale romanului Şotron. Printre ele se afla şi cartea Autonauţii de pe cosmopistă, publicată în 1999.
Secretul formidabilului succes editorial de care are parte opera lui Julio în ţara mea e uşor de explicat: Julio are norocul de a fi găsit o traducătoare-complice, o „compadreja” ** cum îi zicea el Zosiei, care poate fi considerată coautoarea cărţilor lui publicate în poloneză. Odată terminat al II-lea război mondial, Zosia a trăit mulţi ani în Argentina, unde şi-a însuşit nu doar limba, ci şi realitatea culturală căreia îi aparţine Julio. Faptul că ea însăşi a fost scriitoare i-au oferit uşurinţa, impulsul şi curajul de a-i traduce povestirile şi romanele, ea fiind foarte impresionată de versiunile originale. Julio părea aproape neîncrezător şi gelos pe receptarea Şotronului în Polonia: Cine ştie ce-ai scris tu aici?? Eu n-o s-o aflu niciodată!” i-a zis el odată, răsfoind un exemplar din „Biblia verde” şi cântărindu-l în mână..
La popularitatea cărţilor lui Cortázar în Polonia a contribuit fără îndoială şi revista „Literatura na swiecie”, care i-a dedicat două numere monografice – 9/1975 şi 2/1985 – acesta din urmă ocupându- se de prima comemorare a morţii lui. La împlinirea unui deceniu de la dispariţia lui Julio, în 1994, în cadrul aniversării Anului Cortázar, Ambasada Argentinei din Varşovia (unde lucrez din 1987) i-a adus un omagiu, publicând un foileton special în „Zeszyty Kulturalne” (Caiete culturale) şi încheind Anul Cortázar cu o expoziţie de fotografii organizată la Poznan, Varşovia şi Cracovia, în colaborare cu Fundaţia FAMA din Paris şi cu Centrul de Studii Latinoamericane al Universităţii din Varşovia, CESLA. Această reîntâlnire cu Julio s-a desfăşurat altfel în fiecare oraş: la Poznan, concomitent cu expoziţia de fotografii s-au prezentat un ciclu de filme şi câteva piese de teatru radiofonic, bazate pe povestirile lui. La Varşovia întâlnirea a fost condimentată cu o pereche de peşti-axolotl şi două ţestoase, în timp ce în Cracovia traducătorii şi redactorii, împreună cu editura Wydawnictwo Literackie, cunoscând pasiunea lui Julio pentru jazz, i-au adus un omagiu întrun club de jazz, povestind despre întâlnirile avute cu Marele Cronopiu. Fotografia lui Julio cântând la trompetă, (cunoscută din Înconjurul zilei în optzeci de lumi) e păstrată „în chip de pedeapsă”... într-o colivie cu păsări, căci instrumentiştii erau de părere că, în ciuda pasiunii lui, Julio nu cânta la trompetă ca un profesionist... În Polonia, pe lângă faptul că Julio a fost un autor citit şi apreciat, el a fost întotdeauna înconjurat de o dragoste specială, stârnind pretutindeni emoţii, ca un prieten drag...
Ianuarie 2004. În doar câteva săptămâni se vor împlini 20 de ani de la dispariţia lui Julio, şi totuşi el e şi acum prezent în Polonia, prin cărţi şi teze de licenţă sau doctorat. Încă nu se ştie cum va fi omagiat – chiar săptămâna aceasta am fost invitată la o întâlnire la editura MUZA, pentru a se lua o decizie: poate se va scoate o ediţie specială cu Şotron ori se va publica vreuna din cărţile lui, încă necunoscute în Polonia: Territorios, Alto el Peru, Silvalandia... Deocamdată am adunat fotografii ce demonstrează legătura lui Julio cu Polonia. Căutările n-au fost deloc uşoare: vântul istoriei care a bătut în această parte a Europei a luat cu el multe arhive, a închis numeroase ziare şi a distrus multă documentaţie. Fotografiile cu Julio mi-au fost împrumutate de persoane private care au păstrat momentele împărtăşite cu Marele Cronopiu. Printre ele e şi o fotografie cu mine, făcută în septembrie 2003 în cafeneaua London City din Buenos Aires, unde am intrat fără să bănuiesc ce-o să găsesc acolo: o masă pe care patronii localului i-au rezervat- o lui Julio pentru totdeauna, în semn de recunoştinţă, fiindcă a imortalizat localul în romanul Câştigătorii. Când am făcut fotografia, nu ştiam că după vizita aceea la London o să mă gândesc la Julio şi o să scriu toate astea.
Şi totuşi scriu, iar când îmi ridic privirea îl văd pe Julio într-un afiş adus din prima mea călătorie în Argentina, în 1989. De cincisprezece ani el e aici, deasupra biroului meu, inspirându-mă şi dându-mi curaj când îl traduc – pe el, pe Antonio Skármeta ori pe Isabel Allende – şi ajutându-mă de fiecare dată să găsesc cuvântul potrivit.
Nu ştiu ce-mi mai rezervă viaţa după ce-am scris toate astea, dar sunt convinsă că totul va fi bine. Fiind vorba despre Julio...
Noiembrie 2014. De când am scris Memoriile unei traducătoare, au trecut aproape 10 ani. Julio nu m-a trădat. „Fiind vorba despre el”, în toţi aceşti ani i-am tradus în continuare cărţile, am cunoscut noi prieteni, i-am recuperat pe cei vechi – pierduţi cu ani în urmă – am vizitat locuri pe unde obişnuia Julio să se plimbe în copilărie, în tinereţe sau la maturitate, aflând lucruri noi şi cunoscându-l tot mai bine. Poate că într-o zi o să descriu toate aceste călătorii, întâlniri şi reîntâlniri. Poate c-ar trebui să scriu despre acest deceniu înainte de a se termina Anul Cortázar 2014, marcând un centenar de la naşterea lui şi treizeci de ani de la plecarea lui. Anul în care, cu câteva zile în urmă, ne-a părăsit şi persoana care i-a dăruit lui Julio toată dragostea ei: prima lui soţie, prietenă, moştenitoare şi executor testamentar, Aurora Bernárdez, Marea – deşi mărunţică şi fragilă – Cronopie.

_______
* Tupamaros – mişcare politică din Uruguay, care a acţionat ca o gherilă urbană de stânga, radicală în anii ’60- ‘70 (n.tr.)
** Termen combinând cele două cuvinte: compadre-cumătru şi compadraje- cârdăşie, termenul referindu-se aici la o prietenie strânsă, devenită aproape o înrudire. (n.tr.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara