Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Marea spaimă de Ioan Pintea

O lectură recentă mi-a redeşteptat o melancolie ancestrală. E vorba de două cărţi (Marea spaimă de la munte de Charles-Ferdinand Ramuz, în traducerea doamnei Viorica Nişcov, şi Curcubeul dublu de Alexandru Vlad) care vorbesc despre acelaşi univers - lumea satului -, dar din poziţii total diferite. Ramuz reconstituie un spaţiu oarecum mirific, populat de personaje de poveste, cu reguli şi rânduieli mitice. Un spaţiu depozitar de mari taine, care dacă sunt tulburate şi agresate în conţinutul lor fundamental se răzbună ameninţător şi terifiant. Vlad ne prezintă o lume rurală, contemporană nouă, descompusă, lipsită de orice fior metafizic, perfidă şi şmecheră, urâtă şi schimonosită pe ici pe colo, adică prin punctele esenţiale, angrenată într-un mecanism defect care devoră precum un animal cu chip de artefact tot ceea ce mai aminteşte de satul de altădată.

Sunt două cărţi care transmit o tristeţe adâncă şi o înaltă deznădejde în ceea ce priveşte prezentul satului.

Din aceste cărţi se poate, cred eu, învăţa. Se poate rememora o lume întreagă care nu mai este, se poate descoperi şi accepta o lume fărâmiţată şi dezaxată care s-a aşezat, irevocabil, se pare, peste cealaltă. Putem gândi şi medita la felul în care istoria a format şi deformat lumea ţărănească. Şi pentru că tot nu mai există repere pentru a o înţelege şi a da un răspuns bun la ceea ce s-a întâmplat cu ea, măcar să ne străduim, prin intermediul literaturii, de astă dată, să o interogăm. Să o întrebăm, aşa cum fac Grigore Leşe şi badea Vasile Dâncu de la Runc, ce a mai rămas şi ce mai rămâne, în această situaţie, din ea.
Cine mai crede astăzi, ca Ramuz, că civilizaţia rurală, temeiul, se află "la sursa însăşi a fiinţei"?! Nimeni aproape. Poate câţiva filosofi şi gânditori rătăciţi, etichetaţi autohtonişti, tradiţionalişti sau, şi mai rău, naţionalişti. Satul nu mai e o temă pentru literatură, dar nici pentru filosofie. A vorbi despre sat, a scrie despre sat, a extrage idei şi principii perene din acest topos a devenit ceva discutabil, la mijloc de râs şi surâs, superfluu. Nu ştiu ca literatura română să fi dat în ultima vreme, excepţie face doar Ioan Groşan şi, în cazul de faţă, Alexandru Vlad, o nuvelă, ceva povestiri, un roman tonic despre viaţa la ţară. Ion, Moromeţii, sunt amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat, dar, din pricina altor teme, aproape depăşit, imperceptibil. Textele lui Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, câteva, puţine, dar extrem de importante scrise de Mihai Şora, sunt deja bine ascunse în sertarele memoriei noastre intelectuale înguste şi mereu ahtiată de efemeridele zilei.

Aşadar, satul - ca temă (pentru scriitor, filosof, compozitor) - a dispărut. Doar pentru pictori (mă gîndesc în mod special la Grupul Prolog) el mai este un loc al revelaţiei originare. "Meargă pictorii la ţară", spune profetic Topârceanu.

Suntem de acord că satul în format tradiţional nu mai există. Că ţăranul s-a topit, cu tot cu costumul lui autentic, în haine de doc. Doar câteva rezervaţii, constituite din comunităţi mici, neînsemnate, de la munte, ca în cartea lui Ramuz, mai rezistă, cu obstinaţie, la dinamismul şi presiunile istoriei. Acolo încă mai sunt pure şi necontaminate precum lumina necreată: teama, curajul, credinţa, îmbrăcămintea, cinstea, dragostea, moartea, munca, petrecerea ,mânia, iertarea. Acolo virtuţile şi păcatele au greutatea de început şi cu nici un chip nu pot fi dislocate încă din înţeles şi înţelepciune.

Lumea aceasta, pe care am cunoscut-o bine în copilăria mea, care există încă în fragmente mici la mari înălţimi, se poate perverti, îşi poate schimba direcţia într-o clipită dacă în orizontul ei apare prima casă de vacanţă, ridicată pentru week-end de domnii de la oraş. E o altă poveste dacă, însă, în vecinătatea ei, se construieşte o cabană şi în aceasta locuieşte Martin Heidegger sau Constantin Noica. În cazul acesta e vorba de părtăşie şi împărtăşire şi, mai ales, de ridicarea acestui loc la înălţimea gândului care se armonizează confratern în special cu munţii. Textul filosofului din Pădurea Neagră, intitulat De ce rămânem în provincie?!, e emblematic pentru aserţiunea mea. Reţin părtăşia filosofului cu ţăranii care răşpălesc draniţe şi asemănarea lucrului lor cu filosofarea.

Nu cunosc soluţii pentru a salva satul. Cunosc doar câţiva gânditori amintiţi deja (la care îl adaug pe Lucian Blaga şi Spaţiul său mioritic ), câţiva scriitori şi un mare teolog, Dumitru Stăniloae, care a scris Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, şi care ne mai ţin încă în trezie în ceea ce priveşte veşnicia şi deopotrivă moartea cotidiană a satului ancestral; idealizat până nu demult într-o sintagmă-clişeu: gură de rai.

Ştiu, însă, un singur lucru, pe care l-am învăţat din viaţă şi din Omul recent de H.R.Patapievici: când câştigi ceva negreşit şi pierzi, în aceeaşi măsură, sau poate chiar, de ce nu, cu supramăsură.
Uniunea Europeană are soluţii.Câteva deja le-a aplicat. Marea spaimă de-abia de acum începe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara