Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Marcel CORNIŞ-POP - „Întotdeauna am crezut că teoria critică are relevanţă pedagogică“ - Interviu realizat de Iulian BOLDEA de ---

Stimate domnule Marcel Corniş- Pop, în primul rând, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi acceptat acest dialog pentru revista „România literară”. Sunteţi originar din Arad. Care credeţi că e specificul, semnul distinctiv al locului în care v-aţi născut? Şi-a pus, oare, acest spaţiu, amprenta asupra formării şi evoluţiei personalităţii dvs.?

Aradul ocupă un loc privilegiat în biografia mea, nu atât ca oraşul în care m-am format (educaţia intelectuală mi-am făcut-o la Cluj unde am locuit de la vârsta de un an până la terminarea facultăţii în 1968), ci ca spaţiu de visare si refugiu în timpul vacanţelor de vară. În livada bunicilor, într-un cartier liniştit de la marginea Aradului, am petrecut clipe plăcute citind sau contemplând complicatele manevre ale orătăniilor din curte. După absolvirea Facultăţii de Filologie de la Cluj, secţia engleză- română, am fost repartizat la catedra de limbi germanice a Universităţii din Timişoara şi vecinătatea Aradului mi-a prilejuit noi contacte, de data asta în lumea literară. Ca editor al revistei timişorene „Forum Studenţesc” (1969- 1974) am publicat pagini speciale cu literatura scriitorilor din Crişana şi Arad. În revista „Orizont”, unde am susţinut mai mulţi ani cronica literară încurajat de Cornel Ungureanu, am recenzat primele cărţi ale lui Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Octavian Doclin, sau Florin Bănescu, dar şi cărţile unei noi generaţii timişorene. 

De unde provine fascinaţia literaturii şi pasiunea interpretării ei?

-Gustul pentru literatură l-am format în biblioteca tatălui meu, în una din cele mai bogate colecţii de literatură, artă şi filosofie din Cluj. Ambii părinţi au avut pasiune pentru literatură. La începutul deceniului cinci, tatăl meu, Gheorghe Corniş-Pop, a scos o revistă de cultură şi educaţie publicată la Zalău. După preluarea puterii de către comunişti, tata a continuat să predea literatură la liceele din Cluj, dar a refuzat să-şi compromită scrisul, publicând doar sporadic şi nesemnificativ. Mama, Sidonia Corniş-Pop (născută Bogdan) a scris literatură pentru copii, rămasă nepublicată. După ucenicia pe care mi-am făcut-o în biblioteca tatălui meu, am beneficiat de o serie de profesori de excepţie la Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj, încât mi-a fost greu să decid spre ce carieră să mă îndrept după absolvire. Am ales în cele din urmă limba şi literatura engleză, secundar română, în competiţie cu … chimia!

Aveţi anumite imagini, scene, secvenţe din perioada copilăriei care revin constant în memoria dvs. afectivă? Cum percepeţi, acum, perioada formării de sine, a modelării personalităţii proprii şi a dezvoltării interesului pentru lectură, studiu şi cultură, în general?

O amintire care îmi revine uneori e aceea a distanţelor pe care le aveam de parcurs în drumul meu spre şcoală, fie urcând Calea Feleacului spre şcoala elementară, pe care am frecventat-o până în clasa a patra, fie coborând Calea Feleacului sau Strada Republicii pentru a ajunge la poarta Liceului „Emil Racoviţă”. Dar în competiţia cu tatăl meu rămâneam, şi la acest capitol, în urmă: ca şi în cazul cărţilor din biblioteca lui, ale căror fişe detaliate dovedeau că tatăl meu le citise pe toate îndeaproape, el urca în fiecare zi serpentinele Feleacului până la capăt, unde se termina Clujul şi începea o nouă localitate, unde tata a predat o vreme literatura română.

Aţi absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Cum priviţi acum, retrospectiv, această etapă din existenţ a dvs.? Aţi avut profesori care v-au marcat spiritual, în vreun fel?

Ucenicia (şi adaptarea la exigenţele filologiei clujene) mi-am început-o la cursul de teorie literară al profesorului şi teoreticianului Ion Vlad. Fascinat de prelegerile lui, am uitat să iau notiţe detaliate, aşa că răspunsurile mele la examen au fost entuziaste, dar imprecise. La următoarele cursuri am învăţat să fiu mai pragmatic, acordând prioritate demonstraţiilor profesorilor mei, dar explorând şi alte posibilităţi în proiectele mele. Partea anglistică a pregătirii mele a beneficiat de cursurile de fonetică ale lui Mihail Bogdan şi de cursul practic de limba engleză predat de Sever Trifu. Doamna Maria Bogdan m-a încurajat să întreprind primele cercetări, materializate în teza de licenţă. Din anul doi am beneficiat şi de prezenţa primului lector american la Cluj, Jim Augerot. Cu Jim m-am reîntâlnit după plecarea mea în Statele Unite, colaborând în câteva organizaţii filologice americane.

După absolvirea studiilor universitare, aţi fost cadru didactic la Universitatea din Timişoara. Care era atmosfera în care aţi predat la această universitate şi în ce împrejurări aţi decis să părăsiţi România şi să plecaţi în Statele Unite?

Înainte de plecarea din Cluj, am publicat primele reportaje şi eseuri în „Tribuna” şi „Viaţa studenţească”. La Timişoara am continuat aceste activităţi, publicând cronici literare şi articole în revistele „Orizont”, România literară, „Amfiteatru”, „Vatra” etc.; de asemenea primele volume de traduceri: J.D. Salinger, Nouă povestiri (1971; retipărit de Polirom în 2002), Kurt Vonnegut, Fii binecuvântat, domnule Rosewater (1976), Thomas Wolfe, Priveşte, înger, către casă (1977) şi Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci (1981). Am publicat şi traduceri din literatura română în limba engleză, obţinând în 1975 Premiul Uniunii Scriitorilor în acest domeniu. Alte proiecte ale mele s-au poticnit de cenzură. Un volum de eseuri, Critică şi simptomatologie, a fost refuzat de Editura Facla în 1973, din pricini mai ales politice (nu a plăcut tratamentul critic aplicat unor scriitori oficiali). După 1975, în condiţiile unei înăspriri a presiunilor politice, am renunţat la rubrica mea critică de la revista „Orizont”, dedicându-mă traducerilor şi studiilor universitare. Dar nici în acest domeniu nu am fost scutit de surprize: nu mi-au fost publicate volumele din Allen Ginsberg (o selecţie de poezie tradusă cu Petru Ilieşu) şi Robert Penn Warren (romanul Toţi oamenii regelui, respins din pricina coincidenţelor dintre cariera politică a personajului lui Warren şi cea a lui Ceauşescu). În plan profesional, mi s-a refuzat promovarea la gradul de conferenţiar, deşi întruneam toate condiţiile, iar programul de engleză de la Timişoara era ameninţat periodic cu desfiinţarea (nu mai primisem cifre de şcolarizare la secţia de engleză principal). După mai multe încercări eşuate de a obţine permisiunea de a pleca cu burse în SUA sau Anglia, în 1983 mi s-a acordat un paşaport pentru a funcţiona ca lector Fulbright în SUA, dar copiii mi-au fost ţinuţi ostateci în ţară. După şase luni de parlamentări cu autorităţile, copiii au fost lăsaţi să vină în SUA, dar numai „în vizită” pe două luni! În aceste condiţii am hotărât, şi eu şi soţia, să cerem azil politic în SUA – o decizie dificilă care a făcut imposibil orice contact cu ţara vreme de aproape un deceniu. Despărţirea de studenţi am regretat-o cel mai mult! Atât la Universitate, cât şi în activitatea mea editorială m-am sprijinit pe o echipă excepţională de tineri scriitori, de la Andrei Ujică la Marlene Heckman, Lucian Alexiu, Adriana Simlovici-Babeţi, Mircea Mihăieş, Ion Ciolănescu, Mircea Bârsilă, Petru Haş, etc. Ca membri ai redacţiei şi colaboratori ai revistei „Forum Studenţesc”, ei au contribuit la conturarea unei direcţii multiculturale şi politice în această revistă, întreţinând relaţii cu alte grupări studenţeşti din ţară („Echinox”, „Amfiteatru”, „Aktionsgruppe Banat” etc.). Din păcate, în 1974, revista „Forum Studenţesc” a fost oficial suspendată, reproşându-i-se faptul că deviase de la linia politică a organizaţiilor studenţeşti.

În anul 1982, la Editura Univers, aţi publicat volumul Balena albă. Poetica romanului american epopeic-simbolic. Ce v-a determinat să exploraţi opera lui Melville şi care consideraţi că sunt reperele fundamentale ale operei scriitorului american, pe care amplul dvs. studiu le-a pus în valoare?

Interesul meu pentru Melville are o istorie mai veche. Am debutat critic în revista „Steaua” (1969), cu articolul Herman Melville: profil critic, o încercare de a repoziţiona eposul melvillian în relaţie cu proza secolului 20. Am reluat această idee în formă mai amplă în Anatomia balenei albe (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Critică, în 1982). Acest studiu, care într-o primă formă se vroia o morfologie şi retorică a eposului melvillian, s-a extins treptat, incluzând o secţiune axată pe impactul metodelor narative melvilliene asupra prozei americane contemporane.

Aţi tradus în limba română, pe când încă eraţi în ţară, opere importante ale unor scriitori precum Salinger, Thomas Wolfe, Kurt Vonnegut jr., Ken Kesey etc. Dar aţi tradus, în limba engleză, creaţii ale unor scriitori români precum Dorin Tudoran sau Petru Ilieşu. Care a fost motivaţia alegerii acestor scriitori? Ce credeţi despre traducere? Nu fac traducţiile o literatură, o ştim de la Kogălniceanu, dar ele au un rol important în metabolismul unei culturi. Care ar fi condiţiile sau criteriile unei traduceri optime?

Traducerile şi reflecţia teoretică asupra actului traducerii au reprezentat o componentă importantă a activităţii mele. În Statele Unite am editat câţiva ani revista de poezie în traducere, „Micromegas”, scoţând mai multe numere tematice axate pe poezie română, estgermană, iugoslavă, portugheză şi braziliană în traducere engleză. Primul meu post academic în SUA, la catedrele de limbă engleză şi limbi moderne ale Universităţii Northern Iowa, a îmbinat cursuri de literatură americană contemporană cu teoria traducerii. Modelul pe care l-am urmat în cursurile mele a evidenţiat elementele de tranziţie între limbi şi culturi, acel spaţiu liminal („in-betweeness,” „borderlands”) teoretizat de Homi Bhabha sau Gloria Alzaldúa. Acest model l-am adus cu mine din ţară, din zonele multiculturale ale Ardealului şi Banatului, dar l-am dezvoltat în continuare într-o cultură multietnică şi globalistă, cum este cea a Americii. Traducerile au contribuit în mod direct la rafinarea discursului meu critic: cartea despre Melville şi posteritatea lui ar fi fost greu de conceput fără angajarea mea prealabilă în traducerea eposului lui Thomas Wolfe, Priveşte, înger, către casă.

Sunteţi actualmente profesor la Virginia Commonwealth University, unde aţi avut o activitate didactică remarcabilă, recompensată, în anul 2007, cu University Award of Excellence. În discursul pe care l-aţi susţinut la acea dată, aţi remarcat că, ajuns în Statele Unite (mai întâi la Universitatea University of Northern Iowa, apoi la Harvard, iar apoi, din 1988, la Virginia Commonwealth University) aţi întreprins un demers, nu lipsit de obstacole, pentru a vă reinventa cariera şi destinul intelectual. Care au fost dificultăţile şi satisfacţiile pe care le-aţi încercat de-a lungul timpului?

În afară de problemele fireşti ale tranziţiei profesionale, au existat şi probleme de adaptare existenţialculturală. După cum am argumentat într-un eseu publicat în revista Universităţii Northern Iowa, diferenţa cea mai vizibilă între mediul academic american şi cel român privea facilitatea accesului la informaţii. Pe vremuri, în România, era o veritabilă aventură să găseşti o carte, mai ales străină; de aici şi nevoia obsesivă de a-ţi crea biblioteca personală. Mai mulţi ani după plecarea din ţară, am trăit trauma celui care s-a despărţit nu numai de familia apropiată, dar şi de suportul spiritual oferit de biblioteca personală. Până când am făcut prima vizită în biblioteca Universităţii Harvard. În ziua respectivă, după şocul întâlnirii cu o bibliotecă borgesiană care include toate variantele cărţilor scrise şi nescrise, reale şi posibile, mi-am schimbat radical şi subiectul cărţii la care lucram şi pentru care primisem bursa de la Harvard. Am reuşit să găsesc un subiect care, cel puţin pe moment, nu avea rafturi întregi de bibliografie.

Într-un interviu, aţi remarcat: „Mă văd… pe mine însumi ca un constructor al unor punţi intelectuale: între critică şi pedagogie, între teorie şi practică, între literatură şi celelalte modalităţi culturale şi artistice”. Care este opinia dvs. despre redefinirea limitelor dintre diferitele domenii ale cunoaşterii umane şi despre complementaritatea acestora?

Continuu să percep rolul meu ca fiind acela al unui creator de punţi între critică şi pedagogie literară, dar şi între literatură şi alte forme mediatice (electronice, audio-vizuale, cinetice). Nu întâmplător, cariera pe care am reuşit s-o înjghebez în SUA continuă în mod firesc pe cea lăsată în urmă în România. Mai multe din cărţile pe care le-am publicat aici se situează în prelungirea unor preocupări începute în România, ce au ca temă confruntarea dialogică şi complementaritatea diferitelor forme de discurs. Titlurile cărţilor pe care le-am publicat de ambele părţi ale Atlanticului scot în evidenţă această pendulare mai mult sau mai puţin dialectică între modele: The Unfinished Battles/Bătălii neterminate, Hermeneutic Desire and Critical Rewriting (tradusă în româneşte de Cristina Chevereşan sub titlul Tentaţia hermeneutică şi rescrierea critică, 2000), Narative Innovation and Cultural Rewriting (Inovaţie narativă şi rescriere culturală).

Cum aţi aprecia, într-o expunere sintetică, literatura română din perioada comunismului? A fost ea, cum se exprima cândva Ioan Petru Culianu, o „Siberie a spiritului”? 

Am preferat întotdeauna caracterizări mai nuanţate care scot în evidenţă atât perioadele de criză, cât şi momentele, oricât de rare, de rezistenţă şi transformare. În The Unfinished Battles confruntarea între literatura ideologizată şi o literatură alternativă ia diferite forme, oferind o tipologie a rezistenţei, dar şi a compromisului. În efortul de a reconsidera literatura sub stalinism şi post-stalinism (în versiune ceauşistă), această carte acordă atenţie genurilor literare (de la romanul politic la proza textualistă, şi de la literatura publicată în Occident, la cea rămasă în manuscris) care au tulburat ideologia dominantă, oferind alternative la nivelul ideilor şi scriiturii.

Aţi fost preocupat, în studiile şi în cărţile pe care le-aţi publicat de-a lungul timpului, de problematica, pedagogia şi mecanismele lecturii. Este lectura o rescriere a textului, este ea o hermeneutică implicită, incipientă, este ea un prag spre reinventarea cititorului? Toate lucrările mele s-au străduit să abordeze literatura dintr-o perspectivă comparată şi interdisciplinară, scoţând în evidenţă convergenţele între studiul literar, analiza culturală şi pedagogia critică. Spre exemplu, secţiunea finală a cărţii Hermeneutic Desire and Critical Rewriting: Narative Interpretation in the Wake of Poststructuralism (1992) discută rezultatele unor experimente în sala de curs, în care studenţii au fost îndrumaţi să combine metode tradiţionale de interpretare (hermeneutica textului) cu metode poststructuraliste ce accentuează rolul transformator al rescrierii în procesul critic.

Volumul Hermeneutic Desire & Critical Rewriting pune în scenă un demers amplu, prin care teme, concepte sau scenarii teoretice sunt relevate printr-o clară grilă interdisciplinară. Care sunt, în viziunea dvs., principalele repere ale relecturii critice? Care este, în ecuaţia lecturii, rolul şi funcţionalitatea cititorului?

Tentaţia hermeneutică şi rescrierea critică a opus de la început două modele de interpretare: unul hermeneutic, bazat pe ideea dezghiocării unei „figuri” sau a unui sens ascuns al textului, şi celălalt, critic-revizionist, adaptând sensurile textului la contextul receptării. La cursurile mele, am încercat să angajez studenţii în ambele forme de critică, încurajându-i să îmbine lectura atentă a textului (care deja conţine un moment al „recitirii”, în sensul teoretizat de Matei Călinescu) cu o formă de rescriere critică. Revista The Comparatist, pe care am editat-o in perioada 1992-1998, a promovat acest tip de relectură şi rescriere critică, publicând numere tematice axate pe recitirea literaturii irlandeze din perspectivă postcolonială, lectura textului oriental prin prisma unor teorii occidentale, recitirea unor iconografii populare, sau tranzacţii interdiscursive la nivelul lecturii. Chiar şi masiva History of the Literary Cultures of East-Central Europe (4 volume, 2004-2010), editată împreună cu John Neubauer, a aplicat modelul relecturii şi rescrierii critice în mod sistematic, reorganizând istoria literaturilor din zona Europei Centrale şi de Est în jurul unor noduri topografice, temporale, figurale şi instituţionale, scoţând în evidenţă convergenţe ce depăşesc tradiţionalele încadrări naţionale, etnice, sau generice.

Care este opinia dvs. despre importanţa, motivaţia, posturile şi imposturile structuralismului şi ale poststructuralismului?

Alături de alte modele interpretative (psihanalitice, feminist, istoriste, postcoloniale etc.), structuralismul şi poststructuralismul m-au interesat în măsura în care au putut oferi o conceptualizare nouă a demersului critic, dar şi un instrumentar, un mănunchi de tehnici interpretative care să susţină şi încurajeze inovaţia. Hermeneutic Desire and Critical Rewriting respinge ideea după care demersurile din spaţiul rarefiat al speculaţiei teoretice nu au aplicaţie în contextul mai prozaic al orei de curs. Dimpotrivă, întotdeauna am crezut că teoria critică are relevanţă pedagogică, încurajând studentul să convertească propria-i analiză într-un mod de intervenţie culturală. În acelaşi timp, m-au interesat aplicaţiile structuralismului şi poststructuralismului (mai ales în varianta sa „deconstructivistă”) la studiul producţiei şi receptării culturale. În efortul de a defini o teorie narativă postmodernă, am scos în evidenţă convergenţele între o pedagogie a lecturii (Hermeneutic Desire and Critical Rewriting) şi o practică narativă transformatoare (Narative Innovation and Cultural Rewriting). Conceptul care leagă ambele analize este acela al „rearticulării” derivat din poststructuralism, dar investit cu implicaţii culturale şi politice mai clare. The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism before and after 1989 e una dintre cărţile dvs. de referinţă.

Cum vedeţi, acum, relieful postmodernismului românesc? Dar destinul postmodernismului în plan mondial?

Mai multe din eseurile publicate în reviste, înaintea plecării mele din România în 1983, au constituit punctul de plecare al acestei cărţi despre postmodernism şi politica culturală în Romania (Polirom, 1996). Acest expozeu despre „bătăliile neterminate” ale postmodernismul românesc înainte şi după 1989 s-a constituit ca o pledoarie în timp, începută de o parte a Atlanticului, şi continuată de cealaltă parte, pentru valabilitatea postmodernismului ca o paradigmă a culturilor în tranziţie de la Războiul Rece. Tema avea să reapară, patru ani mai târziu, în Narative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After, care, cum remarca şi teoreticianul Brian McHale, ar fi putut avea ca subtitlu În apărarea postmodernismului („The Comparatist” 27, mai 2003). Ambele cărţi încearcă să răspundă la întrebarea pe care şi-o pune McHale: la ce „e bun postmodernismul. Cornis-Pope are un răspuns la această întrebare: e bun la a ne ajuta să ne imaginăm alternative la gândirea polarizantă moştenită din epoca Războiului Rece”.

Ce părere aveţi despre viitorul cărţii şi al lecturii, într-o lume în care se citeşte din ce în ce mai puţin, parcă, în faţa ofensivei fără precedent a vizualului şi virtualului?

Culturile literare au inclus întotdeauna elemente multimediale şi combinaţii cu alte arte: de la ritualurile dionisiace ale Greciei antice la festivalurile folclorice, arta emblematică, montajele moderniste sau hipertextualitatea postmodernistă. Produs al ultimelor trei decenii, noile tehnologii digitale şi mediatice au deschis noi perspective asupra textualităţii şi interacţiunii între creator şi receptor. Ca profesor şi director fondator al programului de doctorat în Studii Mediatice, Arte şi Text, mă interesează o serie întreagă de forme hibride, de la poezia concretă la naraţiunea grafică, literatura electronică, teatru-montaj sau film digital. Chiar şi în literatura postmodernistă pe care am discutat-o în cărţile mele sau pe care o predau la curs, m-a interesat dialogul (conflictul) de discursuri: literatură şi cartografie în romanele lui Thomas Pynchon, jazz la Toni Morrison, tehnostructuri cibernetice la William Gibson şi Bruce Sterling, naraţiuneacolaj („cross-fiction”) la Ronald Sukenick, spectacolul punk la Kathy Acker.

Ce semnificaţie are credinţa pentru dvs.?

Transplantat în 1983 dintr-o cultură sceptică, brutalizată de comunism, într-o cultură a inflaţiei de idei şi credinţe, am trecut şi eu printr-o perioadă de adaptare culturală şi spirituală. În România fiecare cuvânt, fiecare pasaj pe care reuşisem să-l public a implicat o bătălie adesea invizibilă cu cenzura şi autocenzura. La venirea în Statele Unite am descoperit o cultură a unui abandon eclectic, în care propriile reflecţii se pierd într-o maree de reflecţii similare. Credinţa mea a profitat de acest dialog-conflict între culturi, transformând şocul adaptării într-o experienţă existenţială şi spirituală care mi-a reamintit ceea ce am preţuit întotdeauna. Gerald Manley Hopkins defineşte acest lucru memorabil: „Glory be to God for dappled things-/ For skies of couple-colour as a brinded cow” („Glorie lui Dumnezeu pentru orice lucru tărcat – Pentru cerurile cu culori măritate cu petele pe vaci”; traducere de Miron Kiropol). Experienţa mea în miezul Europei iar mai apoi într-o Americă multiculturală mi-a întărit credinţa şi respectul pentru lucrurile hibride, în culori aparent discordante, dar care împreună alcătuiesc o lume a intersecţiilor în care „All things counter, original, spare, strange…” Am avut marea şansă să cultiv aceste valori intermediare, contrarii, ciudate, o vreme în România şi de un sfert de veac peste ocean.

Care sunt proiectele care vă preocupă în prezent?

Cărţile mele de până acum au abordat literatura din perspectivă interdisciplinară, care treptat şi-a adăugat şi o dimensiune multimediatică. Secţiuni întregi din ampla Istorie a Culturilor literare din Europa Centrală şi de Est s-au ocupat de teatru, film şi o serie de arte hibride. Volumul pe care îl editez în prezent continuă aceste preocupări, adăugând la ele o nouă pasiune pentru textualitatea digitală şi vizuală. Parte din proiectul de Istorie comparată a literaturilor în limbi europene, girat de Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, acest volum pleacă de la recunoaşterea importantei tranziţii la nivel global spre textul vizual şi virtual. El îşi propune să scoată în evidenţă forme noi de producţie şi expresie literară. Literatura rămâne un important subiect de analiză, dar formele ei de manifestare includ structuri şi tipuri de discurs hibride ce reconceptualizează categoria literarului. Există în momentul de faţă puţine încercări similare de a analiza efectele noii revoluţii digitale şi multimediatice asupra literarului. Volumul propus, sper eu, va oferi o nouă reflecţie critică asupra literaturii multimediatice, amplificând, reorientând şi corectând înţelegerea pe care o avem în momentul de faţă asupra acestui fenomen.

Vă mulţumesc !

August, 2012

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara