Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Marinuş de Marina Constantinescu

Cînd nu a mai fost Gheorghe Dinică, ceva din corpul lui Marin Moraru mi s-a părut că s-a dezechilibrat. Prietenia mea cu Gheorghe l-a inclus, de multe ori in absentia, şi pe Marin Moraru. Era inevitabil să nu se ivească năstruşnic în dialogul nostru. Într-o amintire, în vreun sens pe care Dinică îl dădea unui cuvînt, ideii de teatru sau de repetiţie. Sau de întîlnire. Lumea lor a rezistat şi a vibrat puternic. Undele se simt şi astăzi.

Generaţii care s-au format şi au crescut la şcoala lui Ciulei, Pintilie, Esrig, Penciulescu. De acolo vin forţa, nebunia, imaginaţia, taina şi seducţia ideii, a misterului unui gest, a melancoliei că momentul preţuieşte enorm. Carpe diem! Probabil că scena conţine în scîndura ei acest îndemn. În lemnul mereu viu trăieşte această înţelepciune de a-ţi asuma viaţa. Acum! Şi pentru cei ce joacă, şi pentru cei ce privesc. Despre acest „împreună”, despre această însoţire l-am auzit vorbind o dată pe Marin Moraru. Despre tipuri de „împreună”. Despre dimineţile cu Dinică în casa lui Malou Iosif. Ca să facă pregătire corporală, balet, mişcare pentru Nepotul lui Rameau. Am auzit asta de nenumărate ori. Mereu suna altfel. Mai melancolic, şi mai melancolic. Stăteam cu gura căscată şi mi se părea că văd un film din altă parte, dintr-un loc în care perfecţiunea există. Ca şi inteligenţa. Ca şi filosofia. Ca şi mintea. Ca şi trupul. Ca şi antrenamentul. Ca şi viaţa. Ca şi visul.

Nu l-am văzut în nici un spectacol al lui David Esrig. Nici în Umbra din 1963, unde juca Ministrul de Finanţe, nici în Troilus şi Cresida, în care era Patrocle, nici în Nepotul lui Rameau, nici în Capul de răţoi şi nici în D’ale carnavalului a lui Lucian Pintilie, un Crăcănel ca o virgulă mirată. În capul meu sînt doar imagini-poveste, senzaţii, tuşe din fotografii alb-negru. Din tot felul de fragmente m-am străduit să refac părţi pentru un întreg. Din ce mi-a spus Gheorghe Dinică. Din completări punctuale, precise, concise ale lui Marinuş, din conţinutul des şi savuros al lui Esrig, din anumite formulări şturlubatice ale lui Malou, din cîteva cuvinte şi desene ale scenografului Ion Popescu Udrişte, din privirea lui Gellu Naum. Este o călătorie fără de sfîrşit. Mereu iniţiatică. O construcţie încă deschisă, la care cineva mai adaugă un detaliu. Sau o formulă esenţială, fundamentală pentru ce înseamnă teatrul, viaţa, disciplina, nebunia, efemerul. Aşa cum o face Lucian Pintilie. Valoarea acestor artişti remarcabili a fost susţinută şi de un soi de modestie. De discreţie. Au mers înainte preocupaţi de drum. De ce se vede, de ce întîlneşti, de ce citeşti, de ce asculţi, de ce te nedumireşte, de farmecul poeziei, al unei flori, al simplităţii vii şi adevărate. Au lucrat şi au trăit fără să facă valuri, fără să se ocupe de imagine. S-au ocupat de cuvînt. De sensuri. De ce este material, concret, imediat. Dar şi de ce este metafizic. De ceea ce devine prin tine însuţi. Prin unicitatea ta absolută.

Marinuş a fost prezent în ceilalţi şi prin ceilalţi. A fost mereu în prelungirea lui Dinică. În ochii verzi ai Marianei Mihuţ. În zîmbetul nostalgic al lui Victor Rebengiuc. În recunoştinţa lui Marcel Iureş, care i-a fost student. În graseierea lui Esrig. Marinuş avea, de aceea, aerul ubicuităţii. A fost conţinut de ceilalţi şi purtat în eu-l lor profund. Ca o perlă. Teatrul înseamnă clipa. Dar şi memorie. Teatrul este „eu”. Dar şi „ceilalţi”. Este realitate şi iluzie. Este travaliu şi bucurie. Este rigoare şi disciplină. Este descătuşare şi înalţare. Aşa îl păstrez eu pe Marinuş. În 1997, după mulţi ani, revenea pe scena Naţionalului din Bucureşti. În Azilul de noapte al lui Ion Cojar. Juca Kostîliov. La primul spectacol, la primul lui pas pus pe scenă, sala a explodat. Braţele lui precipitate au rămas în aer. Iar corpul era încremenit, şi el, de aşa avalanşă de emoţie. De bucuria re-întîlnirii. Probabil că au fost cîteva secunde în care am fost suspendaţi într-o clipă sublimă. Acolo unde nu mai sînt măşti, nici clovni trişti, nici minciună. Acolo unde zboară, poate, doar Ariel.

Puţin aplecat pe spate, cu mîinile la spate ca un boier de altădată, Marin Moraru a cercetat lumea. Şi, deopotrivă, pe el însuşi. De cele mai multe ori i-am intuit desenul aripilor. Acum aud doar bătaia lor prin aerul poveştilor de dincolo de timp.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara