Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Mariolina Venezia - De o mie de ani mă aflu aici de Doina Condrea Derer

Saga pentru cititorul mileniului trei este prima judecată ce-ţi vine în minte sfîrşind lectura primului roman al prozatoarei Mariolina Venezia, De o mie de ani mă aflu aici (Mille anni che sto qui, Einaudi, 2007), cîştigător al ultimei ediţii a Premiului Campiello. Cele nici 250 de pagini ale sale acoperă o sută cincizeci de ani de istorie a mai multor generaţii ale unei familii italiene dintr-un sat din Basilicata, zonă meridională, cu milenare stratificări etnice. Istoria minoră a unei stirpe este grefată - nici nu se putea altfel - pe istoria micii comunităţi în care era integrată, dependentă la rîndu-i de cea peninsulară şi nu numai.
La impresia de saga condensată contribuie ritmul alert obţinut printr-o inteligentă strunire şi dispersare în doze concentrate a materiei, trecîndu-se fără preambul, înainte sau înapoi, de la o epocă la alta, dar şi strategiile narative, fiind valorificate inteligent modalităţile practicate de proza ultimelor decenii.
Între acestea figurează, mai întîi punerea în valoare a amprentei zonale lăsate pe evenimentele cu rezonanţă naţională; apoi evidenţierea aspectelor rămase mai mult sau mai puţin voit în surdină şi în prezent. Cel mai flagrant exemplu priveşte unificarea Italiei prin acţiunile conjugate ale legendarilor voluntari garibaldini şi ale armatei Piemontului, constantă tematică (încă nebanalizată) a prozei italiene; mai ales după publicarea în 1958 a romanului de succes al lui Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, deşi nu lipseau antecedentele: Viceregii (1894) veristului sicilian Federico De Roberto sau Signora Ava (1942) a lui Francesco Jovine, scriitor tributar realismului interbelic din Molise.
Nu există proză istorică ambientată în sudul Italiei la mijlocul secolului al XIX-lea publicată în ultimii cincizeci de ani care să nu se refere la preţul real al făuririi întîrziate a statului unitar. Rezistenţa armată opusă de suveranul Bourbon al Celor două Sicilii, ce a promis împroprietărirea ţăranilor în faţa ameninţării din afară şi a revendicărilor sociale din interior, a supus la grea încercare populaţia derutată. La exasperarea situaţiei precare a locuitorilor au contribuit şi bandele celor ajunşi în vîrtejul evenimentelor în afara legii noului stat, bande cu greu reprimate. Situaţia apare şi în romanul Mariolinei Venezia, dar numai după ce personaje convingătoare, antrenate în scene edificatoare o justifică. Între acestea cea cu ţăranul greu de cap, dezertor pentru că nu putea să suporte încălţămintea soldăţească, prima din viaţa lui, în ciuda mîndriei de a o avea. Acceptat în banda de răzvrătiţi la care ajunsese fortuit, îşi va salva viaţa, ca atîţia alţii, doar pentru un an.
În acord cu proza recentă ce a redescoperit pregnantele trăsături regionale (de o varietate şi vitalitate impresionante) sînt prezentate, pentru epocile îndepărtate, practici magice, superstiţii, refrene şi sînt inserate cu măsura ce le face suportabile, dialectalisme.
Construcţia circulară a cărţii - ce trimite şi ea la fluxul şi refluxul istoriei - face ca doar paginile finale să ofere cheia pentru înţelegerea incipitului şi a multelor prenume dispuse în scară. Doar această primă jumătate de pagină îi aparţine unui personaj narator. Ea constă din şase scurte propoziţii ce încadrează o sumă de prenume legate între ele prin linii tremurate, trase de mînă, ca într-un arbore genealogic. Doar la sfîrşit înţelegem că în spatele persoanei I din prima pagină se află Gioia, ultima descendentă a familiei, ce făcuse schema rudelor ca aide-mémoire pentru bunica nonagenară debusolată în noianul amintirilor, cînd în mintea-i înceţoşată morţii şi vii nu se deosebeau.
În rest, totul este redat la persoana a treia de vocea unui povestitor bine documentat, sigur de judecata lui, capabil să poarte cititorul din ziua proclamării Romei drept capitală a întregii Italii (cu mulţi ani înainte de a fi fost realmente cucerită), adică din 1861, pînă la finele mileniului II. În postfaţă, scriitoarea (născută în 1961 la Matera, autoare a trei volume de poezie publicate în Franţa, a unuia de povestiri, Altri miracoli, 1998, a unor articole şi a cîtorva scenarii cinematografice şi t.v.) ne informează că elaborarea romanului i-a luat şase ani. Au fost desigur ani de documentare şi de înţelegere a secolului de istorie precedentă naşterii sale, dar şi a celei ulterioare, poate chiar mai greu de descifrat. De altfel, pe măsura înaintării pe axa diacronică, evenimentele îşi sporesc densitatea iar cadenţa lor de desfăşurare se accelerează, sugerînd dinamica tot mai ameţitoare a istoriei.
La originea stirpei în jurul căreia se încheagă trama romanului îi găsim pe Concetta, provenind dintr-una din cele mai sărace familii, şi pe întreprinzătorul don Francesco, proprietar de pămînt ce-şi sporise considerabil averea prin căsătoria cu o bigotă în vîrstă ce-l umpluse de teamă şi dezgust. Rămas foarte curînd văduv, el o luase în casă pe Concetta, adolescenta ce-i va da, după aducerea exasperantă pe lume a şase fete, mult doritul moştenitor. Asemenea altor cupluri similare (Mastro-don Gesualdo de Giovanni Verga, L'edera de Grazia Deledda), şi cel creat de Mariolina Venezia se uită greu. Deşi don Francesco i se impusese prin abuz, cum dintotdeauna făcuseră stăpînii, fetişcana se va ataşa de el, impresionată, "nu de hainele sale de om bogat, nu de bărbăţia mîinilor lui, ci de copleşitoarea-i tristeţe şi ţinu să-i facă un dar în plus, aşa cum obişnuiesc să le facă săracii celor bogaţi. Odată cu trupul, îi dădu ceva din ea, ceva căruia nu ar fi ştiut ce nume să-i dea". (pag. 19)
Deşi o figură mai degrabă episodică, don Francesco are consistenţă ca personaj, făcînd posibilă perpetuarea amintirii lui de om autoritar şi strîngător ce zidise butoaie cu bani şi bijuterii cînd pericolul devenise iminent. Legendara lui bogăţie nu va mai fi de nici un folos cînd, după generaţii, cu ocazia unor lucrări la conac, va fi descoperită. În ciuda diferenţei de vîrstă şi statut, Concetta se va dovedi nu mai puţin un caracter, trecînd peste accesele de furie ale stăpînului care nu a mai ajuns, cum plănuise, să oficializeze legătura cu ea şi scoţîndu-şi la liman copiii şi după pierderea bunurilor. Dotată cu intuiţie, dar şi cu simţ de observaţie, a ştiut ce-i poate pielea fiecăreia din odraslele sale, acceptînd ca prima născută să-şi urmeze calea alături de tînărul răspopit din cauza ei şi dispreţuindu-şi dintru bun început băiatul, ce se va dovedi, în ciuda speranţelor puse în el, un ratat.
Dar fiecare generaţie şi-a avut bărbaţi şi mai ales femei de marcă, în ani mai prielnici sau de restrişte: ai emigrărilor peste ocean pentru un loc de muncă, ai războaielor, dictaturii mussoliniene, ai marilor iluzii şi deziluzii comuniste. Prin ei, observaţi în manifestările cotidiene în momentele existenţiale semnificative, ajungem la imaginea, şi ea mereu schimbătoare, a satului, a zonei; este parcurs drumul anevoios de la înapoiere şi sărăcie lucie, maestră în arta supravieţuirii, la un trai acceptabil, la şcolarizare, apoi la bunăstare şi aspiraţii sociale şi culturale împlinite.
Totodată este parcurs drumul conştiinţei individuale şi de grup, al ideologiilor simultane şi succesive, cu fiecare nouă etapă: de la cea quasi arhaică, a ţăranilor înapoiaţi şi resemnaţi, la cea a celor ce au acceptat fascismul local, siliţi sau doar interesaţi de avantaje mărunte, în vreme ce alţii, în contact cu nordul mai dezvoltat, ajung la conştiinţa şi protestul social, ocupînd latifundiile necultivate imediat după Al Doilea Război Mondial. După ani de angajare totală, cu deplină bună-credinţă, unii vor ajunge să se debaraseze şi de himera comunismului.
Povestea acestora din urmă pare să explice derapările generaţiei imediat succesive. Mai mult decît orice dezbatere sau analiză, lasă să reiasă cu limpezime drumul de la cauză la efect pe linie generaţională felul în care s-a raportat Gioia la parabola propriului tată, profesor, primul licenţiat al încercatei sale familii. Constrîns să-şi repudieze succesiv crezurile (de la cel religios la cel comunist), mult prea înalte faţă de realitate şi de tovarăşii de drum, la senectute, el va fi un resemnat. În ciuda saltului material, profesional şi cultural al propriilor părinţi, în faţa eşecurilor ideologice, congenerii Gioiei îşi vor consuma frenetic ani buni în dezlănţuirea hippiotă, din care n-au lipsit bravadele şi drogurile. Unii, tot asemenea ei, mai mult inconştient, vor ajunge să sprijine, fie şi ca mărunţi pioni, acţiunile teroriste din "ani de plumb" (1970-1980), ce au marcat negativ Italia, aşa cum s-a întîmplat cam tot pe atunci şi în Germania. Gioia va avea nevoie de multe experienţe, unele exorbitante, dureroase (cu o paranteză de forţată autoexilare), chiar dacă nu lipsite de clipe de împlinire afectivă şi/sau sexuală, urmate de o lungă letargie, pentru a-şi limpezi gîndurile, situaţia. Numai la capătul acestora, ea va fi gata să se prezinte în faţa justiţiei pentru a da so­co­teală pentru contribuţia-i, e drept, minoră la una din ac­ţiunile violente ce au marcat Italia acum două-trei decenii.
Realitatea schizoidă din anii primei juneţi a acestui personaj în criză de identitate este sugerată prin­tr-un procedeu narativ ingenios: scene ale vieţii efective, autodistructive ale tinerei rebele, cu amiciţii periculoase sînt alternate cu altele în care, ca într-o oglindă corectivă, avem proiecţia aceleiaşi dacă nu şi-ar fi părăsit fami­lia şi nu ar fi forţat firescul.
Maniera de esenţializare a factologicului reuşeşte să sugereze viaţa complexă a comunităţii locale din care nu lipsesc contrastele, şi mai numeroase în interiorul clanului, să ilustreze salturile sociale şi culturale, cu tot mai frecventele schimbări de modă şi obiceiuri, mai anevoie de mentalitate, cum insinuează titlul romanului.
Pentru concentrarea, cu momente de autentică virtuozitate, a multitudinii de fapte disparate acumulate în lungul răstimp al tramei, autoarea a recurs la o întreagă baterie de procedee şi artificii. A renunţat la separarea riguroasă a materiei după criteriul cronologic, astfel încît, într-un capitol consacrat anumitor personaje şi unui anumit interval se face saltul printr-o prolepsă peste o generaţie. Viceversa, naraţiunea ajunsă la întîmplările celei de a patra generaţii a clanului este urmată de jumătatea de pagină scrisă în cursive în care sînt imaginate primele aşezări în zonă unde, împinse de foame, aveau să se succeadă şi să se amestece populaţii prelatine, greceşti, albaneze, iudaice.
Multitudinea de personaje şi întîmplări din roman ce alcătuiesc retrospectiva Italiei postunitare nu îl face cîtuşi de puţin greoi; este obţinută performanţa de a da mult, conform canoanelor prozei istorice, în ritmul sacadat al unei cărţi de acţiune. Acesta a fost probabil motivul pentru care i s-a decernat rîvnitul premiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara