Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment:
MARIO VARGAS LLOSA O mie şi una de nopţi de Luminiţa Voina-Răuţ

În perioada 19 – 23 mai 2013, reputatul scriitor peruan, Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, de asemenea, laureat al Marelui Premiu „Ovidiu” de la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, organizat de USR, în 2005, se va afla în România, la Cluj Napoca. Prezenţa distinsului oaspete este prilejuită de câteva evenimente marcante. În seara de 19 mai, la ora 19.00, Teatrul Naţional din Cluj Napoca va prezenta un spectacol lectură, cu Ramona Dumitrean şi Matei Rotaru, în regia Andreei Iacob, bazat pe textul O mie şi una de nopţi de Mario Vargas Llosa. La sfârşitul spectacolului autorul va vorbi publicului despre text şi despre relaţia sa cu teatrul. Pe data de 20 mai, la ora 11.00, Vargas Llosa va primi titlul de Doctor Honoris Causa, acordat de Universitatea Babeş-Bolyai, Laudatio urmând a fi susţinută de către Corin Braga, decanul Facultăţii de Litere. În 21 mai va avea loc lansarea cărţii O mie şi una de nopţi, publicată de Editura Humanitas, în traducerea subsemnatei, iar la ora 12 în sala „Mihai Eminescu” a Facultăţii de Litere va avea loc un dialog între Mario Vargas Llosa şi Gabriel Liiceanu, intitulat Am putea trăi fără să evadăm în ficţiune?
Într-o fermecătoare prefaţă, intitulată Depănând poveşti, autorul vorbeşte despre importanţa poveştilor în viaţa noastră. Publicăm şi câteva scene din O mie şi una de nopţi, o versiune inedită semnată de Vargas Llosa, text devenit pretext pentru autorul aflat acum într-o dublă ipostază: dramaturg şi actor. La aproape şaptezeci de ani, Vargas Llosa şi-a împlinit un vis: a urcat pe scenă şi, învingându-şi tracul, a interpretat rolul sultanului, într-o companie cât se poate de plăcută: Aitana Sánchez- Guijón (Şeherezada) şi Joan Ollé (regizor, dar mai ales prieten de o viaţă).

Depănând poveşti

Graţie imaginaţiei ei prodigioase şi harului ei subtil de povestaşă, Şeherezada îşi salvează capul de securea gâdelui. Făcând în fiecare noapte în aşa fel încât soţul şi domnul ei, regele Şahriar, să fie fascinat de poveştile ei şi întrerupându-ş i istorisirea în fiecare dimineaţă într-un moment cât mai captivant al intrigii, timp de o mie şi una de nopţi reuşeşte să amâne execuţia până ce, la capătul celor trei ani, sângerosul monarh sassanid îi cruţă viaţa, iar pentru cei doi începe adevărata lună de miere. (...)
În istoria literaturii nu există o parabolă mai simplă şi mai luminoasă ca aceea a Şeherezadei şi a lui Şahriar spre a explica rolul ficţiunii în viaţa oamenilor şi felul în care ea a contribuit la îndepărtarea de acele origini obscure din istoria lor, când se confundau cu patrupedele şi cu fiarele sălbatice. Iată de ce Şeherezada e nemuritoare, fiind unul dintre cele mai seducătoare personaje literare din toate limbile şi culturile.
De felul în care ţine trează atenţia regelui prin poveştile ei, depinde viaţa sau moartea Şeherezadei. Dacă Şahriar îşi pierde interesul şi se plictiseşte de plăsmuirile ei, va ajunge pe mâna călăului o dată cu ivirea zorilor. Această primejdie de moarte îi stârneşte Şeherezadei imaginaţia şi îi perfecţionează metoda, descoperind, fără voia ei, că toate poveştile sunt de fapt una singură, iar toţi protagoniştii şi aventurile nenumărate au aceleaşi tainice origini, lumea ficţiunii fiind de fapt o lume diversă şi nealterată, aidoma lumii reale. Pe animalul care o ascultă şi se lasă purtat de ea în labirinturile vieţii imaginare – al cărei fericit prizonier va fi o mie şi una de nopţi, cu o sarabandă de poveşti – Şeherezada îl învaţă că în realitatea violentă – a crimelor, vânătorilor, plăcerilor viscerale şi cuceririlor, în care a trăit până acum – se poate ivi şi o altă realitate, izvodind din imaginaţie şi cuvinte, o lume impalpabilă şi subtilă, dar ademenitoare ca o noapte cu lună în deşert ori ca o muzică desăvârşită. Omul cunoaşte atunci aventuri extraordinare şi are sute de destine diferite: trăieşte fapte de vitejie, pasiuni şi minuni nemaiauzite, iubeşte cele mai frumoase femei, îndură cele mai crude farmece, întâlneşte cei mai versaţi înţelepţi, străbate cele mai exotice ţinuturi. Când regele Şahriar îşi cruţă soţia – de fapt el îşi cere iertare şi se căieşte pentru crimele comise – e deja un ins civilizat, sensibil şi visător, un om transformat de poveşti.
„A spune poveşti” e o expresie ambiguă. Pe de o parte, exprimă o activitate benignă: a depăna poveşti pentru a delecta un public, aşa cum adulţii îşi distrează de obicei copiii, făcându-i să viseze. Dar când se întâmplă asta între adulţi, iniţiativa îşi pierde uneori înţelesul sănătos, inofensiv şi altruist, căpătând conotaţii negative. „Să spui poveşti” mai înseamnă şi să torni gogoşi, să îndrugi minciuni, prezentându-le ca şi cum ar fi adevărate. În această accepţiune, povestitorul nu este acel plăcut povestaş, ci un pungaş, un şmecher care-şi foloseşte un dar – acela de a inventa şi a povesti – îmbrăcând minciunile în adevăruri nu pentru a-şi delecta interlocutorul, ci pentru a-l trage pe sfoară. Între cel ce îndrugă vrute şi nevrute şi povestaş, distanţa e aceeaşi ca între legal şi ilegal, bine şi rău.
Acest fapt pare evident, dar nu-i aşa, dacă îl privim mai îndeaproape. La o cercetare mai atentă, descoperim ceva îngrijorător: unicul element care-l deosebeşte pe mincinos de povestaş e secreta intenţionalitate a amândurora. Ambii inventează, şi graţie vorbelor şi talentului lor de a povesti – elocvenţa, tăcerea, gesturile, abilitatea de a intra în detalii – respectivele invenţii devin verosimile şi reale. Odată crezute de ascultător, ele nu mai sunt minciuni: invenţiile capătă viaţă, devin certe, deja fac parte din realitate. Nu minciuna poveştii, nu invenţia, nici harul de narator îl deosebesc pe turnătorul de gogoşi de povestaşul dezinteresat. Ci modul în care fiecare uzează şi abuzează de ficţiune.
Pentru ca ficţiunea povestitorului să aibă efectul scontat, ea nu trebuie să dăinuie în mintea victimei lui aşa cum e prezentată – o minciună pe care talentul convingător al naratorului a făcut-o să pară adevărată –, ci în chip de adevăr obiectiv, o descriere fără înflorituri a unei întâmplări petrecute aidoma în viaţa reală. Fabulaţiile povestaşului, dimpotrivă, dăinuie în memoria publicului dacă au fost povestite cu farmec, dar odată risipită vraja, ascultătorul ştie că i s-a spus o poveste, o plăsmuire, o fantezie, o minciună căreia arta – artistul – i-a insuflat o viaţă adevărată. O existenţă care va dăinui chiar şi atunci când ascultătorul va şti c-a fost doar o poveste, acesta simţindu-i însă viaţa impalpabilă şi subiectivă, aidoma personajelor şi aventurilor păstrate în memorie.
Ambiguitatea conceptuală – şi etică – a expresiei „a spune poveşti” n-o să dispară niciodată, fiindcă e greu să fixezi graniţa dintre adevăr şi minciună, hotar ce separă ficţiunile povestaşului de ale povestitorului. De aceea întâlnim în literatură o temă constantă: personaje ca Don Quijote şi Doamna Bovary, care suferă nişte decepţii îngrozitoare, socotind că realitatea e aidoma ficţiunilor literare. Problema e că, din vechime, noi, oamenii, am refuzat să acceptăm vieţile ce ne-au fost date, încercând să trăim altele prin plăsmuiri, prin poveşti. Ceea ce ne-a oferit plăceri deosebite şi mari doze de vis lucid, dar ne-a făcut şi creduli şi sensibili la plăsmuirile ficţiunii.
Povestea e scurtă şi intensă şi, în ciuda a ceea ce se crede, e mai aproape de poezie decât de roman. Fiindcă în ea, ca şi în poezie, nu pot exista elemente inutile; toate vorbele şi datele ei sunt necesare pentru consumarea totală a poveştii. Un poem reuşit, o poveste reuşită au o unitate compactă, indisolubilă. În schimb un roman, gen în care acţiunea se scurge în timp, discontinuitatea fiind o condiţie absolut necesară, există o alternanţă permanentă între episoadele principale, cele secundare şi cele culminante – cu o maximă concentrare de evenimente – şi situaţiile şi momentele de legătură dintre acele întâmplări capitale. Julio Cortázar a comparat povestirea cu o fotografie, iar romanul cu un film. Aşa e: o povestire bună e ca un instantaneu, o imagine care, având o enormă putere de sugestie, sugerează multe alte lucruri, un context ivindu-se în fantezia ascultătorului ori a cititorului în funcţie de bogăţia sugestivă a părţii explicite a povestirii. De aceea orice povestire bună e ca vârful aisbergului: pornind de acolo ghiceşti un context vast, suprimat de poveste. Povestirea reuşită e scurtă şi intensă, înglobând însă în ea şi o enigmă, rezolvată întotdeauna într-un chip neaşteptat, surprinzător. Suspansul creşte, rezolvându-se apoi brusc printr- o revelaţie uimitoare, derutantă, care-l determină pe ascultător ori pe cititor să-şi schimbe părerea, privind lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă.
Acel suspans e principala armă a Şeherezadei, el prelungindu-i viaţa în fiecare dimineaţă. Curios să afle cum se rezolvă intriga, Şahriar amână clipa execuţiei şi astfel cedează: face concesii, ajunge la cheremul iscusitei povestaşe care-l învinge, seducându-l şi vrăjindu- l cu ficţiuni.
O mie şi una de nopţi nu e o carte arabă tradusă în limbi occidentale, cum se afirmă de regulă. Originile îi sunt îndepărtate, amestecate şi tainice. E vorba de o mulţime de poveşti, orale şi scrise, mai ales de origine persană, indiană şi arabă, dar şi din alte culturi mai puţin cunoscute, unele foarte vechi, datând chiar din secolele al IX-lea şi al X-lea, deşi mai ales din secolul al XIII-lea, care, începând din secolul al XVIII-lea, au fost strânse şi tălmăcite în franceză, engleză şi germană de arabişti europeni. Primul traducător european al poveştilor O mie şi una de nopţi a fost francezul Antoine Galland (1646 – 1715). Traducerea aceasta a avut un succes extraordinar, fiind la rândul ei transpusă în alte limbi europene. Enorma difuzare a acestor poveşti în Europa şi prestigiul de care s-au bucurat au făcut ca lumea arabă – până atunci dispreţuită de intelectuali, literatura ei fiind socotită ieftină şi vulgară – să fie privită cu alţi ochi, publicându-se primele volume conţinând majoritatea poveştilor în limba originală. Celor ce vor să se orienteze în această încâlcită genealogie le recomand studiile erudite ale arabistului spaniol Juan Vernet, unul dintre cei mai buni traducători spanioli ai celebrelor poveşti. (....)
Pentru a-mi scrie propria versiune am consultat mai multe traduceri, dar mai ales pe aceea – excelentă – semnată de Dolores Cinca şi Margarita Castells, publicată la Editura Destino în anul 1998 (2006, a şaptea ediţie). Am încercat o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu multe personaje. Cei doi actori îşi joacă propriile roluri, dar devin şi regele Şahriar şi Şeherezada, şi alţi protagonişti din poveştile pe care aceasta i le deapănă regelui pentru a scăpa cu viaţă. Versiunea mea este foarte liberă. Respectând vag structura iniţială a unor poveşti – nici una dintre ele foarte cunoscută –, am recreat subiectul lor – adăugând şi tăind – folosind aşa-zisa sensibilitate modernă. Personajele principale cultivă arta povestirii,
practicând-o cu plăcere, fiind una dintre cele mai vechi forme de comunicare dintre oameni din clipa în care s-au văzut constrânşi să trăiască în comunităţi spre a se apăra mai bine de sălbăticiuni, calamităţi naturale şi triburi vrăjmaşe, şi pentru a-şi procura hrana. La fel cum s-a întâmplat cu Şeherezada şi cu regele Şahriar, plăsmuirile ivite în peştera primitivă, în jurul focului ce alunga lighioanele, i-au umanizat pe ascultători. Căci totul porneşte de la povestitorul primitiv: teatrul şi literatura de peste secole, de pildă, dar şi formele şi genurile care, aidoma lor, creează o viaţă paralelă cu existenţa reală, o viaţă de minciuni, deci ficţiunea. Primii povestaşi au apărut la începutul vieţii primitive, odată cu limbajul şi cu primele comunităţi omeneşti, îndeplinind fireşte o funcţie religioasă. Erau vizionari, şamani, prezicători dotaţi cu un har pe care ascultătorii trebuiau să-l considere sacru şi transcendent, venind din lumea de dincolo, dictat fără îndoială de zeităţi neştiute ce urlau cu tunetul, loveau cu ploaia, iar noaptea luminau cerul cu fulgere şi trăsnete.
S-a scurs multă vreme pesemne până când povestitorul şi-a pierdut aura religioasă, adoptând-o pe cea a unei instituţii laice, ce-şi propunea doar să-şi poarte ascultătorii pe târâmul viselor, prin vieţile imaginare inventate. Odată cu apariţia scrisului, povestaşul devine scriitor – povestitor sau romancier. Dar mai întâi e actor sau comediant, clovn, cântăreţ şi dansator. Fiindcă evoluând, povestaşul nu deapănă doar poveşti, ci le şi reprezintă, descoperind astfel o cale mai directă şi mai vie de a le comunica unui public. Astfel, nu greşim afirmând că acele istorii cu care povestaşul îşi ţinea în suspans bărbaţii şi femeile în peşteri marchează începutul civilizaţiei, debutul acelui minunat drum care i-a condus pe oameni la marile descoperiri ştiinţifice, la cucerirea materiei şi a spaţiului, la crearea individului, a drepturilor omului, a democraţiei şi libertăţii, dar din nefericire şi la cele mai groaznice instrumente de distrugere existente. Nimic din toate astea n-ar fi putut fi posibil fără dorinţa de a avea o existenţă alternativă, un destin diferit care să le fi dat oamenilor ideea de a inventa poveşti şi a le povesti, dându-le adică viaţă prin cuvânt iar mai târziu prin scris. Activitatea aceasta – magia aceasta – a desăvârşit sensibilitatea, a stimulat imaginaţia, a îmbogăţit limbajul, le-a oferit bărbaţilor şi femeilor toate aventurile refuzate în viaţa reală, dăruindu-le clipe de supremă fericire. Literatura mai e şi asta: o permanentă revanşă faţă de toate necazurile şi frustrările vieţii. (...)
Madrid, iulie 2008

I

Regele Şahriar şi noua lui soţie

MARIO: Iată-ne iar împreună pe scenă, dragă Aitana.
AITANA: Iarăşi, dragă Mario. Ca acum trei ani, în Barcelona, iar apoi în Guadalajara (Mexic), în Madrid şi în Mérida.
MARIO: Suntem din nou împreună, pentru a depăna poveşti.
AITANA: Pentru a le povesti şi a le trăi, vrei să spui.
MARIO: Ai dreptate. Le povestim, le trăim şi câteodată le mai şi citim.
AITANA: Mai ai trac pe scenă, ca odinioară?
MARIO: Încă mai simt spaima: vie, năbădăioasă. Dar acum cred c-o ascund mai bine.
AITANA: Înseamnă că actoria începe să-ţi intre în sânge.
MARIO: Mă strădui... mă împotrivesc trecerii timpului. Pauză.
AITANA: De ce vom depăna poveştile celor O mie şi una de nopţi?
MARIO: Nu-ţi plac?
AITANA: Ba da, fireşte că-mi plac. În copilărie mi-erau povestite, citite... Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi.
MARIO: Sinbad marinarul.
AITANA: Duhul ferecat într-o sticlă pe fundul mării, scăpat de un marinar aiurit…
MARIO: Şi eu eram fermecat de poveştile astea de când eram atâtica... Mama şi bunicii mi le povesteau...
AITANA: Oooo! MARIO: Ca toţi copiii din lume, fireşte. Sunt cele mai cunoscute poveşti pentru copii. (Pauză.) Dar iniţial basmele astea n-aveau nimic copilăresc, istoria lor fiind crudă şi feroce.
AITANA: Crudă şi feroce? Grozav început! Dar hai să auzim povestea.
MARIO: În vremuri foarte îndepărtate, chiar legendare, un rege sassanid numit Şahriar a descoperit că atunci când pleca la vânătoare ori la război, soţia şi concubinele din harem se dedau la orgii năprasnice cu sclavii şi eunucii din palat. Furios, regele a poruncit să fie ucişi cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă. Şi a pus la cale o cumplită răzbunare împotriva tuturor femeilor, fără osebire. Zilnic lua de nevastă câte o fecioară, o poseda, iar când mijeau zorii cerea să fie decapitată. Îngrozite de-a dreptul, familiile sassanide cu fiice fecioare au părăsit regatul în graba mare. Dar, deşi pare incredibil, fiica vizirului sau a primului- ministru, o prea frumoasă fată, pe numele ei Şeherezada, i-a cerut părintelui său s-o mărite taman cu sângerosul suveran. Vizirul n-a avut încotro şi s-a învoit cu alegerea fetei. În noaptea nunţii însă, după ce şi-a iubit noua soţie, regele Şahriar a privit-o îndelung, intrigat peste poate.

Aitana s-a preschimbat în Şeherezada, adoptând o atitudine supusă: stă ghemuită, cu capul plecat. Mario, devenit regele Şahriar, se învârteşte în jurul ei, fără să-şi dezlipească ochii de la ea.

ŞAHRIAR: Eşti frumoasă, Şeherezada. A fost o adevărată încântare să te iubesc. Fericirea pe care mi-ai dă- ruit-o... aproape uitasem că există.
ŞEHEREZADA: Mulţumesc, domnul meu.
ŞAHRIAR: Dar nu frumuseţea ta mă îmbie să te cercetez astfel. Încerc să-ţi desluşesc taina, dincolo de formele- ţi neasemuite. (Pauză.) Ce urmăreşti, Şeherezada?
ŞEHEREZADA: Să vă fac viaţa plăcută. Să vă împlinesc poftele. Nopţile toate să simţiţi dulceaţa acestei nopţi.
ŞAHRIAR: Minţi. Ştii foarte bine c-o să-mi fii soaţă doar câteva ore şi-n zori capul ţi se va rostogoli sub securea călăului, aidoma capetelor tuturor fecioarele ce mi-au devenit soţii de-a lungul întregului an. Dar ele nu m-au vrut drept soţ. Au fost aduse cu forţa de soldaţii mei la sacrificiu. Tu însă de ce-ai făcut-o? Credeai oare că frumuseţea îţi poate fi pavăză, scăpând asftel de soarta celorlalte?
ŞEHEREZADA: (Netulburată) Să vă fiu soţie, chiar şi pentru o singură noapte, e cea mai înaltă preţuire la care poate râvni o femeie din regatul vostru, domnul meu. ŞAHRIAR: Iarăşi minţi. (Pauză.) Pesemne nu-ţi pasă că mori. Gândul de a fi soaţa regelui, chiar şi pentru o singură zi, îţi satisface vanitatea şi eşti gata să plăteşti preţul ăsta. Adevărul e că mă intrigă strădania ta de a te mărita cu mine. De ce-ai făcut-o, voi descoperi-o, fără îndoială. Destule sunt orele nopţii pentru a-ţi dezlega taina. (Pauză.) Nu ştiai că urăsc femeile?
ŞEHEREZADA: Ba da, o ştiam foarte bine. (Pauză.) Nu sunteţi singurul monarh care ne urăşte. Au mai fost mulţi alţii în istorie. Dar, domnul meu, n-o să împărtăşiţi soarta prinţului Camar Asaman, fiul lui Şaraman, regele Jalidanului. Şi el ura femeile...
ŞAHRIAR: Dar ce s-a întâmplat cu prinţul acela? Cine era el?

Orchestra interpretează o melodielaitmotiv, cântată ori de câte ori Şeherezada va începe o poveste. Această melodie va deveni totodată muzica de fond în anumite momente ale acţiunii


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara