Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Mario Vargas Llosa în România de Luminiţa Voina-Răuţ


Prima mea întâlnire în limba română cu scriitorul Mario Vargas Llosa a avut loc în 1988, când am citit, într-o traducere magistrală, semnată de Mihai Cantuniari, Conversaţie la Catedrala. După lectura acestei cărţi m-am hotărât să traduc, am simţit că pot accepta provocarea de a transpune în limba română texte interesante din literatura latinoamericană. Şi am început cu Julio Cortázar.

Din Vargas Llosa am tradus în 1995 Peştele în apă şi, la puţin timp, am avut ocazia să cunosc, în carne şi oase, autorul. Se întâmpla în urmă cu zece ani, la Bucureşti. Au fost mai degrabă întâlniri protocolare: ziua naţională a Spaniei, dineul restrâns oferit de ambasadorul spaniol de atunci la reşedinţa ambasadei, lansarea cărţii la Uniunea Scriitorilor, într-o înghesuială nebună, şi conferinţele scriitorului la Institutul Cervantes. Nu reţin prea multe detalii de atunci, am vorbit puţin cu el; mi se părea absent, rece şi oficial.

Întâlnirea din 2005 a fost total diferită. Patricia şi Mario Vargas Llosa au sosit într-o duminică la prânz la Neptun, la festivalul Zile şi nopţi de literatură şi au plecat imediat la Histria; nu i-am întâlnit deloc în ziua respectivă. Fiind invitaţii domnului Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, n-am vrut să inoportunez, deci nu i-am căutat. Abia a doua zi am îndrăznit să-mi fac apariţia la hotel, timid, cu cele 37 de întrebări scrise special pentru Mario; pregătisem de-acasă, minuţios, un set de întrebări interesante despre literatură, viaţă, politică, unele chiar incomode. În dreptul recepţiei, prima care şi-a făcut apariţia a fost Patricia. O văzusem cu un an în urmă la nunta regală a prinţului de Asturias şi mi se păruse mai împlinită; mare mi-a fost surpriza să descopăr o Patricia suplă, fină, la fel de drăguţă ca în urmă cu un deceniu. Timiditatea mă terminase cu totul, aşa încât am fost încântată să leg primele cuvinte cu ea; m-am prezentat, m-a recunoscut, ţi-a crescut părul, mi-a zis ea, sigur, Luminiţa, chiar ieri am vorbit despre tine, ce mai faci? I-am pomenit despre interviu, i-am dat întrebările, dar mi-a spus că va fi foarte greu, nu prea vrea să dea interviuri, zice c-o va face la conferinţa de presă, totuşi, fără să-ţi promit prea multe, dă-mi întrebările, le selectez eu pe cele mai interesante. Ne-am afundat în nişte canapele comode, între timp Mario a apărut şi jurnaliştii ce stăteau la pândă i-au cerut să răspundă la câteva întrebări; politicos, amabil, a făcut-o, parcă şi-ar fi amintit brusc cum era ziaristul Llosa tânăr, intervievând pentru a scrie un articol. Eu şi Patricia am continuat să vorbim, ea bifându-mi întrebările şi comentând: de fapt nici nu ştiu cum să aleg, toate mi se par interesante, o să vorbesc cu el, să vedem ce se poate face. Între timp, el terminase de răspuns, se pregătea să dea un interviu televizat pentru postul public, se uita după operatori, după Mariana Sipoş, Patricia l-a strigat, uite cine-i aici, Luminiţa! Vine zâmbitor către mine, îmi întinde mâna, ai întinerit, au fost primele lui cuvinte, măgulitoare ce-i drept, ce faci, ce-ai mai făcut în toţi anii aceştia? Am tradus cărţile tale, i-am zis, uite, le-am adus pentru un autograf; vede Orgia perpetuă, e surprins, pe-asta n-o ştiu, priveşte uluit coperta cu ştergarul bisericesc, de lăcaş otrodox, pe o carte despre Flaubert şi Madame Bovary şi zice: eu n-o am, pur şi simplu nu mi-a trimis-o editura, e vreo librărie prin jur, vreau s-o cumpăr. Nu, zic, ţi-o dau eu, şi-n timp ce-mi scrii o dedicaţie o să scriu şi eu una.

La prânz am ajuns la timp, se pregăteau să ceară aperitivul împreună cu Nicolae Manolescu, soţia lui şi Ana, fetiţa lor drăgălaşă de trei ani şi jumătate, Ioana Zlotescu, Mircea Martin, Gabriela Adameşteanu, Mariana Sipoş şi Ileana Scipione. Cumpărasem un bol oltenesc, un vas de ceramică de Horezu, frumos pictat de mână, în culori foarte vii, i l-am dat Patriciei şi ea, fericită, mi-a zis, o să-l umplu cu un aranjament floral, e deosebit, dar Mario şi l-a revendicat şi el, nu, o să pun eu în el pixurile şi mai ales stilourile, şi tot ce-mi mai trebuie când scriu. S-a discutat despre orice, Mircea Martin a pomenit Elogiu mamei vitrege, ultima carte citită, tulburătoare prin factura-i erotică, excelentă în traducerea Almei Maria Moldovan, Mariana Sipoş considera însă că tot Războiul sfârşitului lumii şi Conversaţie la Catedrala rămân scrierile lui majore; chiar şi Mario crede acelaşi lucru, sunt copiii - cărţile - care i-au dat cel mai mult de furcă în fond.

Seara, la decernarea Premiului Ovidius, scriitorul a vorbit încă o dată despre importanţa literaturii, intri într-o ficţiune, în adevărul acestei minciuni, şi uiţi de viaţa reală, de condiţia noastră mizeră, mediocră, la care suntem condamnaţi. M-am simţit uluită: de ce vorbeşte chiar el despre starea noastră precară, vremelnică, de muritori? O secundă am avut senzaţia că el nu e asemenea nouă, că nu poate avea aceeaşi soartă cu noi, ceilalţi. Are o asemenea operă încât ar putea pleca oriunde, departe, de pildă pe o insulă, doar ca să citească, să se bucure de prieteni şi să contemple admirativ existenţa. Dar nu, aflu că e o persoană extrem de activă, dimineaţa se scoală invariabil la şase, citeşte o oră, iar după micul dejun scrie de regulă în birou, după masa de prânz continuă scrisul în cafenele ori în biblioteci, nu acasă însă. Şi cel mai interesant lucru: revine fără nici o dificultate asupra textului, continuă, cum s-ar zice, ultimul paragraf.

Târziu în noapte suntem invitaţi la o cramă, se servesc sarmale, se bea ţuică, Craig Czury, un poet american, cântă la muzicuţă orice, tango, jazz, uluind asistenţa, iar Israel Bar Kohav cântă în ebraică un cântec tulburător. Se încinge o horă frenetică, Patricia şi Mario privesc încântaţi îi invit pe amândoi, dar refuză, nu ştiu paşii, zic ei. Sunt impresionaţi totuşi de dansurile noastre, mult timp vor vorbi despre scriitorii români şi străini înlănţuiţi în dans.

