Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Marmelada mecanică de Anthony Burgess

M-am dus să văd Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick la New York, luptându-mă să intru ca toţi ceilalţi. A meritat lupta, m-am gândit – un film foarte în maniera Kubrick, strălucit din punct de vedere tehnic, meditativ, relevant, poetic, avangardist. Puteam să văd realizarea ca pe o refacere radicală a propriului meu roman, şi nu doar ca pe o interpretare a acestuia, iar acest lucru – sentimentul că nu era nici o impertinenţă în a-l numi Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick – este cel mai bun tribut pe care pot să- l aduc măiestriei lui Kubrick. Totuşi, filmul a ieşit dintr-o carte şi, în multe dintre controversele care au început să se ivească în jurul filmului, mă simt şi eu, în mod inevitabil, implicat. În termeni filozofici şi chiar teologici, Portocala lui Kubrick este un fruct din pomul meu.
Am scris Portocala mecanică în 1961, care este un an foarte îndepărtat şi încerc unele dificultăţi în a empatiza cu acel scriitor de mult dispărut care, preocupat să facă un ban, a scris nu mai puţin de cinci romane în paisprezece luni. Titlul este cel mai uşor de explicat. În 1945, întors din armată, am auzit într-un pub londonez un cockney de vreo optzeci de ani spunând despre cineva că era „tot atât de deviat ca o portocală mecanică”. „Deviat” nu în sensul că era homosexual, ci sărit de pe fix. Expresia m-a intrigat cu amestecul său neobişnuit de vulgaritate şi suprarealism. Timp de aproape douăzeci de ani am vrut să o folosesc drept titlu pentru ceva. În acei douăzeci de ani am mai auzit-o de câteva ori – în staţiile de metrou, în pub-uri, în piese de televiziune – dar întotdeauna rostită de cockney bătrâni, niciodată de tineri. Era o figură de stil tradiţională şi trebuia să denumească o operă care să combine o preocupare pentru tradiţie şi o tehnică bizară. Ocazia de a o folosi a apărut când m-am gândit să scriu un roman despre spălarea creierului. Stephen Dedalus al lui Joyce (în Ulise) se referă la lume ca la o „portocală turtită”: omul este un microcosmos sau o lume în miniatură; este o creaţie organică, precum un fruct, capabilă de culoare, aromă şi dulceaţă; ca să interferezi cu ea, s-o condiţionezi, trebuie s-o transformi într-o creaţie mecanică.
Au fost mai multe articole în presa britanică despre problemele legate de creşterea criminalităţii. Tinerii de la sfârşitul anilor ’50 erau turbulenţi şi răi, nemulţumiţi de lumea postbelică, violenţi şi distructivi şi ei erau aceia – fiind mult mai vizibili decât tâlharii şi vagabonzii de modă veche – la care majoritatea oamenilor se refereau când vorbeau despre creşterea criminalităţii. Privind înapoi de pe o culme a violenţei, putem să vedem că acei teddy-boys, mods sau rockeri erau mai degrabă novici în arta agresiunii antisociale: dar fără îndoială erau o ameninţare, iar omul de pe stradă era pe bună dreptate speriat. Cum să rezolvi problema lor? Închisoarea sau şcoala de corecţie îi făcea şi mai răi: de ce să nu economiseşti banii publici şi să-i supui la un curs uşor de condiţionare, un fel de terapie prin aversiune care să-i facă să asocieze actul de violenţă cu disconfortul, senzaţia de greaţă sau chiar cu tendinţele suicidare? Multe capete au aprobat această propunere (nu, la acea dată, nu era o propunere guvernamentală, ci una exprimată de teoreticieni individuali, dar influenţi). Sunt capete care o aprobă şi azi. În „The Frost Show”, mi se sugera că ar fi fost un lucru bun ca Adolf Hitler să fi fost forţat să se supună terapiei prin aversiune, astfel încât numai gândul la un nou puci sau pogrom să-l facă să-şi vomite prăjiturile cu cremă.
Hitler era, din păcate, o fiinţă omenească şi, dacă am fi fost de acord cu condiţionarea unei singure fiinţe omeneşti, ar fi trebuit să fim de acord cu ea pentru toată lumea. Hitler a fost o mare pacoste, dar istoria a mai cunoscut şi alţi indivizi, suficient de turbulenţi ca statul să simtă o mâncărime în degete: Christos, Luther, Bruno, chiar şi D.H. Lawrence. Trebuie să avem o atitudine filozofică autentică în această problemă, indiferent cât de mult am suferit. Nu ştiu cât de mult liber-arbitru are omul în realitate (Hans Sachs al lui Wagner spune: Wir sind ein wenig frei – „Suntem un pic liberi”), dar ştiu că, oricât de puţin ar avea, e mult prea preţios pentru a-l lipsi de el, oricât de bune ar fi intenţiile celui care o face.
Portocala mecanică s-a vrut să fie un soi de tratat, chiar un soi de predică, despre importanţa libertăţii de a alege. Eroul sau antieroul meu, Alex, este abject, poate chiar inimaginabil de abject, dar ticăloşia lui nu este produsul geneticii sau al condiţionării sociale: este propriul lui fel de a fi, asumat în deplinătatea voinţei sale. Alex este malefic, nu doar călăuzit greşit, iar într-o societate corect condusă, un comportament precum cel de care dă el dovadă trebuie controlat şi pedepsit. Dar răutatea lui este omenească şi recunoaştem în acţiunile lui agresive propriul nostru potenţial – care se manifestă la oamenii obişnuiţi în războaie, în conflicte separatiste, în violenţa domestică, în reverii la gura sobei. Alex îşi demonstrează umanitatea prin trei căi: este agresiv, iubeşte frumosul, foloseşte limbajul. În mod ironic, numele lui ar putea fi tradus prin „fără cuvinte”, deşi are o mulţime de cuvinte doar ale sale – un dialect de grup inventat. Şi totuşi, nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce priveşte mersul comunităţii sau guvernarea statului: el este pentru stat doar un obiect, ceva „acolo, afară” precum luna, deşi nu la fel de pasiv.
Din punct de vedere teologic, răul nu poate fi cuantificat. Cu toate acestea, consider ca adevărat faptul că o fărădelege poate fi mai gravă ca alta, şi poate că cea mai gravă dintre toate este dezumanizarea, uciderea sufletului – e ca şi cum am spune capacitatea de a alege între faptele bune şi cele rele. Impune-i unui individ să fie bun şi numai bun şi îi vei ucide sufletul, probabil, de dragul stabilităţii sociale. Ceea ce parabola mea şi a lui Kubrick încearcă să afirme este că e de preferat o lume a violenţei manifestate în deplină cunoştinţă de cauză – violenţă aleasă ca act de voinţă – decât o lume condiţionată să fie bună sau inofensivă. Recunosc că această lecţie s-a demodat deja. B.F. Skinner, cu abilitatea sa de a crede că există ceva dincolo de libertate şi demnitate, vrea să vadă moartea omului autonom. Poate că are sau nu are dreptate, dar, în termenii eticii iudeo-creştine pe care Portocala mecanică încearcă să o exprime, el comite o erezie crasă. Mi se pare, conform tradiţiei, că omul vestic nu este încă gata să fie înlăturat, că zona în care funcţionează liberul-arbitru ar trebui lărgită, chiar dacă dăm peste noi îngeri cu spade şi flamuri cu blazonul Nu. Dorinţa de a diminua liberul-arbitru este, cred eu, un păcat împotriva Sfântului Duh.
Atât în film, cât şi în carte, răul pe care statul îl comite prin spălarea creierului lui Alex reiese în mod dramatic din propria lipsă de conştientizare în ceea ce priveşte valorile nonetice. Alex este pasionat de Beethoven şi a folosit Simfonia a IX-a ca pe un stimul al visurilor lui de violenţă. Aceasta a fost propria lui alegere, dar nimic nu îl împiedica să aleagă această muzică doar ca o consolare sau imagine a ordinii divine. Faptul că, atunci când începe condiţionarea lui, încă n-a făcut alegerea mai bună nu înseamnă că nici nu o va face vreodată. Dar, cu o terapie prin aversiune care îl asociază pe Beethoven cu o pedeapsă neaşteptată este ca şi cum ai jefui un om – în mod stupid, accidental – de dreptul lui de a se bucura de viziunea divină. Pentru că există un bine dincolo de binele etic pur şi simplu, care este întotdeauna existenţial: există binele esenţial, acel aspect legat de Dumnezeu pe care îl prefigurăm mai mult în gustul unui măr sau în sunetul muzicii decât în acţiunile corecte sau chiar în caritate.
Ceea ce mă deranjează, ca şi pe Kubrick, este afirmaţia făcută de unii spectatori ai filmului sau cititori ai Portocalei mecanice legat de existenţa unei indulgenţe gratuite faţă de violenţă, care transformă o lucrare ce s-a cerut a fi o predică într-una pornografică. Sigur că nu mi-a făcut plăcere să descriu scenele de violenţă când am scris cartea: am folosit excesul, caricatura, chiar un dialect inventat cu scopul de a face violenţa mai mult simbolică decât realistă, iar Kubrick a găsit echivalenţe cinematografice remarcabile pentru uneltele mele literare. Ar fi fost mai plăcut şi mi-aş fi făcut mai mulţi prieteni dacă nu ar fi existat deloc violenţă, dar povestea salvării lui Alex ar fi pierdut din forţă dacă nu am fi fost lăsaţi să vedem de la ce a fost salvat. În ceea ce mă priveşte, descrierea violenţei a fost un act de catharsis şi de caritate în acelaşi timp, deoarece chiar soţia mea a fost victima unui act brutal şi iraţional de violenţă, într-o Londră aflată sub camuflaj, în 1942, într-o noapte când a fost jefuită şi bătută de trei soldaţi americani dezertori. Cei care mi-au citit cartea poate îşi amintesc că autorul a cărui soţie este violată scrie o carte intitulată Portocala mecanică.
Cei care au vizionat filmul au fost deranjaţi de faptul că Alex, în ciuda caracterului său abject, trezeşte simpatie. Pentru unii dintre ei, ca să-l privească cu ostilitate, a fost nevoie să-şi administreze deliberat o terapie prin aversiune şi să- şi canalizeze indignarea îndreptăţită spre înăbuşirea milei. Problema este că, dacă avem de gând să iubim umanitatea, va trebui să-l iubim şi pe Alex ca pe un membru reprezentativ al acesteia. Locul unde Alex şi imaginea sa din oglindă, F. Alexander, se fac vinovaţi în cel mai mare grad de ură şi violenţă, se numeşte ACAS?, şi de aici, ni se spune, ar trebui să înceapă mila. Însă faţă de acest mecanism, statul, care, în primul rând este interesat de autoperpetuare şi, în al doilea rând, e cel mai fericit atunci când fiinţele omeneşti sunt previzibile şi controlabile, nu avem nici o datorie, cu siguranţă nu avem datoria de a fi milostivi.

Mai vreau să fac o ultimă precizare, şi aceasta nu îi va interesa pe mulţi dintre cei care preferă să se gândească mai mult la Portocala lui Kubrick decât la cea a lui Burgess. Limbajul, atât din film, cât şi cel din carte (numit nadsat – sufixul rusesc „sprezece”, ca în pyatnadsat, însemnând „cincisprezece”), nu este doar decorativ, şi nici o indicaţie sinistră despre puterea subliminală pe care un superstat comunist ar exercita-o deja asupra tineretului. Menirea acelui limbaj a fost să transforme Portocala mecanică, printre altele, într-un soi de introducere în spălarea creierului. Citeşte cartea sau urmăreşte filmul şi la final te vei trezi în posesia unui vocabular rusesc minimal – fără efort, ca o surpriză. Astfel acţionează spălarea creierului. Am ales cuvinte ruseşti deoarece se îmbină mai bine cu engleza decât cu franceza sau germana (care este deja un fel de engleză, dar nu suficient de exotică). Dar lecţia din Portocala nu are nimic de-a face cu ideologia sau tehnicile de represiune din Rusia Sovietică: vrea doar să arate ce ni se poate întâmpla oricăruia dintre noi, în Vest, dacă nu băgăm bine de seamă. Dacă Portocala, la fel ca 1984, îşi va ocupa locul ca o atenţionare literară salutară – sau cinematografică – împotriva slăbiciunii, prostiei şi a unei exagerate încrederi în stat, atunci am realizat ceva valoros. În ceea ce mă priveşte, mie nu-mi place la fel de mult ca alte cărţi pe care le-am scris: am păstrat-o, până de curând, într-un borcan închis – un borcan cu marmeladă, o conservă pe un raft mai degrabă decât o portocală în farfurie. Ceea ce aş vrea cu adevărat să văd este un film după unul dintre celelalte romane ale mele, care sunt fără excepţie neobişnuit de neagresive, dar mă tem că sper la prea mult. Se pare că va trebui să trec prin viaţă drept izvorul şi originea unui mare film şi ca un om ce va trebui să insiste, în ciuda protestelor, că este cea mai nonviolentă creatură din lume. La fel ca Stanley Kubrick.

Listener, 17 februarie 1972

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara