Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Marcă înregistrată de Cosmin Ciotloş

Epistolă către Odobescu, de Ştefan Cazimir, ar putea fi socotită o joacă literară şi nimic mai mult. Cunoscând felul mucalit de a fi al autorului, o atare părere n-ar fi cu totul lipsită de îndreptăţire.
Judecând aşa, însă, pierdem din vedere un lucru. Anume acela că umorul, la Ştefan Cazimir, nu-i o stare, ci o metodă. Mai precis, o metodă de lectură. Aproape toate cărţile sale o dovedesc. Chiar şi autobiografia din 2006, care poartă ca titlu numele autorului, Ştefan Cazimir. Dar, când spun aceasta, le am în vedere, în primul rând, pe cele dedicate lui Caragiale (Nu numai Caragiale, din 1984, şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul, din 1988). Aici, observaţiile de istorie literară (unele dintre ele fundamentale) decurg, fără excepţie, din ceea ce în viaţa de zi cu zi se cheamă prezenţă de spirit. Cititorul Ştefan Cazimir e întotdeauna pregătit să prindă poanta. Inteligenţa lui se află într-o continuă alertă. Câţi dintre documentariştii sobri ar fi dispuşi să admită măcar, într-un domeniu atât de rigid, existenţa poantei?
Şi totuşi! Dau două exemple. (Nu e prima oară când mă aplec asupra lor. Am o consolare: învăţătura e fiica repetiţiei.) Întâiul e legat de premisele afacerii Caragiale-Caion. Fiindcă, de ştiut, se ştiu îndeobşte doar concluziile. Adică povestea acuzelor nefondate de plagiat pe care junele gazetar i le-a adus dramaturgului. Acuze soldate cu faimosul proces. Relaţiile dintre cei doi începuseră însă să se strice mai demult. Din vremea când încercările poetice ale lui Caion, trimise lui Caragiale spre publicare, fuseseră ironizate copios de acesta din urmă. Ce n-a sesizat Caragiale (şi, de altfel, n-a sesizat nimeni până la Ştefan Cazimir) e că producţiile nu erau tocmai originale. Caion tradusese (mediocru şi anapoda) din Baudelaire! Prin rechizitoriul de mai târziu, deci, plagiatorul nu făcea decât să alunge musca de pe căciula lui.
Al doilea exemplu probează din nou, la Ştefan Cazimir, formidabila atenţie distributivă. Studiul lui Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, e arhicunoscut. Fiecare dintre noi l-a citit de câteva ori. Dar numai Ştefan Cazimir a detaşat, de acolo, câteva versuri, aparţinându-i obscurului, azi, C.D. Aricescu: „A, tu eşti, Costică? Eu, angelul meu,/ şi aştept d-aseară sub balconul tău./ – Frumoasă purtare! Bine şade, zău!/ Să şezi toată noaptea sub balconul meu!/ – Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos/ şi dă-mi o guriţă, angel radios!” Sublinierea îmi aparţine şi face inutile orice alte comentarii. Rică Venturiano, „amploiat judiciar”, „student la Academie” şi „redactor la Vocea patriotului naţionale”, era, întru totul, un om al cărţilor vremii lui!
Acesta e, deci, Ştefan Cazimir. Marcă înregistrată.
Să revenim la Epistolă către Odobescu. (Carte compusă din douăsprezece capitole, publicate în urmă cu câţiva ani în România literară. Douăsprezece, adică exact atâtea câte are, în realitate, eseul Pseudo-cynegeticos, şi el tot o epistolă în fond, scrisă cu gândul să fie Precuvântare la cartea „Manualul vânătorului”.) O replică la replică.
Dintre toate diferenţele de statut care se pot stabili între cele două eseuri, una mi se pare capitală. Ştefan Cazimir nu mai scrie despre literatura de vânătoare, ci despre literatură ca vânătoare. Ceea ce pentru Odobescu funcţiona ca pretext, pentru Cazimir e direct parabolă. O afirmă explicit, chiar dacă nu ostentativ, în Introducţiune:
„Aşadar, domnule Odobescu, interesul meu pentru sfera cinegetică are, ca şi al domniei tale, rădăcini mai cu seamă livreşti. Intervin însă şi raţiuni de altă natură. Dacă lumea în care trăim a fost, încă din vechime, asemuită cu teatrul, o iniţiativă la fel de legitimă ar fi, zic eu, s-o comparăm cu vânătoarea. Căci puţine sunt relaţiile între oameni care să nu poată fi exprimate, reflectate, reduse la esenţă prin relaţia între vânat şi vânător. Cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă ni se relevă, în majoritatea cazurilor, ca o relaţie reversibilă. Francezii au dreptate să spună: «Le monde est une pipée/ Où l’on est tour-à-tour chasseur et gibier». Goana bărbatului după femeie este o acţiune cinegetică. Goana femeii după bărbat este şi ea o acţiune cinegetică. Războiul e o confruntare între vânat şi vânător, în care beligeranţii, cum s-a văzut adesea, îşi cam schimbă rolul pe parcurs. Poetul în faţa paginii albe e un vânător, dar poezia preexistă într-un spaţiu virtual şi la rândul ei îşi vânează autorul.” (p. 13)
În continuarea listei ar fi putut figura şi cititorul profesionist. Acesta stă la pândă în faţa cărţii deschise, având a se feri, la rândul lui, de capcanele livreşti. Unii, începători, trag aiurea după şepci (ca Tartarin din Tarascon, căruia Cazimir îi rezervă un loc special în această Epistolă); alţii, aparent mai versaţi, se întorc cu prada gata împuşcată (e cazul aşa-numiţilor vânători cumpărători sau vânători cu gloanţe de argint), spre amuzamentul celor care le deconspiră înşelătoria; alţii, mai nobili, vânează imagini (câteva frumoase paragrafe sunt dedicate graţiei cinegetice, care presupune, pe lângă eleganţă, milă). În sfârşit, câte anecdote, atâtea posibile categorii.
Că Ştefan Cazimir nu şi-a propus să scrie un nou (fie el şi fals) tratat de vânătoare, ci mai degrabă un îndreptar analogic de lectură, o dovedeşte însăşi selecţia autorilor. Pe lângă o seamă de scriitori adevăraţi (ca Sadoveanu, Negruzzi, Ion Ghica, D. Ralet, Alexandru Ivasiuc, Titus Popovici şi alţii), sunt citaţi, în Epistola către Odobescu, destui memorialişti de toată mâna (de felul lui Ionel Pop, C. Rosetti- Bălănescu, Dimitrie N. Ghica Comăneşti, Alexandru Filipaşcu sau N.C. Cristoveanu). Prin urmare, extrasele din aceştia nu contează, aşa-zicând, în sine. Nu valoarea lor e în discuţie, ci exemplaritatea. De pildă, apropo de vânătorile regizate de care aminteam mai sus, Cazimir invocă o întâmplare povestită de un anume Lazăr Băciucu, avându-l ca protagonist pe Nicolae Ceauşescu. Amuzantă (dar atât!), ea capătă relevanţă numai cu ajutorul contextului.
Epistola către Odobescu e, de fapt, pe urmele lui Umberto Eco, o plimbare prin pădurea narativă. Cu mostre din sfera poveştilor de vânătoare, Ştefan Cazimir ilustrează câteva trucuri tipic literare. O mică istorie a găselniţelor, deopotrivă recognoscibilă şi instructivă, adică veche şi nouă, prinde contur aici.
Iată o pagină a lui Rosetti- Bălănescu, despre ultimele clipe ale câinelui acestuia, Mylord:
„S-a dus drept la patul meu, l-a mirosit, a plecat mai departe, trist, încet, a intrat în birou, a mirosit scaunul, s-a dus la un fotoliu unde stam adesea seara, cu el la picioare, a stat aşa o vreme, ca dus pe gânduri, cu ochii închişi, a gemut uşor, apoi abătut de tot, cu capul trist şi greu, a plecat afară.” (p. 91)
Pornind de aici, Ştefan Cazimir ajunge la concluzii remarcabile:
„Mylord pornise, în ceasul din urmă, în căutarea timpului pierdut; simţul olfactiv al câinilor fiind de 1000 de ori mai puternic decât al omului, «proustianismul» lor intră în ordinea firească a lucrurilor.” (p. 91)
Ceva mai jos, în aceeaşi plimbare narativă, este invocat darul contemplaţ iei estetice pe care l-ar avea unii câini. Preţioasa mărturie îi aparţine lui Ionel Pop, autor al câtorva volume de povestiri vânătoreşti:
„Nemişcat, cu ochii pierduţi, privea depărtările. Ce-l putea oare interesa pe Rec în colinele îndepărtate, unde nu putea să distingă decât frânghii de pădure deasupra viilor înroşite de brumă, şerpuirea panglicii de apă, care de aici beteală nemişcată sau pâlcurile de pădure care se îmbrăcau în azuriu diafan sub orizontul aprins de soarele obosit.” (p. 92)
Doar Ştefan Cazimir a ştiut s-o citească.