Am continuat periplul început la Neptun cu scriitori din ţări diferite: târg de carte cu lansarea poeziei lui Cengiz Bektaş la Constanţa, fotografie de grup în faţa statuii lui Ovidiu, prânz impresionant la Episcopia Constanţei. Seara însă, invitaţii tânărului ambasador al Spaniei se numesc: Mario Vargas Llosa, Patricia Llosa, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Nicolae Manolescu, Horia Roman Patapievici, Ioana Zlotescu, Sorin Mărculescu, Coman Lupu, Mariana Sipoş, Silviu Hotăran cu soţia şi subsemnata. Ambasadorul Spaniei se ridică şi ţine un toast, e încântat de prezenţa marelui scriitor care i-a marcat adolescenţa şi tinereţea şi-l roagă să spună câteva cuvinte, Mario Vargas Llosa se ridică şi omagiază doi oameni. Primul e Andrei Pleşu, pe care l-a cunoscut la Berlin în 1992, e un intelectual desăvârşit, un adevărat model pentru mine, spune şi Andrei Pleşu e vizibil mişcat, al doilea e Sorin Mărculescu, cel care s-a încumetat să traducă, făcând un efort laborios, ani de zile, capodopera lui Cervantes, Don Quijote. După dineu, apuc să-i pun câteva întrebări lui Mario: cum îţi dai seama că s-a terminat romanul la care lucrezi? Estoy agotado, estoy harto îmi zice, sunt epuizat, sătul, la un moment dat simt că nu mai pot adăuga nici un singur cuvânt şi-n felul acesta înţeleg că s-a terminat. Punctul de plecare al oricărei cărţi îl reprezintă întotdeauna ceva real, nu e deloc ficţiune, e o străfulgerare a unei senzaţii, o amintire, cuvintele cuiva, o întâmplare care mi s-a cuibărit undeva adânc în memorie, de-acolo începe totul. Urmează ciorna. Perioada în care scriu ciorna e cea mai grea, e epuizantă, fac fişe, mă documentez, schiţez din capul locului un traiect narativ, ba chiar cu personajul principal urmăresc acţiunea până la capăt. Scrierea ciornei mă torturează cel mai tare, e un proces fecund, dar greoi, mă simt de multe ori dezorientat, sunt nesigur, o iau de multe ori de la capăt. Şi în toată această perioadă, tot ce fac, oamenii cu care discut, cărţile pe care le citesc, muzica pe care o ascult, filmele pe care le văd mi se par legate de cartea la care lucrez, tot ce mi se întâmplă îmi pare că face parte din lucrul la text, că trebuie să folosesc în scris experienţele trăite în perioada de gestaţie a cărţii. Scrierea ciornei poate dura luni de zile, dar odată terminată, mă simt fericit. Abia atunci mă simt liniştit, scrisul devine din clipa aceea distracţie, bucurie, scriu lejer, detensionat, inventez cu uşurinţă, brodez dantelăria stilistică. Las apoi textul undeva, în aşteptare, nu-l mai citesc deloc o lună, două. Ce se întâmplă mai târziu, întreb, ai fireşte primii cititori, mai schimbi dacă nu-ţi place ceva? Primul meu cititor e Patricia, soţia mea, urmează câţiva prieteni si editorul. Accept si aştept cu nerăbdare sugestiile lor, şi nu numai că intervin dacă nu-mi place ceva, dacă e cazul schimb chiar 20 % din carte, cum s-a întâmplat cu Lituma în Anzi, spre disperarea editorului meu. Nu înţeleg cum reiei cu atâta uşurinţă textul acolo unde l-ai lăsat, mai întreb, nu intri într-o stare de transă? Chiar şi aşa, tot pot să-l reiau fără dificultate, de unde gândesc, fără a comenta însă cu voce tare, chiar agnostic cum eşti, divinitatea te însoţeşte, eventual îngerul de pe umăr, cum să percepi altfel transcendenţa? Vorbim apoi despre Julio Cortázar, mă întreabă dacă l-am cunoscut, îi spun nu, a murit în 1984, iar eu nu puteam călători atunci în Europa, dar în decembrie trecut m-am întâlnit la Paris cu soţia lui, Aurora şi comoara pe care mi-a înmânat-o se numeşte Diez el negro, ultima poezie scrisă de Julio Cortázar cu o lună înainte de a muri. M-a rugat să i-o aduc s-o citească.

Miercuri, ultima zi cu Mario. Dimineaţa am asistat la tirul întrebărilor, interesante toate răspunsurile. Vorbind despre agnosticismul lui, a spus: cred că din anumite puncte de vedere viaţa e mai uşoară pentru un credincios, pentru care adevărul nu scapă printre degete, şi-l invidiez, dar sunt şi speriat de credincioşi. Fiindcă cei care se simt aproape de Dumnezeu n-au îndoieli şi pot comite acte de cruzime, în numele Adevărului suprem pe care-l deţin. Interesantă a fost şi viziunea lui, cu scriitorul purtat în braţe nu numai de Dumnezeu, ci şi de diavol. Iar comentând geneza ,marii literaturi", consideră că aceasta apare în ţări cu multă mizerie şi probleme sociale, cum e cazul Americii latine, în vreme ce ţările democratice şi prospere produc, de regulă, literatură ,mediocră şi nesemnificativă". Discuţia finală Liiceanu-Llosa a fost tulburătoare. (Poate fi citită în nr. 11 al revistei "Orizont", aşa că nu o mai rezum aici.)

După masă ceainăria cu cărţi, muzică şi dichis, Cărtureşti, a găzduit expoziţia Fotografii din Paradis a Morganei Llosa şi lansarea seriei de autor, 11 titluri recent publicate de Editura Humanitas. Mario a vorbit despre prezenţa Morganei în periplul lui de documentare; iniţial s-a temut că fiica îi va incomoda intimitatea de scriitor, ulterior s-a dovedit a fi o prezenţă discretă, aproape invizibilă, pentru ca în final să devină chiar benefică. Vorbind despre insulele Marchize, insulele cele mai izolate de continent, la cinci ore distanţă cu avionul, spunea că un lucru l-a şocat extrem de mult; pictorul Gauguin a murit în 1903, există însă sătucul în care şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, un sat aproape neschimbat după mai bine de un secol, cu bungalouri de-o parte şi de alta a drumului, cu mici prăvălii şi chiar un bufet, diferenţa este însă una singură: pe vremea pictorului satul era plin de picturile acestuia, acum doar străzile şi prăvăliile îi poartă numele, tablourile lui, cotate foarte bine astăzi pe piaţa de artă nu-şi mai au locul acolo. Există şi un muzeu care-i poartă numele, dar impresionantă e atmosfera: copacii înalţi, câte un cal alb rătăcit, băştinaşi aproape goi, ai senzaţia că timpul a stat pe loc. La sfârşit, când a venit vremea autografelor, spaţiul devenise neîncăpător, Horia Barna încerca să însufleţească atmosfera, spunând tuturor celor de faţă să renunţe la crispare, vor primi cu toţii câte un autograf, iar Mario nu mai prididea să semneze. I-am atras atenţia, zâmbind, Patriciei, că în România încă se mai citeşte şi mare parte din cititori sunt bărbaţi, deci nu-i totul pierdut cum se temea scriitorul în eseul lui, Literatura şi viaţa, când afirma că fustele întrec la scor pantalonii în privinţa lecturii.

Miercuri seara am din nou ocazia să stăm pe îndelete de vorbă: îl întreb pe Mario dacă i s-a întâmplat vreodată să plângă când a scris vreo scenă, recunoaşte că da, când a scris Casa verde. Îi spun că am păţit acelaşi lucru cu Graffiti al lui Cortazar. Prezent la masă, Mircea Cărtărescu, vizibil tulburat, i-a împărtăşit în limba engleză emoţia de a-l întâlni şi i-a mai spus că, în opinia lui, Războiul sfârşitului lumii e comparabil cu Război şi pace de Tolstoi, ceea ce l-a măgulit vizibil pe Mario. Mircea Cărtărescu i-a dăruit două volume ale lui, El sueńo (Nostalgia) şi Orbitor tradus în franceză de Alain Paruit. Am discutat despre scriitorii spanioli ai momentului şi Llosa s-a oprit cu predilecţie la două nume: Javier Cercas, cu Los soldados de Salamina şi Almudena Grandes, cu Las edades de Lulu, recunoscând că Alvaro Pombo i se pare pesado, greoi, că Ruiz Zafón e superficial, pero divertido, amuzant, deşi lui îi place structura romanului La sombra del viento, apariţiile fulgurante ale scriitorului misterios şi mai ales ideea fabuloasă cu acel cimitir al cărţilor uitate. Dintre tinerii şi prea puţin cunoscuţii romancieri peruani s-a oprit la câteva nume, scriitori care au început să publice la prestigioasa editură Alfaguara: Ivan Thays, Santiago Roncagliolo, Fernando Iwasaki şi Alonso Cueto. Revenind la Sărbătoarea ţapului, a spus că fratele Patriciei, Luis, regizor de profesie, pregăteşte adaptarea cinematografică a romanului, cu Isabela Rosellini, fiica lui Ingrid Bergman în rolul Uraniei. S-a vorbit puţin şi despre laureaţii premiului Nobel, Mario afirmând că n-a rezistat să-i citească până la capăt Pianista Elfriedei Jelinek. El s-a ferit să facă aprecieri asupra modului în care se acordă faimosul premiu, în schimb Patricia a fost ceva mai vehementă, afirmând că premiile răspund în mod evident unor raţiuni politico-geografice, nerăsplătind concret valoarea operei. Llosa

s-a mulţumit să spună doar că marii nedreptăţiţi ai premiului Nobel sunt cu siguranţă Jorge Luis Borges şi Nabokov. Discuţiile au trecut apoi în plan familial: Patricia împreună cu două secretare sunt ajutorul nepreţuit al scriitorului, în cele patru case din Lima, Paris, Londra şi Madrid, Patricia se ocupă de tot ce înseamnă autor şi opera lui. Traducătorul francez, Albert Bensoussan, bun prieten cu Llosa, este o altă memorie vie a scriitorului. Râzând, Patricia spune chiar că, dacă ea rătăceşte un articol despre Mario, poate apela liniştită la ajutorul lui Albert. Dintre copiii lor, Alvaro este scriitor şi jurnalist, Morgana fotograf, iar Gonzalo lucrează în zonele fierbinţi ale globului (este acelaşi Gonzalo care la şaisprezece ani i-a dat tatălui bătăi de cap, era vegetarian convins şi un nonconformist îndărătnic). îl întreb cum a rezolvat atunci criza adolescentină, n-am făcut nimic, zice, i-a trecut pur şi simplu, după o vreme; puştiul care atunci ocrotea animalele şi protesta împotriva celor îmbăcaţi în blănuri e acum un gurmand care mănâncă bucuros o friptură bună, un bărbat serios, la casa lui. Cît despre scris, Llosa ne spune că a terminat un nou roman; se va numi Travesuras de una nińa mala (Năzbâtiile unei copile zburdalnice), şi urmăreşte viaţa unei tinere în cele patru oraşe preferate ale scriitorului - capitalele care îi găzduiesc casele - acţiunea desfăşurându-se pe parcursul a mai multor decenii. Cer o explicaţie asupra capitolului Junele trandafiriu din Elogiu mamei vitrege. În acest capitol, însoţit de tabloul Bunavestire pictat în 1437 de Fra Angelico, tonul e cu totul altul, firul narativ al povestirii pare întrerupt cumva, de unde deodată atâta puritate? Îmi explică: nu e o ruptură, pur şi simplu, e aproape un vis al lui don Rigoberto, un sâmbure de sfinţenie şi curăţenie în atâta tulburare sufletească şi trupească, o apariţie diafană în contrapunct cu diavolul deghizat întruchipat de copilul Fonchito. Ştiu că nu scrie poezie, considerându-l genul excelenţei, totuşi această carte e, într-un fel, poezie erotică. Îl întreb dacă nu s-a gândit să scrie poezie erotică. Nu, răspunde hotărât, dar Patricia intervine, nu s-a gândit, dar acum, că l-ai întrebat, precis viermişorul o să-l roadă, o să dea târcoale gândului, să vezi. Ce-ţi lipseşte ţie, îl întreabă la un moment dat Mariana Sipoş, ce-i poate lipsi bărbatului arătos, scriitorului genial, tatălui, bunicului şi soţului fericit? Timp, vine răspunsul, n-am niciodată timp. Şi, contrastând cu imaginea lui Varguitas din tinereţe, tânărul cu câteva slujbe pe zi, capabil de iubiri nebune şi de avânturi revoluţionare, imaginea actuală se impune altfel: un om în căutarea timpului prezent şi viitor de care are atâta nevoie, dar din ochii vii şi foarte veseli te sfredeleşte o lumină jucăuşă, semn că încă iubeşte mult viaţa şi ce face cu ea: şi-o închină unei pasiuni care frizează absolutul.

E târziu, Mario Vargas Llosa se ridică ceremonios de la masă, îşi îmbrăţişează prietenii con besos en cada una de las mejillas, pe fiecare obraz, cum îi place să spună în dedicaţii, la rugămintea lor mai face o ultimă fotografie, se urcă în maşină şi dispare undeva în noapte. N-am îndrăznit să-l mai reţinem, el aparţine tuturor, e o voce a timpului nostru, deci călătoriile se impun, ştim că va mai reveni în România, tot ce-a trăit acum i s-a părut scurt şi intens, ne-a spus, deci se va întoarce.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara