Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Marginea lumii, nemarginea fiinţei de Ioan Holban

Poezia lui Adi Cristi, chiar şi aceea elegiacă, a fost mereu supusă presiunii realului, zgomotelor sale înregistrate şi de prozator ori jurnalist; acum, în cea mai recentă carte, Poemele de dincolo de mine (Editura 24:ore, 2016), strigătul e şoaptă, cîntecul care extrage fiinţa interioară, „zăcămîntul” unde se află, în fapt, poezia; „Su lina/ îmbracă lumina/ Adînci rădăcini prin nisip/ cutreieră-n larg/ ca şi cum/ marea aceasta-i legată de ţărm/ cercel cu adînci nestemate/ cu ochii tăi ţintuiţi/ pe imensul departe/ Su lina lumina/ Su lin din suspin” (Poem scris exact în punctul în care marea se prinde de ţărm asemenea unui cercel). Poemele cărţii sînt, cum se spune în unul din primele texte, poeme pentru cîntec, structurate în nuclee tonale („Ană, scoate ochiul din iarnă/ În miez de vară, alungă-l afară/ Zidită în gheaţă, cu lacrima creaţă/ Zbîrcită-i lumina, şi vina-i bat-o vina!”, scrie Adi Cristi în Poem cu Ana pe cînd era de nescris), adoptînd, adesea, metrica speciilor majore ale liricii populare, recuperând baladescul, pe o linie care începe cu Ştefan Aug.Doinaş şi continuă cu Mihai Ursachi şi Horia Bădescu: „Ai intrat la mine-n gură/ Ană scoasă din Natură/ Prinsă de mijloc de-albină/ Vis ce sufletu-mi dezbină/ Ană, Ană vino-n palmă/ Lasă-mă să-ţi fiu doar haină/ Să simţi cît de caldă-i vocea/ Cum fiorul te trecea/ Pînă cînd seamă să-ţi dai/ Că mă ştii şi mi te dai/ Ană, Ană, azi ieşeană/ Sari din versul lugojană/ Nu mai vii la nici o şură/ Aşteaptă pe cin’te fură/ Eu mi-s hoţul, tu eşti Ana/ Eu te prind, tu îmi dai palma/ Ană, Ană ce-ai făcut/ De cînd nu te-am cunoscut/ Că-mi eşti dragă, de-ţi sunt drag/ şi te-nvăţ să treci de prag/ să-mi rămîi în casă focul/ care mi-a adus norocul/ focul care m-a topit/ pus sub vreascuri de iubit/ Ai intrat la mine-n casă/ Ană veşnic de frumoasă/ Smulsă din visul cu zîne/ Printre vin şi printre grîne/ Pentru azi şi pentru mîine/ Să hrăneşti un om şi-un cîine” (Ană, Ană de dojană).

Unul din semnele poetului adevă- rat a fost, de la Eminescu pînă azi, (şi) acela al prelucrării limbajului poetic, al încercării lui, ca într-un laborator de probe seismice; Eminescu fixa, prin poezie, în limba română, raportul tensional, mai mult decît de nuanţă, dintre timp şi vreme, privire şi vedere; Adi Cristi scrie, acum, că marginea mării nu este totuna cu ţărmul acesteia. La margine, acolo unde pare a sfîrşi totul, începe, ca într-o nouă geneză, lumea cealaltă, unde fiinţa pătrunde îngemănată, în eros şi în blitz-ul vederii secunde: „La marginea mării poate să înceapă/ Lumea cealaltă/ dacă împrejurul tău apa/ îţi vine perfect/ ca o rochie de seară/ învolburată/ şi adînc decoltată/ sînii pot fi ghiciţi uşor/ mai jos de ţipătul pescăruşilor/ sau de cît ne îngenunchează apusul/ direct în semnul crucii care ne îmbracă/ uimirea şi speranţa/ că nu suntem singurii rămaşi pradă vieţii/ Alături de noi/ mai există şi marea/ cu orizontul şi adîncurile ei/ aşa cum/ pe marginea trupurilor începe dezmeticirea/ respiraţiei gură la gură” (Poem despre marginea mării); marginea e orizont şi adînc, teluric şi cosmic, val şi pescăruş – o altă unitate spaţiu-timp, a iubirii, unde îngerii înşişi au „clipe”, intrînd, îngemănaţi, în Unu, în logica altei lumi, în durata ei de dincolo de vremea de aici a secundelor fiinţei: „Fă-mă să-mi simt umbra/ legată de mine/ cum se mai simte cuvîntul/ legat de poem/ sau robul din mine/ legat de iubire/ Treci pe deasupra/ a tot ce are şi un dedesubt/ fără ca cineva să te atingă/ umbră de neatins/ Scoală-mă/ cum Lazăr a fost trezit/ din mormînt/ şi lasă-mă să învăţ să fiu pasăre/ cu aripa aşezată pe părul tău despletit/ învăţat a fi zburător/ cum mai poate fi o clipă de Înger” (Pot fi umbra poemului scris despre tine). În replică, ţărmul e limita, finalul, locul unde eşuează corabia cu catargele rupte, pînzele sfîşiate şi echipajul ucis; la ţărm, lumea aceasta se desparte de lumea cealaltă, a marginii de unde încep zariştea, orizontul, departele, îndepărtarea care ”se pune între noi”: la margine- ţărm sînt cele două începuturi ale fiinţei, înspre pustia lui Cain ori dincoace, în nemarginea de unde se deschid înaltul şi adîncul trăirii pe care o caută aceasta: „Te prind de mînă/ şi toată Marea mi se prelinge/ printre degete/ cu lacrimile tale adăugate/ Nu mai e loc de nici o furtună/ de nici o tristeţe întoarsă la mal/ cu catargul rupt şi pînzele sfîşiate/ cu echipajul ucis şi cu tine vîndută/ Sclavă a inimii mele/ Se prelinge printre pleoapele tale/ marea nesfârşită/ dar atît de mică şi de neluată în seamă/ pe cînd îndepărtarea se pune între noi/ cum se mai pune/ lumea aceasta faţă de lumea cealaltă/ cum se mai pune trupul tău/ peste umbra trupului meu” (Poemul celor două începuturi). La marginea mării sînt înălţarea, zborul spre înalt, pînă la „cuibul Măiestrei”; la ţărm, unde se desparte uscatul de ape, păsările „cad cu aripile frînte”.

Cîteodată, departele se află în gheţurile hiperboreene, în „gheţarul îndepărtărilor”, cum se spune în Poem desţelenit să iasă iubirea la suprafaţă, de la margine se poate privi ceea ce nu se vede, într-o altfel de zi: „Într-o zi aiurea bine de tot/ am deschis ochii/ privind la ceea ce nu se vede/ (prin gaura de chei a pîntecului/ sleit de atîta facere)/ Eram cît să nu fiu în deşteptare/ în braţe te strângeam/ cu trupul asuprit de aer/ cu mîngîierile lăsate la voia întîmplării/ frunze căzătoare trecute/ în voia paşilor rătăcitori/ Într-o altfel de zi aiurea bine de tot/ am deschis ochii/ fără să-mi dau seama/ dacă e vorba de naştere sau de moarte/ Totul în jurul meu gravita/ eram altul, erai alta/ cît de perfidă a ajuns lumea/ într-o altfel de zi.../ Mai bine mă trezesc unde sunt sigur/ că tu mă aştepţi/ în faţa ceştii aburinde/ cu poemul prins sau surprins/ asupra facerii” (Poem posibil să fi fost scris într-o moarte clinică). În Poemele de dincolo de mine, marginea nu e doar a mării, chiar dacă acolo se în-fiinţează erosul („Doar înspre Apus talpa mea/ strivea castelul unei zile flămînde de Soare/ cu aceeaşi dezinvoltură cu care/ mai apoi/ te aşezam pe turnul de la sud/ şi pe cel de la nord/ încercînd/ să domesticim noaptea/ sau dorinţele vinovate/ de sălbăticirea aerului dintre noi” – Poemul castelului de nisip); marginea e şi a luminii, dar acolo se instalează clipa înserării, pierderea, surparea, trecerea în mineral (Poem de tristă amintire), pentru ca marginea ochiului să despartă „oglinda de mult ruginită” de largul unde „lovesc valuri”, iar corăbiile „nevăzute de cei de pe mal” ard în flăcări, în lupte „pe viaţă şi pe moarte”, cum scrie Adi Cristi în Poemul despre largul ochilor tăi. Este, fireşte, şi marginea timpului, care desparte viaţa de moarte, Raiul de Iadul pe care poetul, un alt Ivan ‘Turbincă, le „explorează”, adesea cu umor şi ironie, în secţiunile finale ale cărţii, Ieşirea din Iad şi Fuga din Rai: din Iad iese pentru că noul Ivan Turbincă se joacă acolo, păcălind moartea, iar din Rai fuge pentru că acolo va fi ajuns la vremea cînd „merele începeau să se coacă în pom”. Pe această margine subţire care desparte pentru a uni viaţa şi moartea, multe din poemele lui Adi Cristi se circumscriu metaforei obsedante a învierii lui Lazăr din mormînt; chemarea biblică – „Lazăre, vino afară!” – e, aici, chemarea, învierea poemului din „zăcămîntul” aflat în mormîntul poemelor încă nescrise: „Vino, e timpul!/ Cuvintele mi se termină/ Nici salivă nu mai am/ Totul dă semne de odihnă/ şi oboseala începe/ să curgă/ cum mai curge pîrîul/ nervos şi iute/ năvalnic şi tumultuos/ e partea mea/ de amintire/ cea mai dragă/ cu fotografii ilustrate/ cu depuneri de mărturii/ sub jurămînt/ Nu plecaţi!/ Voi reveni cu următorul poem/ Aşa cum Lazăr a revenit/ ieşind din mormînt” (Poem cu Lazăr ieşind din mormînt).

Cum se întîmplă în toată poezia lui Adi Cristi, şi în Poemele de dincolo de mine miezul se află în relaţia erotică, aceea spusă, în-fiinţată în şi prin poezie, unde fiinţa caută identificarea („numele tău se termină cu numele meu”, se spune în Poemul numelui meu), re-unirea la marginea mării (timpului, luminii, lumii, ochiului), lăsînd ţărmul şi moartea care pîndeşte acolo „prin împrejurimi”; corabia, valul, marea sînt „vehiculele” erosului care, în poezia lui Adi Cristi, înseamnă substituire, o continuă descoperire a jumătăţii care să (re)compună întregul pierdut: şi pentru că „ea”, Ana e poezia însăşi, relaţia erotică e, în fapt, ars poetica: „Poemul este mai mult de atît/ şi mult mai puţin/ decît vor aşteptările/ Poemul este atît – cînd nu te aştepţi/ Şi nu va fi niciodată poem.../ cînd crezi că ai prins/ nemurirea în vers/ Tot ceea ce-ţi seamănă/ este poezie/ cum falsitatea te-mbracă-n ridicol/ şi nu te lasă cu ochii pradă vulturilor/ fără a aştepta răsăritul sau apusul cuiva/ să prindă aripi” (Poem despre ars poetica). T.S.Eliot credea că „un poem, sau un pasaj dintr-un poem, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale”; pe urmele sale, Adi Cristi scrie că iubirea, adică poezia, substitutul acesteia, se află, înainte de sintaxa poemului, într-o părere, o stare, un fior, un cîntec, o închipuire, un vis, un sunet, scrise, eventual, pe vînt, pe aer sau pe frunze: „Scriu acest poem pentru tine/ să-ţi fie singura mărturie/ că ştiu că eşti blondă şi mult mai frumoasă/ decît te-am visat/ pe cînd erai o părere/ o stare/ un fior sau un cîntec/ pe cînd erai gestul meu de a te şti/ încîntătoare/ zidită în mine, ca într-o mănăstire/ sau pur şi simplu ca ochiul meu/ îndepărtat pe mare” (Poem pentru tine); „erai o închipuire de-a mea/ o nebunatică stare de vis” (Poemul Anei fără ştirea ei); „poemul acesta mergînd mai departe/ şi mai departe/ tot mai departe/ pe tărîmurile în care/ Don Quijote continuă lupta cu morile de vînt,/ pe cînd poemul acesta/ continuă să creadă că va fi scris pe vînt/ sau pe aer, pe frunze sau pur şi simplu/ va rămîne sub formă de sunet” (Poem cîştigat pe cîmpul de luptă pe cînd eu eram Don Quijote): marginea-ţărmul, poemul-iubirea sînt numai întrucît vor fi fiind scrise şi citite: „Mă las ţie!/ Chiar dacă de mult sunt doar cuvinte/ dresate cuvinte/ sub formă de poeme/ (doar de poeme născute cu acte în regulă)/ eu mă las ţie/ să mă răsfoieşti/ cum n-ai mai răsfoit partea aceasta de iubire/ niciodată/ învăţîndu-mă pe de rost / voi rămîne al tău/ şi dincolo de munte/ şi dincolo de ape/ şi dincolo de viaţa/ care ne priveşte în ochi/ hipnotizîndu-mă într-atît/ încît nu-mi mai dau seama/ dacă sunt viu/ sau nu mai sunt mort!” (Poem de lăsat Anei). Cu Poemele de dincolo de mine, Adi Cristi înnoieşte, în chip radical, modalităţile de expresie şi orizontul tematic ale spaţiului său liric.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara