Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mariana Marin și condiția artistului tânăr de Gheorghe Mocuţa

Războiul poetei cu lumea
Încă de la primul poem al volumului de debut intrăm în atmosfera războiului subtil pe care poeții optzeciști l-au dus cu cenzura comunistă, multiplicându-și tehnicile discursului și folosind subversiv citatul (poemul Marianei Marin se numește Sângeroșii utopiști din epoca foiletonistică și face trimitere la un lung citat din Hermann Hesse privind vigilența și importanța culturii, cu trimitere la epoca în care trăia poeta) sau aluziile și atacul prin învăluire: volumul Un război de o sută de ani (1981) e subintitulat „utopii și alte poeme de dragoste“. Ar mai fi de adăugat că poemul e dedicat, cui altcuiva, decât lui Nicolae Manolescu, directorul de conștiință al cenaclului de la literele bucureștene.
Un mesaj cât se poate de lucid, adresat cititorului, atrage atenția din primele rânduri:
„Nu-ți fie teamă, cititorule!/ Am părăsit convenția cocoșată a trecerii timpului./ Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,/ de ceasul de aur, de ceasul de fier.../ În altă parte ne va purta sărmana pasăre/ pre versuri tocmită./ Cenușa de sub aripa ei sunt și nu de cenușă mă tem./ Nu de arc, nu de săgeată mă tem./ Râd de ceasul din turn, de ceasul de mână,/ de ceasul cu cuc!/ Te țin de mână atât de strâns nu pentru că/ te-aș puteapierde./ Nu ai unde merge. Nimeni nu călătorește, cititorule!/ Numai trupul – un ochi vast./ Numai trupul – privit de un ochi fix./ Numai trupul – înghițit de o gură care vede./ Eu te privesc atât de atent/ nu pentru că aș vedea în oasele tale o statuie de sânge./ Nu pentru asta te privesc atât de atent./ Nu te teme, cititorule!“
În poemul următor, O nuia de sticlă, personajul principal, o ființă nenumită face exerciții care țin oarecum de meditația transcendentală, atât de controversată, și interzisă în epocă: „își lovea memoria cu o nuia de sticlă. O punea la fiert.“ În același poem motivele abordate foarte original sunt de altfel suspect de actuale pentru poetica generaț iei: „glorioasa victorie a celui slab“, refuzul de a mânca salată iarna (registru absurd), răvășirea bibliotecii, iubirea, mânia, nebunia, perversiunea.
Revolta, bine mascată, izbucnește în Unic poem de dragoste, de fapt un fals poem de dragoste, unde descinderea în cotidian și biografic ne dezvăluie un temperament flegmatic, cu simțurile conectate la real. E un poem care pornește de la „o reconstituire pașnică a vieții“ și ajunge la urlet. Alt poem, Generație, folosește aceeași tehnică a învăluirii cititorului/ cenzorului, mizând pe o anumită „convenție“ a gradului zero al scriiturii care începea să se contureze în corul generației, după modelul Mazilescu:
„Încetasem// să ascultăm zgomotul lingurițelor în paharul cu ceai/ între 7 și 8 seara când palizi locuitorii mansardei/ ne vizitau/ priviri grele rufele mușcând în bucăți mari aerul/ femeile copiii/ iarba tânără sandaua roșie toamna“

Noutatea limbajului și atitudinea polemică
Cu toată aparenta liniște de la suprafață, starea sufletească a poetei nu e una a grației („pe malul liniștit al vulcanului“, reconstituirea „pașnică“ a vieții...), ci una a disimulării spaimei ( „O, la început spaima nu apărea pe fața oricui;/ nici nu se încurca printre atâtea vorbe.“; „Iată cum mă furișez eu la granița dintre stiluri!“; „aș mai putea mărturisi că în aceeași secundă/ (că în exact aceeași secundă)/ cineva a ieșit din creierul meu/ și a început să fugă pe stradă// deși se auzeau împușcături// și începuse furtuna“). Dar și a scormonirii în adâncul conștiinței pentru a releva fragilitatea vieții, vulnerabilitatea ființei, spațiul recluziunii, nebunia existenței, dorința de normalitate. Dar niciodată resemnarea. Poemul Apel în sala de disecție, dedicat poetului Ion Mureșan care a debutat în același an, cu celebrul său volum Cartea de iarnă, e o formă de solidarizare cu stilul anticalofil și antisistem al unor colegi de generație, foarte originali („Brusc îți aduci aminte că nu ești singur/ și începi să citești,/ începi să citești,/ începi să citești,/ o pagină albă care se scrie singură.“), dar și abordarea analitică, chirurgicală, a conștiinței: suntem în sala de disecție în care „te trezești cu toate organele alături“. O abordare responsabilă, desigur („Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate./ Îți desfaci brațele/ și fil fil în cuptorul de sticlă./ Ai venit./ Ai văzut./ Te arunci în cuptorul de sticlă.“), mijlocită de imaginarul unui crud expresionism. Există câteva ipostaze ale salvării prin scris sau prin atitudine: poemul Viclenia cântărețului orb se referă la „tânărul prozator (care) ne-a descris o provincie imposibilă“, apoi Nebunia de a gusta un trandafir e un mod de a coborî, precum Angela Marinescu „la rădăcina firească a răului“ și de a apela la memorie „cu aceeași precizie diabolică“. Printr-o suită de strategii și mișcări derutante de planuri ale memoriei și ale „saltului/ mortal în ficțiune“, poemul Păpușa spânzurată devine arta poetică a eliberării de spaime și nebunia lumii în care trăiește, evocând o existență pură într-o istorie „murdară“. Existența însăși, redusă la sângele văzut „ca o pată limpede în inteligența hârtiei“. Poemul Trăiesc exprimă tocmai greutatea de a trăi „sub cerul liber“, definind cu mijloace poetice sentimentul „românesc“ al ființei, la data când Noica era citit și gustat, iar Jurnalul de la Păltiniș urma să apară ca o ilustrare a rezistenței și salvării prin cultură.
Dreptul cenușii e un poem în stilul Angelei Marinescu, o precursoare a esteticii optzeciste, prin modul de a-și dezvălui o stilistică proprie necruțătoare. Poemul ar merita citat în întregime pentru vizionarismul său: capitularea „în fața atlazurilor fine“, poza tristeții dictatorului în fața ghilotinei, invocarea invocarea veselului cititor și a hazului gropii comune. E un poem profetic nu doar pentru subversiunea perspectivei și pentru curajul generației de a se opune mortificării spiritului: „noi visăm cum nu se poate mai bine în mâlul gros din fereastră“. Citit retrospectiv, volumul de debut al Marianei Marin ne relevă atât noutatea limbajului în epocă cât și atitudinea polemică în raport cu generațiile anterioare.
Astăzi putem spune că seninătatea care străbate monologul postmodern al acestei tragediene de la sfârșitul secolului XX îi va marca sfârșitul, nu înainte de a fi încercat să-și inventeze unul și să aducă pe lume „o nouă religie“. Iubirea și moartea sunt temele obsedante ale acestei artiste a mizeriei și a vieții privite ca „o crimă perfectă“. Poemele Dăscălița și Istorie murdară ilustrează cu prisosință „o realitate doldora, / – ca producția de oțel pe cap de locuitor“, iar arta poetică intitulată Pasarela demască „sfânta mizerie și viața la 24 de ani“ și lupta cu limitele, raportându-le la afirmația Alisei din cartea ei de căpătâi: „Nu-mi mai pasă unde ajung.“ În sfârșit, „putreziciunea regăsirii de sine“ ascunde ritualul aducerii pe lume a unei noi religii „plesnind de sănătate“ a ființei pentru care, „în spatele fiecărei ficțiuni/ se ascunde desigur un mort;/ și în spatele lui râsul râsul meu palid.“ (Bruta)

Mutilarea artistului la tinerețe
Mai târziu, după publicarea volumelor care aveau să o consacre în grupul bucureștean (Aripa secretă, 1986, Atelierele, 1990, Mutilarea artistului la tinerețe, 1999, Zestrea de aur (antologie), 2002), Nicolae Manolescu afirma cu îndreptățire că „versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată laolaltă cu urmașele din secolul XX într-o splendidă Elegie“ (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, p. 312). E vorba de autoarele afine spiritului Marianei Marin care ilustrează condiția femeii-creator: Sylvia Plath, Marina Țvetaeva, Anna Ahmatova. Acestei galerii de creatoare nefericite, evocate în volumul Mutilarea artistului la tinerețe, i se adaugă figura Annei Frank din volumul Aripa secretă, martor fantomatic al luptei cu cenzura din perioada ceaușistă, atitudine care avea să-i radicalizeze opoziția. Cenzura, interdicția călătoriilor în străinătate și alienarea individului, asaltul ideologic al sistemului devin factorii mutilării iremediabile a artistului.
În studiul său, Mariana Marin – o viziune de la „Marginea Zonei“ –, Nicolae Coande remarcă poemul Scrisorile lui Emil din Atelierele, considerând-o pe autoare un personaj emblematic al „Zonei“, „locul care te înghite în vreme ce iei culoarea sa cameleonică, odată cu otrăvurile sale artiste, magice.“ Nimeni n-a reușit să descrie ca ea ruina sistemului comunist și „splendoarea dezolantă a unei lumi care se încăpățâna să creadă că e normală“; asemenea fetiței mute din filmul lui Tarkovski, poeta e torturată de neputința de a deveni un om liber și se grăbește, așa cum mărturisește în poemul Elegie, „senină/ și amară/ de-a latul patriei“, spre moarte.
Și Marin Mincu descoperă în ritualul scriiturii ei, „o nouă retorică a gravității“, retorică ce „s-a făcut din ce în ce mai prezentă în ultimele volume, poeta adoptând un statut marginalizat – la nivelul scriiturii și al existenței – care nu i-a fost deloc fast.“ (O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, p. 978) Implicarea politică în istoria „murdară“ și în lupta cu inerția creatorilor epocii, conduce spre o atitudine autodestructivă și spre actul lucid și responsabil al sinuciderii programate:
„O casă nouă,/ ca un alt mormânt,/ mai aproape parcă de cel definitiv,/ mai aproape de ceasul/ pentru care atât am trudit.// Nu mai aveam încredere în mine./ Dispăruse furnica de la care învățasem/ să pun pe picioare orice dezastru,/ să înving fără să rănesc/ nici măcar areul pe care-l respir.// Până și poezia/ (ea, urmând existența, niciodată înlocuind-o)/ uitase să mai pună/ sticla de lapte în fața ușii./ Uitase să-și mai aducă aminte de mine.// Atunci s-a întâmplat.// Printre dărâmături și abur proaspăt de ceai/ s-a așezat la masa mea,/ a aranjat cu grijă/ cele două-trei firimituri insomniace de pâine,/ și-a aplecat ușurel capul (ciudă copilăroasă!)/ în semn de trecerea timpului,/ a bolborosit printre colțoasele-i falduri:“ etc.
Mariana Marin e figura reprezentativă a artistului conflictual și a condiției sale în comunism și în tranziție.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara