Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Marian Popa - Istoria literaturii române de azi pe mâine: Literatură şi politică de Alex. Ştefănescu


Stabilit în Germania din 1982, Marian Popa a publicat în 2001 în România, fără să se deplaseze în România, o istorie a literaturii române contemporane (referitoare la perioada 23 august 1944 - 22 decembrie 1989). Titlul lucrării, de un umor forţat, Istoria literaturii române de azi pe mâine, fusese anunţat de autor încă dinaintea expatrierii sale, dar pe atunci părea o improvizaţie teribilistă, utilizabilă doar în interviurile dezinvolte date de sărbători. Se dovedeşte acum că Marian Popa a mizat pe această sintagmă, care, de altfel, îi defineşte formaţia intelectuală, prin incongruenţa ei stilistică.

Prima parte a titlului, Istoria literaturii române, evocă experienţa de universitar a autorului, sintetizată în aspiraţia lui spre un scris impersonal. A doua parte a sintagmei, de azi pe mâine, aduce aminte de colaborarea sa la deocheata revistă Săptămâna. Este un mixaj nefericit, care se regăseşte în întreaga lucrare. Istoria literaturii române de azi pe mâine pare scrisă de un autor cu o personalitate scindată, care profesează, alternativ, cu treceri abrupte de la o ipostază la alta, teoretizarea inteligentă şi confuzia de idei, retorica elegantă şi cinismul ieftin, erudiţia şi folosirea zvonurilor (sau a imaginaţiei) ca sursă de informare.

O puternică impresie face, asupra cititorului, numărul mare de pagini al lucrării, confundabil cu monumentalitatea. Primul volum din Istoria literaturii române de azi pe mâine are 1230 de pagini. Iar cel de-al doilea - 1274. Este vorba de pagini format mare şi de un text tipărit pe două coloane cu literă minusculă, aproape ilizibilă, fără ilustraţii, ceea ce înseamnă un total de aproximativ 10.000 de pagini tradiţionale, dactilografiate la două rânduri. Inspiră, de asemenea, încredere la prima vedere, şi anume în momentul consultării sumarului, tipărit la începutul fiecărui volum, planul de construcţie al istoriei. Titlurile sintetice ingenioase (deşi nu toate; unele sunt doar excentrice sau eliptice şi obscure) sugerează un efort de sistematizare, o capacitate de distanţare critică şi de reprezentare panoramică a fenomenului literar. Iată, ca exemplu, titlurile de capitole mari din secvenţa referitoare la perioada 23 august 1944 - 3 martie 1953:

I. Premise pentru o literatură de stat. II. Bazele poeticii de partid şi de stat. III. Poetica de partid şi de stat: principii, teze, criterii. IV. Teme, moduri şi probleme. V. Genuri relative. VI. Critica - o parte încă mai integrantă a cauzei. VII. Bilanţul unui început: boli infantile, scleroză precoce. VIII. în exil.

Capitolul Premise pentru o literatură de stat are, la rândul lui, următoarele subcapitole:

1. Un efect, ba chiar o cauză: o zi, 23 august 1944. 2. Sovietizarea: de la informare, prin formare spre conformare. 3. Nu avem ce învăţa de la Apus: Ex Occidente nox. 4. între internaţionalism şi cosmopolitism: patriotismul ca etnocid. 5. Suntem pentru libertate, dar... 6. Există şi nu există o criză a culturii. 7 Se elimină bazele umane, organizatorice şi tehnice ale unei literaturi condamnabile. 8. Literatură extrateritorializată: exilul. 9. Resturile indezirabile ale unei literaturi altfel vii.

într-un mod similar sunt organizate (aparent organizate) celelalte două secvenţe ale istoriei, referitoare la perioadele 5 martie 1953 - 26 aprilie 1964 şi, respectiv, 26 aprilie 1964 - 22 decembrie 1989. (în treacăt fie spus, parada aceasta de precizie este suspectă. Ne putem întreba, ironic, când se va ocupa Marian Popa şi de studierea literaturii române din ziua de 4 martie 1953 sau cărei perioade aparţin scriitorii care s-au afirmat în ziua de 26 aprilie 1964: celei de-a doua sau celei de-a treia?)

Structura etajată schiţată prin titluri şi subtitluri (ca să nu mai vorbim de subsubtitluri şi subsubsubtitluri) creează iluzia existenţei unei arhitecturi a întregii lucrări. în realitate, autorul doar se joacă, în felul său batjocoritor, de-a organizarea imensului material documentar. El nu ierarhizează informaţiile, ci le combină prin juxtapunere, astfel încât cele importante pierd mult din importanţă, iar cele insignifiante capătă o anumită importanţă (nejustificată), prin însuşi faptul că sunt luate în considerare.

O dovadă flagrantă de neierarhizare o constituie numărul disproporţionat de mare de date privind viaţa politică, documentele PCR, funcţionarea instituţiilor de stat, situaţia militară, relaţiile internaţionale etc. într-o istorie a literaturii predomină informaţiile neliterare! I. V. Stalin este menţionat de mai multe ori decât Nichita Stănescu, Nicolae Ceauşescu de mai multe ori decât Marin Preda, Gheorghe Gheorghiu-Dej de mai multe ori decât Petru Dumitriu, Ana Pauker de mai multe ori decât Gabriela Adameşteanu. în mod similar, referirile la scriitori fără valoare, dar cu activitate propagandistică sau administrativă ca Eugen Frunză, Nicolae Moraru, Ion Călugăru, Radu Boureanu, Demostene Botez, Sergiu Fărcăşan, Victor Bîrlădeanu sau Alexandru Jar sunt mai numeroase decât referirile la scriitori indiscutabil valoroşi ca Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Augustin Buzura, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu sau Mircea Cărtărescu.

Se poate face - în replică - observaţia că, în timpul regimului comunist, pentru prima dată în istorie, literatura s-a aflat complet sub controlul autorităţilor şi că această situaţie inedită justifică efortul neobişnuit de mare investit de istoricul literar în descrierea vieţii politice (cu o predilecţie - previzibilă la Marian Popa - pentru culisele ei). în realitate, însă, argumentul nu rezistă, întrucât într-o istorie a literaturii trebuie să fie vorba totuşi de literatură, de operele literare care au rezultat din confruntarea dintre scriitori şi circumstanţele istorice şi de capacitatea acestor opere de a produce emoţie estetică. Mihai Beniuc a condus Uniunea Scriitorilor, s-a bucurat de favorurile partidului comunist şi a fost, după 1944, un personaj mai influent decât Lucian Blaga (ceea ce i-a dat şi posibilitatea să-l denigreze), dar aceasta nu înseamnă că lui trebuie să i dea - într-o istorie a literaturii - mai multă atenţie decât lui Lucian Blaga. Dacă de şoferul unei maşini depinde viaţa matematicianului genial aflat în maşină trebuie, oare, ca şoferul să devină personaj principal în istoria matematicii?


Non multum, sed multa

Marian Popa recurge la toate mijloacele posibile pentru a mări artificial numărul de pagini al istoriei. Este avid de spaţiu tipografic, în stilul lui Eugen Barbu care transcria, în Caietele Princepelui, diverse citate din zodiacuri, almanahuri şi cronografe. Are, în materie de texte, o adevărată manie achizitivă. Se pregăteşte, parcă, pentru un potop şi vrea să salveze, pe arca atotprimitoare a lucrării lui, mostre din tot ce s-a scris în perioada postbelică, indiferent de gen: istorie, sociologie, propagandă, literatură (dar nu în primul rând literatură).

în capitolul Premise pentru o literatură de stat, evocând sovietizarea forţată a culturii române, are în vedere, de pildă, nu numai instituţiile folosite ca instrumente în acest scop (cenzura, şcoala, editurile, revistele, ministerele, Academia, Uniunea Scriitorilor, bibliotecile, anticariatele etc.), ci şi viaţa politică în general, cu numeroasele ei complicaţii, absolut nerelevante într-o istorie a literaturii. Găsim aici extrase din cartea unui istoric din timpul lui Ceauşescu despre PNŢ ("Dispariţia Partidului Naţional-Ţărănesc din viaţa politică a României a fost rezultatul firesc al unui proces istoric obiectiv început odată cu Revoluţia de eliberare socială şi naţională din August 1944."), titluri de articole reproduse din Scânteia epocii (Restaurante închise pentru că au servit pâine albă. Patronii au fost arestaţi şi trimişi în judecată; Un miliardar din Constanţa s-a aruncat în mare. El a fost salvat şi înaintat Parchetului etc.), citate din cuvântările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ("începând cu perioada de după eliberarea ţării... şi până în anul 1952, nu se poate vorbi de o stare de lucruri normală în conducerea partidului.") ş.a.m.d. Luate separat, aceste fragmente pot părea sugestive, evocatoare de atmosferă, dar Marian Popa le foloseşte în cantităţi industriale. Sunt mii de asemenea citate, care îngroapă sub masa lor eterogenă imaginea literaturii.

Prima parte a lucrării are şapte motto-uri, a doua - opt, a treia - douăsprezece. Autorul nu se satură niciodată să adauge fiecărei fraze noi fraze, cu sau fără justificare. Teoretizările lui, chiar şi când pleacă de la o premisă inteligentă, se transformă de fiecare dată într-o morişcă de cuvinte, parodie involuntară a activităţii de teoretizare:

"în funcţie de tipul de roman, odată cu extinderea şi nuanţarea sistemului caracterologic este posibilă şi tentantă organizarea de sisteme grupale de personaje. Individul e definit prin sine, dar şi prin sistematizări interpersonale. Grupul agent-pacient, cu toate modulaţiile sale, este extensibil prin personajele de intermediere devenite tot mai importante, chiar decisive uneori." etc.

Insaţiabil, Marian Popa a inclus în istorie şi texte de-ale sale mai vechi, inclusiv aproape toate articolele din Dicţionar de literatură română contemporană. Nu a ezitat să refolosească nici notele informative despre scriitori pe care le-a întocmit cândva pentru Securitate, divulgându-şi astfel - din greşeală sau din cinism - trecutul de colaborator al acestei instituţii represive. (Dan C. Mihăilescu este cel care, în LAI, supliment literar al ziarului Cotidianul, a comparat într-un mod edificator fragmente din Istoria literaturii române de azi pe mâine cu texte din Cartea albă a Securităţii.)

în sfârşit, pentru umplerea unui cât mai mare număr de pagini, a utilizat cu dezinvoltură tot felul de zvonuri, alunecând de la stilul elevat din unele pasaje la anecdotismul mahalagesc din altele. Avem astfel ocazia să "aflăm" câţi amanţi a avut o scriitoare, cine cu cine s-a bătut într-o redacţie, ce făcea cu banii un autor de best-seller-uri, cine dădea telefoane unui demnitar comunist ca să obţină o viză pentru o plecare în străinătate, când anume a devenit un scriitor alcoolic şi sub influenţa cui etc.

Numărul imens de inadvertenţe din lucrare este copleşitor şi descurajează, făcând ca întreaga documentaţie să pară nesigură. într-un comentariu de numai câteva paragrafe rezervat lui Nicolae Manolescu pot fi identificate următoarele informaţii false:

Se afirmă că tatăl lui Nicolae Manolescu, Petru Apolzan, era, la Râmnicu Vâlcea, "o notorietate legionară locală". în realitate, Petru Apolzan n-a fost niciodată legionar (făcea parte din PNL - gruparea Tătărăscu). Iar, dacă totuşi ar fi fost, nu putea fi o notorietate legionară locală, întrucât pe vremea legionarilor locuia la Sibiu.

Se afirmă că mama lui Nicolae Manolescu, "Olga Manolescu" (în realitate: Sabina Manolescu) l-a "adoptat" pe Nicolae Manolescu (ceea ce este o absurditate; cum să-şi adopte o mamă propriul copil?). în realitate, bunicul copilului, Nicu Manolescu, a devenit tutorele lui legal, şi nu, cum scrie Marian Popa, "pentru degrevarea fişei sociale a copilului", ci pur şi simplu din cauză că amândoi părinţii lui erau arestaţi.

Se susţine că, din 1956, Nicolae Manolescu "frecventează la Bucureşti Facultatea de filologie sub numele Apolzan". Nu este adevărat. Nicolae Manolescu a frecventat facultatea sub numele Nicolae Manolescu.

în sfârşit, se pretinde că în 1962 Nicolae Manolescu "lucrează pentru puţin timp în redacţia Contemporanului". N-a lucrat niciodată în redacţia Contemporanului, ci a fost colaborator al revistei. Iar după aceea a primit un post de preparator la Facultatea de Filologie, şi nu unul de "asistent", cum scrie Marian Popa.

Istoria literaturii de azi pe mâine abundă în informaţii false, dar şi în false informaţii (menţionări şi precizări nerelevante, expresii ale grafomaniei). Nu se ştie dacă cineva va avea vreodată răbdare să separe adevărul din masa de afirmaţii neadevărate sau nesemnificative cuprinse în paginile ei.


Cititorul apatic

Contactul propriu-zis cu textul literar, în afară de faptul că este mereu amânat, nu reuşeşte - atunci când în sfârşit se produce - să-l încânte în vreun fel pe autorul istoriei. Din toată literatura română contemporană, numai prolixele romane ale prietenului său Ion Ţugui îi insuflă un anumit entuziasm. în rest, totul îl dezgustă sau, cel, mult, îl lasă indiferent.

Recitind publicistica lui G. Călinescu din primii ani de după război, Marian Popa remarcă exclusiv demagogia practicată de autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent (deşi ar fi putut să se lase cucerit de atâtea formulări pline de strălucire...) şi avansează o presupunere batjocoritoare:

"Există bănuiala că uzează de ironia socratică sau de procedeele lui Păcală, supralicitând dogmele, dar nu pentru a le discredita, ci pentru a se evidenţia pe sine; dar trebuie să se ţină seama şi de prezumţia complementară, conform căreia, deşi inofensiv, Călinescu suferă de instabilitate mintală şi amnezie."

Până şi poezia - diafana, tulburătoarea poezie - de dragoste a lui Lucian Blaga îl lasă rece pe comentator:

"Chiar dacă nu este mediocră, iubirea lui Blaga are totuşi ceva uscat, chiar şi prin aceea că se menţine prin ditirambi şi ajutoare conotative, rareori sugerate, prea des numite. Un exemplu de madrigal mecanic îl oferă Strofe de-a lungul anilor: o succesiune de strofe-întrebări elimină câte un aspect al realităţii, pentru că erzaţul superlativ se află în femeie; nu e nevoie de vers, pentru că există mersul ei, nu mai trebuie izvoare, pentru că ea are voce, mormântul e înlocuit de amintirea în care ea îl va păstra. A fost cândva pământul străveziu e uşor penibilă..."

Inaderenţa lui Marian Popa la frumuseţea literaturii se manifestă nu numai prin tratarea cu dispreţ sau cu o indiferenţă glacială a scriitorilor de valoare, ci şi prin înregistrarea mecanică, dezabuzată a unor autori de minimă importanţă, unii pur şi simplu inexistenţi din punct de vedere literar:

"Florin Costinescu (1938 Slobozia; studii de istorie la Bucureşti; redactor în presă; Adierea tărâmului, 1972; Ramura de veşnicie, 1974; Numărătoare de aştri, 1977; Totdeauna iubirea, 1979; Marele semn al mirării, 1980; Ochii pământului, 1984; Imperiul de corali, 1986), Radu Coteanu (R. Cânjău; Poeme, 1979; crochiuri discursiv-aforistice: "Mai întâi ard păsările începând de la cântec/ Apoi copacii/ neuroni ai pământului pândit/ Şi-o făgăduială/ apare la orizont/ ca un lup." - Final de anotimp), Ion Covaci, pictorul Brăduţ Covaliu (Rugul de taină, 1969), Viorel Cozma (Anotimp de lumină, I 1984 ), Mircea Cristea, Puiu Cristea (Luceafăr de dor, 1976; Ninsoarea cerbilor albaştri, 1983; Viscol de seară, 1987), Tudor Cristea (1945; Astru natal, 1976; Ţintă vie, 1979; Tablou cotidian, 1983; Conturul speranţei, 1987; un roman: Porţile verii, 1989), Radu Crişan (Muşcate la fereastra inimii, 1972; Aproape o lebădă, 1974 etc.), Teodor Crişan (T. Lazăr, 1942, Valea Sasului/ Alba, studii filologice la Cluj; redactor; Ceasul cetăţii, 1968; Urcăm în istorie, 1971; Nunţile clipei, 1973; Izvodul luminii, 1977; Memoria inimii, 1981), Ioan Crudu (Faţa nevăzută a clipei, 1986), Murgu Cucu (Anotimp de cocori, 1985) etc.

Citatul reprezintă doar o secvenţă dintr-o listă cu sute de autori. Parcurgând-o, ai impresia că îl vezi pe Marian Popa dând literatura română contemporană pe maşina de tocat carne.