Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Marco Santagata: Dante. Romanul vieţii lui Dante de Doina Condrea Derer

Romanul vieţii lui, Mondadori, Milano, 2012, 467 pag., scris de Marco Santagata, cel mai prestigios dantolog actual şi scriitor, este o carte captivantă nu doar pentru literaţi şi istorici, ci şi pentru oricare cititor; referinţele erudite de primă mînă, topite în magma epică, reînvie prin sporul de consistenţă o epocă, fără a impieta asupra ritmului lecturii.
Un tânăr traducător şi un editor rafinat ar putea lua iniţiativa de a oferi versiunea românească a întregului volum, din care dăm un scurt fragment.


Idealul aristocratic şi lipsa mijloacelor materiale

Serviciul prestat în cavalerìe era cum nu se poate mai onorant. Combatanţii călare, cea mai viguroasă componentă a unei armate medievale, proveneau în majoritate din cele mai înalte clase sociale. Cu un secol în urmă, cînd, nobili sau nenobili, numiţii milites, reprezentau în structura socială şi în viaţa politică a oraşelor-stat una din păturile cu maximă greutate, ca număr, venituri şi putere, raţiunea de a fi a cavalerilor era războiul. Nu numai că din expediţiile militare ei aveau avantaje economice directe, dar beneficiau de un fel de asigurare împotriva daunelor pe care ar fi putut să le sufere exercitîndu-şi profesia. Contractul de angajare negociat cu administraţia (unde, de altfel, adesea aveau un rol hotărîtor) prevedea indemnizaţie pentru pierderea cailor, a armelor, pentru eventualele răscumpărări de achitat, cînd erau luaţi prizonieri, şi aşa mai departe. În concluzie, cavalerii care plecau în război pînă în primele decenii ale secolului al XIII-lea aveau doar de cîştigat. Pe vremea lui Dante lucrurile se schimbaseră însă mult. Deşi tot mai erau prevăzute premieri şi recompense pentru cei bravi în caz de victorie, în sarcina particularilor cădeau poverile considerabile reprezentate de achiziţionarea şi întreţinerea unui bidiviu de luptă şi măcar a unui alt cal (de rezervă), în cazul cavaleriei grele, şi minim a unui cal, la cavaleria uşoară, pentru achiziţionarea armelor şi a complexei ţinute defensive (tunică, vestă căptuşită, platoşă, zale, manta de luptă, coif etc.) şi pentru eventualii lor subordonaţi. Acum, din punct de vedere financiar, participarea la război era o pierdere. Iată de ce nucleul cavaleriei era constituit din oameni avuţi, mulţi dintre ei trecuţi în acte printre cei mai puternici. Ei ţinteau nu spre un beneficiu economic, ci spre prestigiul social de care încă se mai bucura combatantul călare, fără a uita de avantajele politice decurgînd de aici; nu întîmplător, în lupta împotriva păturilor mijlocii, ieşeau de fiecare dată întăriţi cînd un eveniment belic făcea necesară intervenţia lor.
Tînărul Dante trebuie să se fi simţit onorat să lupte alături de cetăţenii mai de vază din Florenţa. Una era să fii equitator, combatant pe cal, şi alta eques, cavaler, titlu care, oricum, era şi el un indiciu de apartenenţă la aristocraţia orăşenească. Cu atît mai mult cu cît deveneai equitator prin cooptare şi nu erau necesare gesturile de autopromovare specifice carierei politice.
Dante trebuie să se fi întrebat, şi nu o dată, care-i era locul în cadrul societăţii florentine. Se căsătorise cu o Donati, fiică şi nepoată de cavaler; în vreme ce bunicul lui matern, Durante degli Abati, cum pare destul de probabil, ţinea de un neam mai mult decît de vază, el purta numele unei familii mediocre în prezent mai mult decît în trecut. Onorurile amoroase le adresa – sau, mai exact, pretindea că i le adresa – unei femei măritate cu un cavaler din aristocraţia financiară florentină. Şi cercurile frecventate de el erau suspuse. Cel mai bun dintre prietenii lui nu era altul decît Guido Cavalcanti. Cult, rafinat, desigur, dar şi moştenitorul uneia dintre cele mai consistente averi din oraş (familia Cavalcanti „era dintre cele mai puternice din Florenţa, prin membrii, posesiunile şi averea ei”), magnat influent politic, fiul unuia dintre principalii conducători ai partidului guelfilor. Socialmente, însă, între ei era un abis: Guido îşi putea permite să-l sfideze cu arma în mînă pînă şi pe Corso Donati. Manetto Portinari, fratele Beatricei, prieten „imediat următorul după cel mai de seamă”1, nu era dintr-o familie la fel de titrată ca a lui Guido, dar ţinea de pătura mercantilă şi financiară de cel mai înalt rang. Alt prieten al lui, Cino, era un Sigibuldi, o veche familie din Pistoia, cu averi, pe care Cino avea să le sporească ulterior, cum rezultă din depozitele lui la banca Bardi, cînd va deveni unul dintre cei mai prestigioşi jurişti ai vremii.
Dante nu aparţinea nici aristocraţiei de sînge, nici celei a banilor. De n-ar fi fost Dante, pentru familiile frecventate de el, ar fi fost un simplu „client” căruia i s-ar fi acordat vreo favoare şi i s-ar fi dat un mic ajutor economic. Dacă el trata oamenii de la nivelul unor Guido, Manetto, Cino şi al altora, era doar datorită personalităţii şi intelectului său. Condiţia de subordonare obiectivă în care se găsea l-a făcut pesemne să încerce un sentiment de nesiguranţă; desigur, ambiţios cum era, şi o puternică dorinţă de a se revanşa. Dincolo de marea-i autostimă, trăsătura marcantă a personalităţii lui – de a se simţi şi de a se prezenta diferit, unic, excepţional – pare să-şi afunde rădăcinile anume în humusul modestei sale poziţii în societate. În voinţa de a se evidenţia, dublată de sentimentul inadecvării sociale, trebuie căutată şi motivaţia adîncă a neîntreruptei lui insistenţe asupra tematicii nobleţei: a nobleţei, în general, dar şi asupra celei personale şi a familiei sale.
Dante îşi alege imediat un stil de viaţă coerent cu imaginea de om aparte şi neintegrat, aşa cum o percepe el sau cum ar vrea să fie. Îl caracterizează între altele distanţa luată faţă de politica urbei; dar ceea ce ilustrează mai bine ideea de viaţă „aristocratică” spre care năzuieşte este atitudinea lui faţă de muncă, de actvităţile economice şi faţă de valoarea ce trebuie atribuită banilor.
Ne frapează pe noi, dar poate şi mai mult trebuie să-i fi frapat pe concetăţenii lui, faptul că Dante nu exercita nici o profesie. Că nu avea suficient capital să intre în lumea financiară ori mercantilă este una, dar nimic nu-l împiedica să o apuce pe drumul micilor afaceri, vînzări-cumpărări, al speculaţiilor băneşti, drum urmat de tatăl lui şi de aproape toţi membrii familiei. Şi nici să pornească măcar pe calea profesiilor intelectuale, foarte solicitate la Florenţa (Brunetto Latini, de pildă, era notar şi tot notar era şi amicul Lapo Gianni). Dante este primul şi unicul Alighieri care trăieşte din rentă. Dar să fie clar, nu duce o viaţă trîndavă de „tînăr domn”; vrea să trăiască asemenea unui nobil sau, cel puţin, vrea o viaţă pe potriva concepţiei lui despre nobleţe: detaşat de „înjositoarele” griji economice pentru a se dedica total artelor liberale, adică studiului şi poeziei. Dar una este să trăieşti din rentă avînd în spate marile latifundii ale nobilor adevăraţi sau proprietăţile imobiliare din care ne-nobilii Cavalcanti scoteau, cum scrie Compagni, „chirii mari”, şi alta să o faci contînd doar pe veniturile a două ferme. În cel mai bun caz Dante trebuie să fi fost mereu în criză de lichidităţi. Că acel stil de viaţă nu era posibil, avea să o afle din proprie experienţă destul de repede. Cheltuielile cărora va trebui să le facă faţă începînd cu mijlocul deceniului opt, cu familia pe care şi-o întemeiase între timp, cu campaniile militare în cavalerie, cu sejururile la Bologna, vor fi cele care îi vor dezechilibra financiar pe fraţii Alighieri, cu mult înainte de ultima lovitură dată de exil.

„Dulci, plăcute“ rime de dragoste

În primăvara lui 1283, exact după prima întîlnire, în timp ce se plimbă pe o stradă din Florenţa, Dante o vede pe Beatrice însoţită, cum se cade unei femei măritate, de două femei mai în vîrstă, iar ea îl salută. Prin acest gest arată că împărtăşeşte iubirea pe care Dante o nutrea pentru ea de pe cînd era un băieţaş. Că Dante a fost atunci salutat de Beatrice, nu e neverosimil; neverosimil este, în schimb, că după împlinirea vîrstei de optsprezece ani între cei doi se stabilise o legătură sentimentală. Chiar Viaţa nouă, unde se afirmă asta, dezminte. Într-adevăr, citim că după acel moment, timp de „cîteva luni şi ani”, Dante a scris poezii de dragoste pentru cel puţin alte două destinatare. În roman susţine că recursese la aceste femei ca la un fel de „paravan”, pentru a putea să-şi ţină ascunsă adevărata iubire şi pentru a îndrepta în altă direcţie atenţia curioşilor din Florenţa; în realitate, aceste rime dovedesc că timp de cîţiva ani, după 1283, Beatrice încă nu apăruse în orizonturile lui sentimentale şi poetice. În Viaţa nouă recurge la aceste expediente şi la altele doar pentru că vrea să-şi plaseze întreaga producţie lirico-amoroasă sub semnul Beatricei, alterînd, desigur, faptele, dar în aşa fel încît să fie credibile.
Anul 1283, ca prag al poveştii lui de iubire adultă, îi îngăduie, deliberat, largi aproximări faţă de realitatea biografică şi, în acelaşi timp, să lege într-un singur nod trei începuturi: al propriei trăiri amoroase, al prieteniei cu Guido Cavalcanti şi al aventurii publice a poeziei lui. În 1283 avea optsprezece ani, ceea ce îi permite să nu încalce canonul enunţat în De amore de Andrea Cappellano – un tratat scris spre finele secolului al XII-lea de un Andrea, capelan la curtea Franţei, considerat un fel de Biblie a iubirii curteneşti – după care, un băiat nu poate fi un iubit adevărat înainte de vîrsta aceea. Pentru noi este aproape de neînţeles cum se poate vorbi de dragoste împărtăşită doar în urma unui schimb de salutări. Să ţinem seama însă că în societatea de atunci salutul feminin era perceput ca un gest delicat din mai multe puncte de vedere. În Ţinuta şi moravurile femeilor, Francesco da Barberino se întreabă în repetate rînduri dacă le este sau nu permis femeilor să răspundă la salut şi asupra modalităţii de a o face. Este categoric cînd îi interzice „tinerei ajunse la vîrsta măritişului” să salute pe careva întîlnit în public („Iar dacă se întîmplă să treacă printr-un loc împreună cu mama, să nu se bage salutînd”), dar e foarte prudent şi introduce multe distinguo şi cînd este vorba de o femeie „măritată”.
După ce i s-a acordat salutul, Dante se întoarce acasă cuprins de ameţeală şi în urma unui vis compune un sonet (Vreau, doamne, al căror gînd pătruns de amor e) în care îi expune conţinutul enigmatic şi îl trimite „multora care erau vestiţi trubaduri [poeţi] în vremea aceea”, pentru ca, răspunzîndu-i-se, să i se tălmăcească semnificaţia. Între mulţi ce-i trimit sonetul de răspuns este şi Guido Cavalcanti „iar acesta a fost oarecum începutul prieteniei dintre el şi mine, cînd a aflat că eu eram cel care i-l trimisesem”. Aşadar, urmînd un obicei atestat, Dante îşi trimisese sonetul anonim, iar Guido răspunsese fără să ştie cine era autorul, a cărui identitate o va afla doar ulterior. Din nou Dante mistifică; sigur e că a scris şi a pus în circulaţie sonetul în 1283, iar Cavalcanti i-a răspuns atunci, dar colaborarea lor poetică trebuie datată cîţiva ani mai tîrziu iar strînsă a devenit doar în ultimii ani ai deceniului opt. (De altfel, Dante însuşi îşi ia măsuri de precauţie scriind că „a fost oarecum începutul prieteniei”: nu poate falsifica acest lucru din moment ce lui Guido îi dedică romanul).
Imediat după ce a scris că le-a trimis sonetul multor poeţi faimoşi, Dante oferă o altă informaţie importantă. Spune că înainte de acel sonet se exercitase de unul singur în arta versificaţiei („eu însumi încercasem arta de a vorbi în rime”), dar că se manifestase public doar cu acea ocazie. În fine, declară că a devenit membru efectiv al societăţii literare florentine în 1283.
Coroborînd datele deduse din Rime cu informaţiile presărate în Viaţa nouă rezultă o diagramă a carierei lui Dante ca poet în noua limbă, italiana, de la începutul deceniului opt pînă la jumătatea celui următor.
Îl vedem într-o primă fază legat de versificatori de formaţie „curteană” care, după cîte se poate presupune, se dedicau poeziei ca diletanţi, ca într-un fel de joc intelectual. De această factură este primul sonet din Viaţa nouă însoţit de solicitarea de a-i fi interpretat visul. Genul de compoziţii cu enigmă, trimise mai multor poeţi pentru a le provoca şi solicita subtilităţile exegetice, se bucura atunci de multă trecere: Dante însuşi răspunde unei cereri de tălmăcire a unui vis pusă în circulaţie de versificatorul Dante da Maiano, un sicilianizant întîrziat despre care ştim prea puţin şi cu care Dante schimbă alte două tenţone. Lista celorlalţi versificatori care au răspuns cererii ne ajută să ne formăm o idee despre ambianţa poetică din jurul tînărului Dante; alături de cei cîţiva poeţi afirmaţi, şi astăzi cunoscuţi, ca florentinii Chiaro Davanzati şi Guido Orlandi (cu primul dintre ei se pare că Dante avusese un schimb de texte poetice), figurează numele necunoscuţilor Salvino Doni şi Ricco di Varlungo şi al notarului ghibellin Cione Baglioni. De altfel, sonetului dantesc îi răspunseseră, e drept, poeţi cu prestigiu, ca Davanzati şi Cavalcanti, dar şi seminecunoscutul Terino da Castelfiorentino, despre care ştim că fusese în corespondenţă cu Monte Andrea şi Onesto degli Onesti din Bologna. [ ...].
Lucrurile se schimbă în a doua jumătate a anilor optzeci, după ce Dante stabileşte efectiv un raport strîns, şi în postura de discipol, cu Guido Cavalcanti şi după sejurul de la jumătatea deceniului la Bologna, un mare centru universitar, aşadar, un loc unde poezia în italiană era intens cultivată. În anii aceia se încheagă micul, dar solidarul, grup al poeţilor novatori – Dante, Cavalcanti, Cino, Lapo Gianni şi, poate, Gianni Alfani – cu gîndul la care, după mulţi ani, Dante însuşi va formula definiţia, rămasă în istorie, „dulcele stil nou”.

1 Citatele din Viaţa nouă sînt preluate din versiunile lui Romulus Vulpescu (poezie) şi Oanei Busuioceanu (proză), Dante, Opere minore, Bucureşti, Editura Univers, 1971, pp. 9 – 10.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara