Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Manifestul unui traducător angajat de Marina Vazaca

Bogdan Ghiu: Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest),
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015

Deşi poate părea paradoxal, Totul trebuie tradus este un imperativ care decurge din vechea demonstraţie care a stabilit că totul este (deja) traducere, în interiorul aceleiaşi limbi, şi asta pentru că înţelegerea, interpretarea, şi însăşi comunicarea sînt filtrate de traducere şi se bazează pe mecanismele descrise de teoria traducerii.

A făcut-o foarte convingător Georg Steiner acum 40 de ani în După Babel, atît de convingător, încît După Babel a devenit aproape sinonim cu „după Steiner”, iar această stare de fapt s-ar putea reflecta acum foarte firesc într-o schimbare de perspectivă, prin înlocuirea paradigmei comunicării cu cea a traducerii. În esenţă, asta este miza teoretică a cărţii lui Bogdan Ghiu, pentru asta pledează el, lansînd o nouă direcţie de dezbatere de cea mai mare actualitate în contextul uluitoarelor evoluţii ale internetului şi în contextul globalizării care face caz de diferenţe dorind cu orice preţ să le aplatizeze reliefurile, mai ales pe cele lingvistice (vezi capitolul „Utopia limbii universale revine!”). El nu se situează însă pe poziţia unui teoretician decît în măsura în care s-a lăsat „contaminat” de autorii pe care îi traduce, şi evident s-a lăsat, şi de specializarea sa în traducerea de filozofie şi, mai larg, de ştiinţe sociale şi umaniste de expresie franceză, ceea ce se vede mai ales la nivel formal. El s-a dedicat de 25 de ani încoace aducerii în limba română a textelor fundamentale datorate unor autori precum Michel Foucault, Jacques Derrida sau Gilles Deleuze, artizanii gîndirii critice franceze post-heideggeriene şi post-structuraliste care a dominat Europa în a doua jumătate a secolului trecut, asumîndu-şi personal un proiect de anvergură instituţională, pe care a reuşit să-l pună în aplicare în condiţiile de libertate de după 1989, dar şi de deplină derută a politicilor editoriale. Poziţia lui este cea a unui traducător angajat, în sensul cel mai bun al cuvîntului, un traducător, care, pe lîngă talentul literar şi filologic, este înzestrat cu conştiinţă critică, etică, civică, politică, pentru că traducerea asumată la nivelul la care şi-a asumat-o el le presupune pe toate, şi toate acestea se actualizează în actul traducerii şi în toată activitatea conexă pe care o presupune. Cetăţean al Europei pentru care traducerea înseamnă însăşi garanţia păstrării spiritului european, Bogdan Ghiu îşi deschide, la propriu, „laboratorul” de traducător, caietele de notiţe cu reflecţii făcute la cald, în timpul traducerii (dintre acestea, multe sînt sistematizate în prefeţele sau postfeţele pe care le-a făcut traducerilor sale), precum şi agenda de participant la ateliere de traducere sau la diferite dezbateri internaţionale între traducători, şi le montează în această carte-manifest. Cartea se construieşte prin urmare nu atît din dezvoltările teoretice propriuzise, multe din ele rămînînd la stadiul provocării, cît mai ales din fragmente de experienţă personală şi de memorie, din multe observaţii de detaliu rezultate din cercetarea aplicată pe text; din „istoria” unor decizii în materie de soluţii terminologice (pentru, de pildă, franceza supraidiomatizată a lui Derrida din Despre gramatologie – p. 75-79, sau, mai recent, pentru terminologia lui Deleuze-Guattari, din Mii de platouri – p. 99-107); din observaţii de metodă, precum cele din capitolul „Despre traducerea analitică şi despre necesitatea dublei traduceri”, în care se descrie experienţa traducerii pentru înţelegere şi apropriere a textului, urmată de re-traducerea care va îi va restitui originalului personalitatea şi „opacitatea”; din analize ale unor traduceri făcute de alţii („Montaigne şi Defoe în limba română” – de refăcut urgent! – sau „Traducerea ca frecare a limbilor – cum să nu traduci”, care conţine utile învăţăminte despre o veche traducere de maestru neluată în seamă de o mai nouă traducere autosuficientă); din trimiteri, cu citate ample, la filozofi care au scris despre traducere, ca Walter Benjamin sau Antoine Berman, sau la discuţii foarte recente. Tot acest asamblaj (cu un termen pe care l-am ales aici de dragul aluziei la analiza prilejuită de traducerea conceptului delleuzian de „agencement” – vezi p. 101- 102) reflectă personalitatea lui Bogdan Ghiu, febrilitatea cu care lucrează, implicarea sa, dar şi (şi aici mulţi traducători de cursă lungă şi dedicaţi unui mare autor sau unui anumit segment de literatură se vor regăsi) multitudinea de direcţii în care este solicitat un traducător în timpul lucrului, reflecţiile teoretice la care trebuie să renunţe sau pe care trebuie să şi le reprime pentru a face să avanseze traducerea. Pentru că, nu-i aşa, traducătorul este acel „invizibil” care nu trebuie să „lase urme” în lucrul său, care doar „moşeşte” un text, pentru a-l „naşte” în altă limbă. Tot acest asamblaj apare astfel şi ca un soi de revanşă a traducătorului, şi ni se transmite într-un stil exploziv, făcut din jocuri de limbaj, din alternative, ezitări, din repetiţii şi frecvente schimbări de viteză dictate de un ritm interior trepidant şi de o redactare sub imperativul urgenţei. Aproape fiecare capitol poate constitui tema cîte unei dezbateri separate: despre identitatea europeană, despre noile relaţii culturale Est-Vest, despre războiul imaginii cu cuvîntul, despre ficţiunile româneşti care au cucerit Occidentul mai repede şi mai eficient decît ceea ce am putea numi dosarele istoriei recente, despre francofonia din care aproape că lipseşte Franţa, şi din care, în orice caz, a dispărut modelul francez (capitolul „Francofonia, o franciză a limbii franceze”), sau despre „producţia editorială actuală în domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale în România şi în Franţa”, şi apoi despre traducerea lor în România. În acest din urmă domeniu, Bogdan Ghiu îşi afirmă nu doar experienţa de traducător, ci şi pe cea de agent-literar al autorilor traduşi, de făuritor de politică personală a traducerii. Este poziţia de pe care se face auzit cel mai convingător apelul său către noua generaţie de traducători, care trebuie să capete conştiinţă de sine, care trebuie să refuze statutul de prestatori de servicii la care îi condamnă editorii, care trebuie să susţină şi să impună opţiuni personale, aceasta fiind o datorie în primul rînd faţă de propria personalitate creatoare. E lucru dovedit că marile şi excepţionalele traduceri sînt şi rezultatul cultivării afinităţilor elective. Îngrijorat de răul tratament al traducătorului în România, Bogdan Ghiu se întreabă: „I-ar afecta oare pe editori o grevă a traducătorilor?” – la care răspunsul implicit este evident „Nu”! Nici nu se poate pune problema unei greve a traducătorilor cîtă vreme traducătorii nu îşi afirmă conştiinţa propriei valori pentru ca apoi să-şi poată afirma conştiinţa de clasă, în înţelesul constructiv şi nedemagocic al noţiunii.

În fine, şi mai presus de toate, în tot vîrtejul de idei al acestui manifest care pare uneori a uita de unde a pornit, revine cu insistenţă, iarăşi şi iarăşi, mereu, argumentarea traducerii de texte, a traducerii de literatură şi ştiinţe umaniste. Pentru că intensitatea, calitatea şi continuitatea acestei activităţi veche de cînd minunea despărţirii limbilor întreţine ca nici o alta calitatea, înălţimea comunicării, dezvoltă înţelegerea, rafinează interpretarea, clădeşte text cu text şi text peste text unul din pereţii portanţi ai istoriei fiecărei limbi. Cum ar fi arătat, cum ar fi evoluat limbile fără traducerea de texte? Cum ar fi arătat limba română, care ne-ar fi fost literatura fără deferlanta traducerilor din secolul al XIX-lea? Cît de mult a însemnat pentru toate limbile moderne uriaşa experienţă a traducerii Bibliei, mereu repusă în discuţie, niciodată încheiată? Poate că nu întîmplător, ultimele pagini ale manifestului reiau şi interpretează citate din Faptele apostolilor, despre Coborîrea Duhului Sfînt (2, 1-13), şi din Facere, despre Turnul Babel şi amestecul limbilor (11, 1-9), în versiunea oferită de Biblia sinodală şi în cea propusă de Valeriu Anania, reîntorcînd semnificativ întreaga problematică a traducerii la origini.

Cu doar cîţiva ani înainte de a ne părăsi, Irina Mavrodin a scris un volum testamentar de eseuri intitulat Despre traducere literal şi în toate sensurile. Bogdan Ghiu, unul dintre puţinii ei urmaşi în privinţa calităţii traducerii autorilor de expresie franceză şi poate singurul asemenea ei în privinţa întinderii producţiei, scriind Totul trebuie tradus, se află abia la un moment de bilanţ parţial al experienţei sale de traducător, pe care îl dăruieşte traducătorului din secolul XXI sub formă de „manifest”, pentru că, iată, se dovedeşte că traducătorul secolului XXI trebuie să fie mai întîi de toate un luptător.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara