Numărul curent: 47

Cartea Românească:
Marele singuratic II de Daniel Cristea-Enache


Comparând cele două volume, atât de diferite, ce fundamentează saga Moromeţilor (Marin Preda avea în proiect o tetralogie, o Comedie ţărănească în care ar fi intrat Delirul şi o continuare la acesta), critica a făcut relativ uşor judecata de valoare. Dacă Moromeţii. I este superior artistic, al doilea volum prezintă o mai mare varietate a procedeelor compoziţionale şi o alternare abilă a planurilor şi registrelor narative. Fără a lua dintr-o parte şi a pune în alta, merită să analizăm pe larg modalitatea de construcţie a romanului prim şi decupajul făcut de autor în materia sa. Vor ieşi de aici nişte concluzii, poate, surprinzătoare.

Romancierul dilată sub raport temporal prima parte, lungind un week-end - cum am zice azi - deloc odihnitor. În restrânsa unitate de timp sunt introduse şi meticulos descrise numeroase scene: venirea de la câmp, scalda fetelor, avatarurile îndrăgostitului Birică, monologul nocturn al lui Moromete, tăierea matinală a salcâmului, exerciţiile lui Nilă la premilitară, bătaia băieţilor cu pândarul, adunarea şi discuţiile din poiana lui Iocan, venirea perceptorului, căluşul învârtejit în curtea lui Bălosu, fuga Polinei cu Birică... Toate acestea, plus altele, sunt dublate de evenimente trecute, aduse în prim-plan şi expuse ca explicaţii suplimentare pentru actualele stări de lucruri. Şi iată o primă diferenţă. În episoadele din prezentul acţiunii autorul lasă mai multă libertate personajelor, urmărindu-le de la o semi-distanţă convenabilă. În schimb, în cele reproiectate din urmă şi intercalate în cursul epic, naratorul îşi foloseşte din plin omniscienţa, intervenind salutar pentru a oferi indicii şi motivări, cauze prime, preludiile conflictelor duminicale.

O altă modificare importantă vine cu partea a doua a romanului, mai redusă ca întindere, dar mai dinamică, accelerând viteza cu care sunt prezentate evenimente importante şi depăşind, în ,salturi" aproape imperceptibile, timpii morţi dintre ele. Expoziţiunea o dată făcută, şi încă pe larg, firele conflictuale sunt desfăşurate în direcţia lor logică, uneori frânată şi deturnată, readusă însă implacabil pe făgaşul constituit. S-a speculat masiv, pe marginea acestui roman, pornindu-se de la prima lui frază: ,În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari." (p. 821). Timpul care ,avea cu oamenii nesfârşită răbdare" nu e decât o frumoasă iluzie. Nu numai că prozatorul îi ataşează un prudent, dubitativ ,se pare", dar întreaga desfăşurare a cărţii va infirma această închipuită toleranţă. Efectul optic se spulberă îndată ce luăm cunoştinţă de frământările de pe scena satului şi din bătătura Moromeţilor, ori de lungile, chinuitoarele dezbateri interioare ale ,olimpianului" protagonist. Pe măsură ce dăm paginile cărţii, se conturează tot mai pregnant cadrul atât de strâmt în care e obligat să evolueze Ilie Moromete, zidurile de care gândirea sa liberă şi independentă se loveşte. Lipsa lui de alternativă. În această perspectivă, secvenţa mediană înclină tot mai vizibil planul personajului principal, transformându-l într-o pantă abruptă ce taie răsuflarea. Achim pleacă la Bucureşti cu oile, pândarul stâlcit de el vine împreună cu şeful de post să reclame şi să penalizeze ,infracţiunea", Moromete se împrumută de la Aristide, iar }ugurlan se împrumută de la Moromete, Paraschiv (mai mult) şi Nilă (mai puţin) complotează în continuare cu otrăvita Guica şi fug pe cai întorcându-se, totuşi, dintr-un impuls al fiului mai greoi şi mai cinstit, în fine, Niculae, bolnav de friguri, ia premiul întâi la şcoală depunându-se apoi, moale ca o cârpă, în braţele unui tată uimit.

Descriptiv, descriptiv..., cum ar fi spus Lovinescu despre o schiţă a tânărului Preda, citită în cenaclul Sburătorul în 1943. Dar fără aceste elemente şi episoade consistent-realiste, prinse într-o ţesătură tare şi aspră, semnificaţiile romanului ne scapă. Frumuseţea morală a eroului vine din stoicismul cu care el îşi duce, zilnic, crucea de tată, soţ, frate, deţinător de loturi şi datornic la Stat, fost consilier comunal şi membru respectat al ruralei ,societăţi civile"... Cât priveşte luminile filtrate de autor, razele destul de rare, ele apar din suprapunerea, pe acest teren minat al realităţii cotidiene, a unor atitudini şi gesturi fundamentale, intens-omeneşti, arcuite pe deasupra durelor condiţionări şi implicaţii existenţiale. Jalea din cântecul lui Birică şi chiar disperarea din litania Guicăi, bucuria colocviilor din poiana lui Iocan, glumele lui Moromete şi înjurăturile colorate ale lui Cocoşilă, roşeaţa de pe obrazul fraged al Irinei Boţoghină ori liniştea ,bună şi răcoritoare" ce se strecoară, încet-încet, în sufletul mohorât al lui }ugurlan: toate acestea durează puţin şi semnifică mult - într-o ordine non-evenimenţială a romanului. Ele nu stopează acţiunea ce curge spre finalul aşteptat; dar o suspendă, în momente magice recunoscute şi trăite ca atare. Cu o intuiţie excepţională, Marin Preda îşi începe a treia şi ultima parte din Moromeţii. I pe o cu totul altă treaptă decât cele precedente, printr-un tablou epic de o frumuseţe calmă, tolstoiană. Fragmentul cu tăierea salcâmului a fost de atâtea ori citat şi interpretat, simbolul decodat (axis mundi) ajungând parcă să acopere conturul realist al scenei respective, luându-i sevele, diminuând-o. Să parcurgem, aşadar, această pagină de o prospeţime încă intactă, o pagină de mare scriitor: ,Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc, într-un fel nou; florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face cu grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru şi, într-adevăr, pitpalacul turburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu care nu s-au copt încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului subjugându-l. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui." (pp. 1096-1097).

De la perspectiva înaltă şi integratoare a acestei descrieri, privirea autorului coboară treptat, mai întâi pe loturile Moromeţilor şi pe familia muncită în fiecare an, iar apoi, cu o precizie sporită, pe secerişul de anul acesta. Episoadele sunt clar marcate şi diferenţiate, Marin Preda mizând pe o progresivă particularizare: de la general-uman la uzual şi de la uzual la actual. Subtilitatea acestui glissando nu este numai de ordin compoziţional. Sugestia mai profundă e că în jurul personajului central sunt cercuri de timp tot mai condensat şi mai puţin respirabil, ameninţând să-l sufoce ori să-l modifice. Departe de a fi decupată şi translată de pe cerul senin al unei veri eterne, silueta lui Moromete se micşorează, se comprimă, ajungând în cele din urmă la scara problemelor lui atât de contondente. Realismul lui Preda e mai puternic decât aspiraţia solară pe care, neîndoielnic, şi prozatorul, şi protagonistul său o au. Nevoia de lumină şi armonie, de echilibru cu lumea şi cu sine însuşi, contemplaţia liniştită şi comedia gestual-verbală în care Moromete excelează îşi găsesc împlinirea şi rostul adânc într-o anume condiţie biografică şi istorică: în acel punct în care ameninţările străvezii sunt încă pasabile sau convertibile. Curând, universul lui Ilie Moromete se va surpa dinlăuntru prin complotul fiilor mai mari şi scenele oribile din finalul romanului. Nici vizita preotului şi a învăţătorului care-i solicită imperios să-l dea mai departe la şcoală pe Niculae, nici căderea dramatică a preţului grâului şi expediţia la Piteşti şi apoi la munte pentru a nu-l vinde, totuşi, în pierdere, nici scadenţa la fonciire, datoria către Aristide, termenul la Bancă nu au asupra personajului efectul devastator pe care îl are vestea că băieţii lui sunt înţeleşi să fugă de acasă. Această revelaţie, prinsă

într-o pagină de o expresivitate dureroasă, leagă firele conflictului principal, pe cele văzute de protagonist şi pe cele nevăzute de el, rămase până acum în umbră. Ceea ce ştie deja cititorul se suprapune, brusc, cu ceea ce află deodată eroul. O omniscienţă, pentru Moromete, insuportabilă, o povară mai mare decât poate duce. Calculele şi combinaţiile lui, tactica vicleană a amânării scadenţelor şi a fărâmării problemelor mari în chestiuni rezolvabile, în aşteptarea unui moment mai prielnic, sub umbrela largă şi protectoare a unui Timp ,răbdător": toate alunecă dintr-odată într-o groapă adâncă de nefericire şi deznădejde. Procesul prin care va trece Moromete e pe cât de mişcător pentru cititor, pe atât de minuţios şi exact descris de către scriitor, cu o ,cruzime" psihologică specifică lui Marin Preda.

În lumina crepusculară a propriei singurătăţi, tatăl, cu fruntea lui bombată şi limpede aplecată spre genunchi, iese înfrânt - dar nu şi umilit - din lumea Moromeţilor. I: un mare, inegalabil roman.